Bucharest Diary News

Situaţiunea de iarnă

2012-01-26T10:24:00.003+02:00

Viscolul a coincis cu gripa mea. S-a declanşat marţi seara şi continuă şi azi, joi dimineaţa, până când o să-mi scadă febra şi o să mă lase în pace durerile. Sau invers, când ninsoarea şi vântul nu vor mai urla, atunci mă fac bine.

Ce mă fac, nu vreu să pierd concertul din seara asta de la centrul Tinerimea română! L-am aşteptat cu nerăbdare. E vorba de stagiunea de compoziţie britanică. Copiez mai jos detaliile de pe site-ul British Council, cu observaţia că în română se zice pian, nu piano forte:

Centrul National de Arta „Tinerimea Romana“ (strada Gutenberg Johann, nr.19)

26 ianuarie 2012

ora 17:30

Cel de-al doilea concert al seriei aduce laolalta lucrarile a cinci compozitori consacrati, carora li se alatura tanara Helen Grime. Cu note subtile, lucrarile au drept constanta prezenta pianului forte.

Interpreteaza Ansamblul “Profil” – coordonator: Dan Dediu

			Helen Grime – Paraul canta				John Woolrich – Aparitia
			Judith Weir – Sf. Agnes				Philip Cashian – Cutia diavolului
			Diana Burrell – Constelatii				Tom Ades – Prinderea

Durata: aprox. 60 de minute

Pianul meu iubit, unde eşti

2012-01-20T10:12:00.002+02:00

Pianul din visele mele, din dorinţa mea de a cânta la pian, există, l-am văzut aseară la Institutul francez, în hol. Pian Steinway, negru lucios, cu sunet duios. Stă acolo, nu ai voie să atingi că faci gălăgie şi tulburi cursurile de la subsol.

Ţara arde şi vecinul de deasupra exersează la vioară. Mă simt atât de comfortabil cu sunetele acestea, de parcă m-aş băga sub plapumă după o zi geroasă. Se face frig când nu se mai aud studiile.

Bucureşti, seară de iarnă

2012-01-17T20:19:00.003+02:00

Am fost pe la Universitate în seara asta la şapte şi am văzut cum jandarmii percheziţionau studenţi la intrarea în curtea facultăţii de chimie. Ieri seară, pe la aceeaşi oră, alţi jandarmi se îndreptau cu un grup paşnic de băieţi sfrijiţi spre secţie probabil. Un sentiment oribil. N-am suferit la mineriadă, eram prea mică din fericire, dar văd că se continuă aceeaşi politică de suspiciune faţă de studenţi. Prezumţia de nevinovăţie nu există.

În afară de aspectul deranjant al jandarmilor blindaţi, foarte numeroşi pentru o demonstraţie atât de mică, am observat ce se mai întâmpla prin zonă. Trecătorii îşi vedeau de ale lor. La câteva sute de metri de piaţa Universităţii, o cafenea era plină cu tineri care povesteau ceva, relaxaţi la mese. În florăria Irisa o doamnă cu blană a cumpărat un buchet scump. Timpul nu există. Florărie de lux, any time. Librărie pe Academiei, la fel, linişte, servirea normală a clienţilor. Un grup de studente la chimie a ieşit din facultate, jandarmii nu le-au băgat în seamă. Fetele din România sunt serioase, muncitoare şi cuminţi, nu anarhiste. Mereu mi-a fost mai frică de laborantele care cu meticulozitate şi atemporal şi amoral prepară organisme modificate genetic, medicamente, viruşi sau otrăvuri, decât de luptătorii gălăgioşi sau politicienii murdăriţi. Nişte reporteri aşteptau trecători să ia interviuri, dar l-au refuzat pe omul care avea atârnat de gât un mare os şi la braţ o cocardă tricoloră şi care a vrut să stea de vorbă cu ei.

Ieri, am trecut pe lângă taburile jandarmilor chiar când se distribuiau senvişurile. Oamenii sînt ca un balaur cu multe capete. Sânt acelaşi organism, scindat din interior. Cum poate fi posibil să fie unul contra altuia, sau unul, care mănîncă tot senviş şi doarme tot cu ochii închişi să reprezinte ceva, de exemplu ordinea, şi altul, care la rândul lui mănâncă senviş, doarme şi digeră, să fie anarhistul sau studentul revoluţionar. E absurd, oamenii sânt o absurdă chestie.

Salamina, bătălia de la

2012-01-13T12:21:00.003+02:00

Încep 2012 cu amintiri din 2011, era o frumoasă zi de 1 Decembrie la Atena şi era grevă. Tocmai atunci mi-am propus să merg la Eghina, dar după ce am ajuns în portul Pireu mai mult obosită de mersul pe jos şi de manifestanţi, am aflat că şi liniile private de ferry erau în grevă.

Ţineam morţiş să ajung pe o insulă, să mă bată pe obraji briza în timpul traversării, să mă simt liberă la detaşarea de uscat. Aşa că am încercat să ajung la Salamina. După ce am luat autobuzul nu ştiu ce opt sute şi am călătorit cu el foarte mult timp, în sfârşit m-am oprit la o altă margine a uscatului, Perama. De acolo am traversat la Salamina.

Serviciul de traversare nu era în grevă. Călătoria de vreo un sfert de oră a fost plăcută, ca orice aruncare în necunoscut. Pe dreapta se apropiau nave militare ancorate. Salamina este vestită prin bătălia navală din 480 BC, între greci şi perşi. Şi acum, a rămas bază maritimă militară. Pe ţărm, chiar aproape de poarta unităţii militare, e un magazin al marinei militare greceşti, de unde am cumpărat un tricou.

Ce să faci la Salamina, unde nu e nici un turist, fără hartă? Am apucat-o de-a lungul ţărmului. Am cumpărat prea multe dulciuri însiropate şi am băut un frappe intr-o cafenea foarte luxoasă, în contrast mare cu clientela formată dintr-un bătrânel umil care trăncănea cu patronul, un bătrânel elegant.

La Salamina multe nave, baruri şi măcelării se numesc Bătălia de la Salamina. N-am reuşit să vizitez muzeul, pentru că nici unul dintre localnicii întrebaţi nu ştia că ar fi vreunul prn zonă, deşi un indicator mare de circulaţie zicea Muzeu.

Soarele apunea cum ştie el mai frumos. Prin orăşelul vechi era linişte. Un bunic repara maşina ajutat de nepot, iar trotuarele erau văruite. La monumentul din vărful colinei înfloreau ciclamene sălbatice.

25, 26, 27

2011-12-27T22:05:00.005+02:00

De obicei trecea Crăciunul peste mine ca apa valurilor mării la mal, mă uitam cum vine şi se duce, cum îmi udă tălpile în timp ce stăteam amorfă, deşi aş fi putut să mă retrag, dar atunci n-aş mai fi fost pe malul mării, în cazul Crăciunului n-aş mai fi fost în societate. Anul ăsta am intrat în joc, n-am mai stat să primesc mesaje de urare, de care mă miram ca de picăturile căzute din senin, ci am luat telefonul şi am scris şi eu, pentru prima dată. Am primit şi răspuns! N-am mai găsit pretexte pentru a mai rări vizitele obositoare, ci m-am lăsat dusă peste tot şi am mâncat tot ce s-a oferit.

Cele mai frumoase clipe de Crăciun au fost cele douăzeci de minute de la slujba de la Radu Vodă. M-am sculat târziu, n-am mai prins decât sfârşitul, când se cântau colinde. Era foarte multă lume în biserică, dar domnea o linişte, o armonie de sărbătoare, toţi mi s-au părut luminoşi şi transportaţi de frumuseţea divină a vocilor.

Tortuleţe, brad sau nu brad, beculeţe, cadouri, sarmale şi cozonaci, minimalism sau tradiţie, de toate se pomeneşte pe bloguri, pe palier sau prin jur, mai puţin de naşterea lui Isus Hristos. Ciudat. Nişte venetici, de pe Marte sau de aiurea, n-ar înţelege o iotă din activităţile localnicilor.

În ceea ce priveşte ecologia şi bradul, susţin o metodă foarte la mintea cocoşului, dar care necesită puţin efort, organizare şi bunăvoinţă. Mulţi bucureşteni o practică acum. Se ia bradul cu rădăcină, de la pepinieră, şi după sărbători se plantează undeva, eventual înapoi la pepinieră. Nu e simplu? Părinţii mei au aplicat metoda asta prin anii '70, dar atunci nu existau pepiniere şi au luat un puiet din pădure. Azi, bradul lor este mai înalt decât casa şi are un trunchi solid, de 30 de cm în diametru.

Diseară la Fluxus

2011-12-17T15:30:00.006+02:00

Am fost la două evenimente legate de expoziţia Fluxus, la vernisaj şi la o conferinţă despre această mişcare artistică. Diseară mai este un eveniment, tot la MNAC, organizat de Sâmbăta sonoră , la ora 20.00. Cum Fluxus avea legătură şi cu muzica, mai ales cu John Cage, s-au gândit să dedice seara sonoră acestui curent.

Din seara Fluxus au rămas cîteva fotografii cu ceaţă.

Ieri am fost la unul din cele mai bune concerte ale anului, la studioul de operă al Conservatorului. Probabil puţină lume ştie că Universitatea de muzică din Bucureşti are două săli foarte frumoase, una chiar cu intrare din Ştirbei Vodă nr. 33, numită Studioul de operă, şi alta mai mare, cu intrare prin lateral, pe strada Poiana narciselor, şi apoi la etajul 1, sala George Enescu.

Am fost la un concert de muzică de avangardă, britanică, organizat de British Council. În program, Oliver Coates - violoncel şi Jonathan Green - sound design. Au interpretat compoziţii de Emily Hall, Jonathan Green, Laurence Crane, Johnatan Harvey şi Matt Rogers. A fost interesant şi foarte bine interpretat şi mi-a plăcut mult. Sala era aproape plină, dar totuşi, este o sală mică, atât de puţină lume este avizată...

Mâine 18 decembrie mai este un concert la Conservator, tot la Studioul de operă, la ora 19.00, muzică interactivă multimedia, cu piese compuse de Cătălin Creţu (Piano interactions pentru senzori, pian si mediu electronic), Adrian Borza (If pentru oboi şi calculator interactiv) şi Constantin Basica (Tutorial 7 pentru corn, iPad, live-electronics şi live-video, Aş fi putut alege celălalt titlu pentru mine şi alt Eu dintr-un univers paralel).

Activitatea soarelui, în timp ce noi credem că facem ceva

2011-12-16T14:08:00.004+02:00

Azi 16 decembrie vineri, soarele a alungat norii şi este complet senin, acum după-masă. Pe balcon am fost fericită, se vedea fiecare detaliu al peisajului şi dacă mă uitam în gol, adică nu focalizam privirea, parcă aş fi putut fi din nou în vreo iarnă din trecut. Mirosea a chiftele. De obicei, meniul zilei urcă pe curenţii ascendenţi şi mă înveselesc ba de o ciorbă proaspătă, ba de plăcintă cu mere. Soare roşcat, cu peisaj frumos, nori plecaţi. Dimineaţă era atât de întunecat, că am ridicat toate jaluzelele şi tot nu vedeam să cos.

Scrisul tabiet

2011-12-15T11:50:00.002+02:00

Mi-am luat o frumoasă carte de Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe. M-am simţit cu musca pe căciulă, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, citind în capitolul Mecanizarea scrisului despre scrisul tabiet, "executat zilnic, ajuns tabiet, cum sunt ţigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul". "Scrisul literar ca activitate cronică, un nărav, scrisul fără nevoie, chiar fără nevoia vanităţii pure, emancipat". Deşi pe vremea când a scris Zarifopol textul - în 1926 - nu se inventase blogul, critica lui se poate aplica tare drăgălaş la activitatea blogerilor, care scriu aproape zilnic, texte cam de aceleaşi dimensiuni.

"Slăbirea ori chiar ruperea controlului propriu, care se întâmplă în scrisul mecanizat, favorizează îndărătnicia stranie în privinţa dimensiunilor pe care trebuie să le aibă pasta literară. Astfel, dimensiunile lucrurilor literare sunt rareori naturale. Nu dinăuntru se hotărăşte ce şi cît are să fie, ci din mersul cotidian şi oarecum rotativ al scrisului". Zarifopol precizează că "tabietul explică producţia şi dă măsura fecundităţii", nedând dreptate astfel celor care ar putea obiecta că formatul blogurilor determină dimensiunea textelor, care de obicei se încadrează în proza scurtă şi foarte scurtă.

"spiritul burghez apusean şi structura socială corespunzătoare, cu tendinţa lor fundamentală de a preface în meserie abslout orice stare şi atitudine, cât de interioară, a favorizat frumos scrisul tabiet."

Autorul sare peste cazul scriitorilor de meserie, care pentru a se întreţine din scris sunt nevoiţi să răspundă cerinţelor pieţei. Dar cum în zilele noastre scrisul obligat şi cel hobbystic tind să se confunde pe bloguri, dintre care multe sunt situri comerciale cu alură de dezinteres, sau datorită caracterului ageamiu al autorilor care iau banii, ar trebui să nu îi iertăm pe autori aşa cum face Zarifopol, care aminteşte doar că "despre cruzimea şi tristeţea constrângerii sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, în timpurile noastre, destul patos, şi tânguios şi indignat, de către specialiştii iubirii de oameni" - ce-mi place causticiatea acestui bărbat elegant.

Murături

2011-12-12T16:35:00.003+02:00

Prune murate, gogoşari umpluţi cu varză şi castraveţi muraţi, uşor picante. O bunătate, luate din Sfântu Gheorghe Covasna, de la Bertis. Îmi pare rău, dar în Bucureşti nu se manâncă bine.

Produse cosmetice ruseşti

2011-12-07T14:08:00.005+02:00

Am fost plecată o vreme. Şi n-am mai scris, internetul mi-a lipsit. N-a fost rău. M-am bucurat mult să revin în Bucureşti, ba chiar mi-a fost dor de el. M-am mutat şi acum am alt cartier de explorat, cu totul diferit.

Printre primele impresii este şi constaterea că s-a terminat cu apropierea de cele 20 de farmacii, 19 bănci şi 3 Mega Image-uri, ba chiar de orice fel de magazin. Am vedere la cer, care se schimbă necontenit şi mă hrăneşte cu lumină, aşa cum îmi doream.

Am descoperit la Kogălniceanu la rond un magazin unic, unde se găsesc produse cosmetice ruseşti. Este chiar în staţia spre Universitate, lângă un fast food cu şaorma, unde e mereu coadă. Am citit de pe trotuarul de vizavi "Natura Siberica si bunica Agafia", curiozitatea mi-a fost imediat zgindarita şi am plecat înspre el ca pe aţă. Mă încântă orice descoperire a unor mărfuri de provenienţă neconvenţională. M-am săturat de aceleaşi Palmolive şi L'Oreal, de aceleaşi chinezării.

La magazin au cele mai năstruşnice combinaţii: şampoane cu lapte de capră, sau cu 17 plante siberiene şi apă din gheaţă, creme cu ioni de argint, loţiuni cu diverse plante, printre care rădăcină aurie de Baikal, o plantă foarte preţuită, energizantă. Cred că o să încerc mai multe.

Melancolică şi rece, luminoasă şi sărbătorească

2011-10-14T17:51:00.008+03:00

Azi mi-am petrecut mult timp în cîteva zone pe unde trece tramvaiul 41. Mai întâi, acolo unde podul Grant coboară în Crângaşi. Nu mai pusesem niciodată piciorul acolo, iar priveliştea o vedeam atât de des din tramvai. Aşa se întâmplă cu marginile unui drum intens umblat. Nimeni nu coboară din maşină să viziteze împrejurimile unei autostrăzi...

Am căutat un tapiţer, dar magazinul nu mai exista.
M-a însoţit permanent un sentiment de melancolie adusă de adierea toamnelor de odinioară. Toamne reci, cu legume pe la aprozare, toamne ale copilăriei printre blocurile comuniste, cu frunze uscate galbene strălucitor şi soare zglobiu în vitrinele murdare ale magazinelor generice de croitorie, marochinărie sau frizerie. Poate sentimentul a fost adus de lumina puternică a zilei? Sau de cartierele construite de victoria socialismului şi rămase foarte puţin schimbate? De bogăţia de legume, de frigul toamenlor de altădată? Nu ştiu precis.

În spaţiul verde din faţa unui magazin de TV Color, am întâlnit aceşti trandafiri înalţi cît plopii şi de o frumuseţe măreaţă. Culoarea lor între vişiniu şi roşu sângeriu era atât de strălucitoare că nu am reuşit o poză prea fidelă. Ceata sticlelor de PET îţi găsise o frumoasă organizaţie de grădinărit, ordonată şi comică.

Lângă spaţiul cu trandafiri am văzut un magazinaş care vindea şi vaporaşe radio-comandate. Aveau în vitrină un uriaş vaporaş galben, cu care putea să se plimbe chiar şi un copilaş.
Pe trotuarul opus, încă o relicvă nu a reuşit să dispară dar nici să se transforme, un service Arctic de-a dreptul îngheţat în timp.

Am plecat mai departe cu 41. În dreptul catedralei noi cu cupole aurii un şir lung de enoriaşi m-a făcut să mă întreb ce sărbătoare o fi şi repede calculând data mi-am dat seama că e Sfânta Paraschiva. Am coborât la capătul liniei, la Ghencea. Acolo, ca de obicei, era soare şi plopi şi din ce în ce mai multă melancolie. De fiecare dată când ajung în Ghencea e soare. Mi-am luat o gogoaşă "înfuriată" cu brânză. Mi s-a părut puţin ridicol să cer "o înfuriată cu brânză, vă rog", dar aşa se numeau ele, "înfuriate" cu ciocolată, cu brânză sau "înfuriate simple". Am văzut multe aprozare cu marfa pe trotuar în lăzi de carton. Un magazin de pantofi mi-a dat un leşin în stomac. Rafturi pe toţi pereţii şi perechi de pantofi înşiruite una lângă alta, toţi negri sau cel mult maro şi kaki. Ca pe vremuri.
Am intrat în Pescăria Gioconda, pandantiv al măcelăriei Gioconda (sau invers). Aveau acolo raci, 15 lei kilogramul. I-am şi văzut, într-o ladă. Vânzătorul povestea că mâncase în ajun un caras prăjit şi băuse must.
Pe trotuar se înşirau femei îmbrobodite, cu aer de ţară autentic, care vindeau fasole verde, pere, verdeaţă şi alte bunătăţi. Mi-am amintit de ceva, de cineva, de uscăciunea lui octombrie şi eu copil care mergem la biserica din Ghencea, cu bunica, pe atunci tânără.

M-am întors acasă. Cerul anunţă o furtună de zăpadă. Dar probabil înserarea e de vină. Cu furtuna în spate, cu tangaj considerabil, un uriaş bastiment de blockhouses se iţeşte la orizontul balconului.

Conceptul "de casă" conţine aditivi alimentari

2011-10-13T12:44:00.004+03:00

De ce se pune gelifiant - pectină în gemurile şi dulceţurile din comerţ? De ce se pune acidifiant - acid citric? De ce se pune sirop de glucoză fructoză?

Indiferent de cât de tradiţionale se prezintă gemurile şi dulceţurile, oricât de autentice de casă, de la oricâte şiruri neîntrerupte de bunici gospodine se reclamă confiturile de fructe rare, toate conţin unul din aceste trei ingrediente de mai sus, mai ales pectina. De ce?

În consecinţă, nu mai pot mînca decât dulceaţă şi gemuri făcute de membri ai familiei, prieteni sau vecini.

Caut să închiriez

2011-10-06T10:59:00.003+03:00

Am o dorinţă extrem de greu de îndeplinit, într-un Bucureşti obsedat de termopane şi locuri de parcare supravegheate, în care bruma de case antebelice rămase este locuită de cetăţeni care visează să stea la bloc sau de firme (de pază şi securitate). Asta în cazul în care nu sînt lăsate să se degradeze pentru a putea fi demolate.

Caut să închiriez 2 sau 3 camere într-o casă antebelică nerenovată, fără termopane, fără gresie sau parchet laminat, nu mă interesează locul de parcare şi nici grilajele sau uşile metalice.

Camerele trebuie să fie înalte şi luminoase, ferestrele înalte şi să fie cât de cât linişte. E posibil oare?

Ivo Dimchev

2011-10-05T00:00:00.005+03:00

În seara asta am fost la eXplore dance festival. Am văzut la MNAC o performance (numită I-ON) a lui Ivo Dimchev, un artist bulgar care trăieşte la Bruxelles. Foarte amuzant, foarte bine interpretat, aplauzele publicului s-au desfăşurat timp îndelungat.

A fost o meditaţie asupra obiectelor indescriptibile, lipsite de funcţionalitate predefinită. Gesturile care exploatau acele obiecte erau la rândul lor preluate din algoritmuri familiare, cum ar fi mătăniile, dansul disco, sexul, dar modificate pentru a se adapta noilor obiecte, scoţând astfel în evidenţă absurdul gesturilor cotidiene, lăsînd scheletul lor la vedere.

Performance-ul a fost exact ceea ce aştept de la teatru.
Şi totuşi este chinuitor să fii critic de artă, mai bine urmăreşti spectacolul cu încântare.

Alte prăjituri

2011-10-04T12:16:00.001+03:00

Acum vine rândul unor prăjituri binecunoscute, care din păcate au potenţial mare de încorporat modificări, ca şi porumbul.

Prăjitura Diplomat nu există ca atare decât în România. În Franţa se vorbeşte despre creme Diplomat. Aceasta conţine creme patissiere, gelatină şi frişcă, sau creme patissiere şi creme Chantilly.

Crema de patiserie (creme patissiere) este cea din ecleruri şi profiterol. Iată reţeta pentru 6 persoane:
1 l de lapte
100 g făină
200 g zahăr
4 gălbenuşuri
125 g zahăr
vanilie
Amestecaţi gălbenuşurile cu zahărul. Bateţi cu tellul până când amestecul se albeşte. Adăugaţi făina şi amestecaţi binişor. Adăugaţi 1-2 pahar de lapte.
Încălziţi laptele rămas, apoi după 4 minute turnaţi amestecul de mai sus şi vanilia. Amestecaţi cu telul până începe să fiarbă şi se îngroaşă. Gata.

În România, rulada diplomat sau prăjiturile diplomat din cofetării şi torturile diplomat de la nunţi sânt odioase şi greţoase tencuieli din prafuri gelatinoase, cu fructe aşezate înşelător doar deasupra.

Tiramisu este poate cea mai denaturată prăjitură, poate pentru că ingredientele ei sînt foarte fine şi elegante. Reţeta autentică cuprinde ouă, cafea, mascarpone şi biscuiţi savoiardi sau pişcoturi, plus cacao pentru pudrat. Numai italienii puteau inventa şi înţelege acest tip de rafinament culinar, căruia nu+i pot admira simplitatea delicată naţiuni mai din topor, cum ar fi francezii şi românii. Aceştia trebuie să-i toarne frişcă, să-i adauge ciocolată cu lapte, sau căpşuni.

Iată o variantă italieneasca:
500 g de mascarpone
80 g de zahăr
4 ouă
250 g savoiardi
1 ceaşcă de cafea tare
1 lingură de Marsala
cacao

Bateţi gălbenuşurile cu zahărul până se albeşte amestecul. Amestecaţi brânza mascarpone cu o lingură până se omogenizează, api turnaţi în ea gălbenuşurile cu zahărul. Bateţi albuşurile spumă, cu un vârf de cuţit de sare. Încorporaţi-le în compoziţie. Amestecaţi cafeaua cu vinul de Marsala, plus două linguri de apă. Scufundaţi pişcoturile în amestec, până se umezesc, dar nu se îmbibă complet.
Pe o tavă puneţi un strat de pişcoturi, acoperiţi cu crema, cu o spatulă, apoi încă un strat de pişcoturi şi unul de cremă. Pudraţi cu cacao şi răciţi la frigider.

Tiramisu din România este maltratat cu frişcă, ciocolată, ba chiar a devenit îngheţată. Cel mai dezgustător este faptul că pute a esenţă de rom de la o poştă, sau are mascarpone înlocuită cu ceva maglavais. Mascarpone este o brânză cremoasă din lapte de vacă, originară din Lombardia. Unele cred că este o cremă.

Prăjituri

2011-09-29T22:34:00.009+03:00

Mă gândesc în continuare la cofetării şi mai ales la prăjituri celebre, deformate de universul culinar românesc. Nu numai reţeta a devenit fantasmagorică, dar şi denumirea a fost stâlcită. În continuare o să arăt de unde au plecat unele prăjituri şi unde au ajuns, ce dulăi erau şi ce potăi au devenit pe la noi.

Chanteclerc autentic

Chanteclair sau Chanteclerc este o prăjitură inventată la Toulon de către domnul Calvi, prin 1930. Se prepară din discuri de meringue (bezea) aromat cu cafea, aşezate senviş, având între ele cremă Chantilly aromată cu cafea, glasată, şi totul tapetat cu fulgi de migdale prăjite şi zahăr. Deasupra se decorează cu un cocoş, prin pudrare în formă.

Ce a ajuns la noi: la cofetăria Liliana, două bezele groase, între care stă ţeapănă o cremă densă, se numeşte "Chanticler" şi are o pasăre în vârf, un fel de pitulice.

Choux a la creme sau profiterole are o istorie lungă şi obscură. Este vorba de gogoşele de cocă umplute cu frişcă, cremă sau îngheţată, câteodată acoperite cu ciocolată sau caramel.

La noi, "şualacremul" are o prezenţă sub nume greu de pronunţat, ca "choix" (citit cum se scrie) şi tone de frişcă.
Profiterolles

Linzer este o specialitate de la Linz, din Austria. Până să ajung la Linz şi să descopăr că linzerul este o prăjitură foarte medievală, am fost minţită la cofetării româneşti cu "Lintzer", de variate şi ciudate compoziţii , printre care o plăcintă cu mere, acoperită cu un grilaj gros de cocă.
Linzer autentic

Linzer modificat româneşte, cu fructe şi îngheţată

Linzer este deci un desert de europeni care descopereau condimentele, fiind un fel de turtă dulce, adică cocă aromată cu scorţişoară, vanilie şi cuişoare şi îndulcită cu miere, amestecată cu alune pisate şi spoită cu gem, de obicei de coacăze şi pavoazată cu un grilaj de cocă şi mai nou de fulgi de migdale. Ce putea fi mai ieftin şi mai accesibil pe vremurile acelea friguroase, de unde zahăr, sau ciocolată, sau fructe exotice.

Va urma...

Cofetăria Liliana

2011-09-29T12:08:00.002+03:00

La noi în cartier a supravieţuit şi o duce bine-mersi o cofetărie din vremurile odioase. Se numeşte cofetăria Liliana şi se află lângă o altă relicvă, care prin miracol nu s-a desfiinţat, magazinul Ana Gabriela.

Ce le mai place bucureştenilor să stea la coadă! Câtă încredere au în vânzătoarele în bluze albe, coafate şi cu aurul pe degete, care se calcă pe picioare ca să le îndese amandine şi prăjituri Corina pe cartoane sau să le cântărească fursec şpriţat sau fondante ca piatra.

Decorul cofetăriei este atât de urât, că şi la poştă mă simt mai în largul meu. Jaluzele verticale albastre, mese de nichel, decor din ciment cu bucăţele de marmură prinse în el. O culme a nostalgiei, cupele din inox pentru îngheţată , probabil din zestrea cofetăriei comuniste, paharele cu frişcă naturală şi "tortuleţele" amandină sau Violeta. Cum, Violeta, acea transformare mov a amandinei, care mie mi se părea o culme a luxului din zahăr.

Produsele sînt îngrămădite unele în altele, pereţii sînt bucşiţi cu rafturi ticsite, de la alune şi ciocolate la portocale decojite, şampanie roz pentru copii şi rahat, să vadă clienţii abundenţa, să se sature şi ei după anii de margarină pe sub mână.

Miroase puternic a aditivi alimentari şi nu lipsesc nici ghivecele cu flori anemice. Nu sînt niciodată mai puţin de 10 persoane la coadă şi aglomeraţia mare e la ora ieşirii de la muncă, când gospodine în drum spre casă mai adaugă şi o sacoşă cu fursecuri sau savarine la cele 3 cu roşii şi pâine.

De prisos să spun că dulciurile perpetuează tradiţia prăjiturilor ieftine, pîine goală însiropată, cremă multă şi greţoasă, spîrcuri decorative, ciocolată nedigerabilă, cleioasă, plină de margarină, vanilie artificială, porceală. Ce succes!

Vila Luminiş

2011-09-27T17:36:00.005+03:00

Am vizitat vila Luminiş din Sinaia, construită de George Enescu în 1926. Acum aceasta este Casa memorială George Enescu. Îmi promisesem să văd cum arată această vilă, unde se ducea Yehudi Menuhin să ia lecţii de vioară cu Enescu în 1927. Aşa citisem pe placa de marmură fixată pe vila de pe strada Octavian Goga.

Am ajuns cu greu acolo, în cartierul Cumpătu, pe jos de la gara Sinaia. Şoseaua de centură, pe unde a trebuit să merg, nu are trotuare, maşinile aproape te lipesc de parapeţi. Drumul apoi continuă urât, desfundat, între calea ferată şi un gard, care protejează rezervaţia Arinişul de la Sinaia. Dar nu m-am dat bătută şi am urcat neîntrerupt până sus.

Nu-mi pot lua gândul de la frumuseţea vilei şi de la claritatea luminii în foişorul cu arcade, aerisit şi cu vedere la brazi. M-a impresionat enorm acel loc. Pe vremea lui Enescu, nu era probabil nici un element antropic vizibil ca astăzi, când calea ferată, terasamentele, excavatoarele şi diverse lucrări de infrastructură aduc tristeţe perspectivei. Din salon, ca şi de la manasardă, se vede şirul crestelor Bucegilor în întregime, până spre Buşteni. A fost foarte bine amplasată casa, chiar dacă nu pare în zilele noastre, aşa cum e lângă calea ferată.

Toate obiectele sînt originale. Au rămas la locul lor, ca prin minune. Bunul gust al Marucăi şi simplitatea lui Enescu. Numai obiecte de calitate, de la vase persane, chinezeşti sau de Delft, la covoare de Buhara sau olteneşti. În baie, mai există cada de porţelan şi bateria Villeroy&Boch, deşi fără robinete (poate cineva a avut nevoie de ele ca să şi le expună lângă bibelourile din vitrină).

Am intrat din baie în dormitor. Aceeaşi imagine o avea şi Maruca. Patul din dormitor, parchetul şi covorul oval, alb, presărat, aşa mi s-a părut, cu buchete de bujori. După atâţia ani, o străină păşeşte în aceeaşi cameră şi are aceeaşi imagine, odinioară familiară proprietarei.

Am citit în jurnalul Marucăi Enescu impresiile scrise după cutremurul din 1940:

"La Sinaia, nici o fisură nu se vedea pe suprafaţa zidurilor zugrăvite în alb ale vilei Luminiş, unde, câteva zile mai târziu, am regăsit intacte inestimabilele vase persane aşezate pe o cornişă strâmtă a şemineului. Totuşi, în vecinătate, toate casele suferiseră mari stricăciuni, fiind jeliţi mai mulţi morţi, şi aceasta, în ciuda faptului că Sinaia fusese mult mai puţin încercată decât Bucureştiul şi alte oraşe de provincie..."

Aceleaşi vase pe care le-am văzut sâmbătă intacte. Între timp, atâţia oameni s-au făcut oale şi ulcele, Enescu, Maruca, chiar şi Menuhin.

Un nou proiect de distrugere. Munţii Fagaraş

2011-09-20T10:57:00.002+03:00

Am rămas în România pentru că iubesc natura, munţii, apele, pădurile, viaţa. Dar în curând rămasul în România nu se va mai justifica. Va fi mai rău aici decât în ţările industrializate, poluate şi restrictive. Va fi ca în India, unde în loc de apă curge pe albia râurilor otravă chimică, unde munţi de gunoaie putrezesc la soare. Ştiţi cum arată râurile betonate de ceauşescu, complexele industriale care au desfigurat oraşe ca Baia Mare sau Călan? Aşa va fi peste tot în ţara asta, pentru că oamenii care sînt prin ministere sînt urmaşii direcţi ai analafabeţilor comunişti. Sînt oameni fără educaţie, fără urmă de suflet, de minte, sînt nişte bestii care abia ştiu să vorbească.

Spun asta pentru că am auzit de un nou dezastru ecologic pus la cale şi îndeplinit pe şest de către javrele care au putere de decizie. Distrugerea râurilor de munte din Făgăraş, prin captarea lor prin conducte.Pe râurile montane din judeţul Argeş se desfăşoară un amplu proiect de captare a apei pe întregul curs al râurilor pentru amenajări de microhidrocentrale in regim privat. Râurile vizate de aceste lucrări sunt:
1.Raul CAPRA(paralel cu drumul naţional Transfăgăraşan din direcţia Barajul Vidraru spre Bâlea Lac).
2.Raul BUDA(situat est in aval de râul Capra la cca. 9 km pe o vale oarecum paralela)
3.Paraul OTIC(situat la est in imediata vecinătate a râului Buda dar având un debit mediu anual insignifiant)
4. Râul TOPOLOG(situat la vest de râul Capra pe raza comunei Salatrucu, jud.Arges).

Iată filmuleţul. Există şi o petiţie online, pe care vă rog mult să o semnaţi. Nu cred că se mai poate face ceva, dar eu sînt cam pesimistă.

Good old Sinaia

2011-09-19T10:51:00.011+03:00

Pentru că nu putea să mai rămîie încă o duminică în Bucureşti, să se usuce la aceleaşi 35 de grade veşnice şi să tremure de nervi din cauza gălăgiei traficului, Raluca s-a gândit că Sinaia ar fi locul ideal de răcorire sub un brad.

Zis şi făcut, am plecat spre Sinaia, care de atâtea ori mă încântase în excursii de weekend şi pe care în ultimii ani am neglijat-o ca destinaţie. Poate faptul că citesc Călătorie în România să mă fi determinat să mă întorc la Sinaia? În carte, autorul, Sacheverell Sitwell, spune că Sinaia "este capitala de vară a ţării".

Mi-am văzut visul cu ochii. Am stat pe iarbă în parcul "asemenea parcurilor de pe Riviera, cu o explozie de flori şi o clădire cu stucatură albă ce nu poate fi decât un cazinou". Într-adevăr, parcul mi-a amintit de Franţa, de care mi s-a făcut dor. De-a lungul hotelului Palace sunt bănci albe din dantelă de fier forjat, pe care se odihneau cupluri de pensionari eleganţi.
Respiram în sfârşit, vedeam cerul limpede, era linişte. Simţeam că revenisem acasă, la normalitate, la viaţa reală, iar Bucureştiul rămas în urmă era acea groapă imposibilă, acel loc neverosimil, fals, unde viaţa nu este decât o aşteptare, un chin, o iluzie. Mai precis, ca să vă explic mai bine, parcă ieşisem din casa groazei din parcurile de distracţii. Încercam să-mi acomodez ochii la lumina zilei şi realitatea de coşmar din obscuritatea casei groazei, pe care o luasem în serios cât timp fusesm acolo, era lăsată în urmă şi îşi dovedea ridicolul.

Am ales locurile antebelice pentru plimbare. Am pornit-o pe strada Carol I. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost vila magnifică, cu o plăcuţă comemorativă lângă intrare. Am urcat vitejeşte treptele şi am aflat cu melancolie că acum 104 ani, într-un septembrie probabil asemănător, violonistul Yehudi Menuhin a locuit în vilă. Acum, totul era în paragină. Un chiriaş a deschis un geam la etaj şi a azvârlit apă dintr-un lighean. Singurul aspect optimist al acestei stări de lucruri este că vila încă nu a fost mutilată de termopane şi tencuieli de ciment.

Mai spre deal, în drum spre mînăstire, am intrat la Cafeneaua Parcului Old Nick. Pe meniu era o fotografie veche, în care apărea un local în plină epocă de glorie interbelică. Nu mi-a venit să cred! În imagine era chiar fosta cofetărie Kalimzakis din Sinaia, despre care Sitwell scrie în Călătorie în România următoarele:

"Nu trebuie să uităm nici cofetăria minunată de vizavi de hotel, (Palace) aparţinând unui grec pe nume Kalimzakis, una dintre cele mai bune întâlnite în Europa. E din categoria cofetăriei Gerbaud din Budapesta, Zauner din Ischl, sau Hanselmann de la St. Moritz; iar pentru cunoscători, nu mai trebuie adăugat nimic. La Kalimzakis găseşti o dulceaţă de zmeură proaspăt culeasă de pe munte ce are graţia unui poem. Se spune că urşii din Carpaţi sunt gata să-şi rişte viaţa pentru asemenea boabe de zmeură sălbatică. Putem spune că oricine a avut această experienţă îi înţelege."

Citind aceste lucruri am fost pe loc sigură că faimoasele cofetării din Ungaria, Austria şi Elveţia pomenite mai există şi azi, spre deosebire de sora lor din România. Flerul nu m-a înşelat. Internetul m-a ajutat sa descopăr că, într-adevăr, la Budapesta mai există Gerbeaud, deşi a avut o istorie chinuită de comunism, dar a revenit la numele şi calitatea de odinioară, la Bad Ischl funcţioneză neîntrerupt din 1832 Konditorei-Kaffee Zauner, iar la St. Moritz Hanselmann brutărie-patiserie-bombonerie-ceainărie-restaurant îşi continuă cariera începută în 1894.

Bineînţeles că a patra soră nu mai trăia. M-am întrebat pe unde o fi fost şi cum arăta răposata Kalimzakis. În ultima vreme mi se întâmplă des să primesc răspuns, neaşteptat şi necăutat, la întrebări dificile. Răspunsul m-a întristat totuşi.
Cofetăria Kalimzakis se afla în clădirea în care azi funcţionează Cafeneaua Parcului, un magazin de antichităţi şi o pizzerie. Actualii patroni ai cafenelei susţin că au reînviat o tradiţie de 100 de ani, în vena faimosului local. Însă la o privire mai atentă, fotografia de epocă este trucată. Deasupra ferestrelor, în dreptul copertinei, scrie cu un font modern CAFENEAU PARCULUI. Pliantul nu suflă o vorbă despre cofetărie, în schimb spune o poveste despre Stroe şi Vasilache, care erau clienţi pe vremuri. Actualul cafe-bar foloseşte de fapt încăperea de pe colţ, unde aşa cum se vede din poză era un coafor de dame, şi o mică parte din încăperea fostei cofetării. Oricum, uşile au fost transformate în ferestre şi întreaga clădire are aspectul mutilat al caselor naţionalizate şi împărţite între mai mulţi chiriaşi. La etaj, geamurile au de-acum termopane instalate indolent, româneşte: cu folia protectoare nedezlipită şi spuma netăiată.
Pe internet pagina de prezentare a localului mai spune şi povestea lui Old Nick şi menţionează că familia patronilor se trage dintr-un oraş port la Dunăre. O fi vorba de aceeaşi Kalimtzakis, care fiind greci, puteau fi din Brăila? De asemenea, căutând pe net am văzut că în Sinaia mai există persoane purtând acest nume.

La Old Nick am băut un frappe cu îngheţată, corect. Nici vorbă de vreo prăjitură. Dacă de bomboane cu vişine, marţipan şi cafele excelente nu poate fi vorba, măcar dulceaţă de zmeură proaspătă ar putea produce. Dar de unde zmeură la Sinaia, cine să o culeagă, cine să aibă rafinamentul de a servi dulceaţă de casă? Masa era murdară de pete de suc şi scrum de ţigară, iar chelneriţa nu s-a obosit să o şteargă. Cred că nu din rea voinţă, ci pur şi simplu nu a observat. Pentru a observa trebuie să îţi pese. Am uitat să fac o poză din acelaşi unghi, am doar una din lateral. Ar fi interesant să aflu adevărata istorie a cofetăriei şi ce bunătăţi servea pe vremuri.
Plimbarea a fost foarte reuşită, am urcat pe înserat şi la cota 1400, unde era atât de linişte, munţii nu se grăbeau nicăieri. Parfumul care m-a însoţit a fost Vocalise, de la Maitre Parfumeur et Gantier.

Bucharest Tales. Lansare de carte. Penibil

2011-09-16T16:08:00.004+03:00

Azi, la Institutul Cultural Român, s-a lansat volumul Bucharest Tales, editat de New Europe Writers (John a'Beckett, James G. Coon, Andrew Fincham).

Am participat la lansare, deoarece mă interesează foarte tare poveştile despre Bucureşti. Spre deosebire de majoritatea oamenilor prezenţi în sala de festivităţi la ICR, eu aflasem de eveniment din e-mailul ICR News la care sunt abonată. Nu eram nici autor, nici rudă cu vreunul din autori, nu eram nici traducătoare, nici cunoştinţă a editorilor, nici salariat ICR şi nici pensionar al trataţiilor gratuite de la evenimente. Pe scurt, eram unul dintre cei doi-trei cetăţeni veniţi independent, neavizaţi şi curioşi să citească antologia de texte despre Bucureşti, publicate în engleză şi scrise de diferiţi autori români şi străini.

Ca de obicei, ICR s-a achitat plăcut de sarcină. Prezentatorul, al cărui nume nu l-am aflat, a oferit o introducere inteligentă, într-un discurs succint şi atrăgător, presărat cu glume fine. Au vorbit şi editorii englezi, şi traducătoarea, poeta Grete Tartler şi-a recitat o poezie, iar alt autor a citit un fragment, în care zicea că full-ul e o mâncare de fasole, dar l-am iertat că nu a auzit de bob.

Trataţia a fost generoasă, camerele video prezente. Însă ceva lipsea. Şi acest lucru era chiar volumul lansat. Da, lipsea cartea. Am întrebat pe unul din editori unde este cartea pentru care venisem. Mi-a arătat un singur exemplar, care nu putea fi luat acasă. Lângă el se aflau exemplare din aceeaşi serie, respectiv mai multe Prague Tales, Budapest Tales, Warsaw Tales. Puteam să iau unul din acestea, dar Bucharest Tales nu.

Aşa se face că, în mod absurd, m-am întors acasă cu Budapest Tales. Sau poate nu e absurd, nu Budapest e capitala României? Parcă aşa ceva, Bucharest, Budapest, mă rog.

A venit a venit toamna...really? check again

2011-09-11T22:11:00.006+03:00

Pe multe bloguri am citit postări anticipative despre toamnă, frunze ude, octombrie cu dimineţi reci, degete de brumă si alte simptome reumatismale şi melancolice. Este într-adevăr aproape echinocţiul de toamnă, dar trăim o caniculă egipteană.
Pare-mi-se că oamenii de multe ori nu ţin cont de clipa prezentă şi de senzaţii, ci mai mult de cuvinte şi de un program de viaţă care le dictează şi percepţiile.

Consemnez pentru istorie: este lună plină (în Peşti), 31 de grade la amiază şi foarte multă uscăciune. Serile, lumina se face mov. O vară indiană sau o vară tout court.

Parfumul preferat al perioadei este Virgin Island Water, de la Creed. Dar simt ca acum seara şi poate mâine voi purta Red Aoud, de la Montale. Mi-am cumpărat Călătorie în România, de Sacherel Sitwell, editura Humanitas. Promite să mă captiveze şi să mă enerveze, pentru că vorbeşte de o lume dispărută în doar 70 de ani.

Muzică în două minute

2011-09-11T01:00:00.000+03:00

Am avut ocazia să urmăresc două concerte astăzi, unul pentru un minut şi jumătate şi altul pentru 30 de secunde. Uneori nu e nevoie de mai mult de o privire pentru a înţelege ceva sau pentru a reţine o scenă pentru tot restul vieţii.

Primul concert era la televizor. Grigore Leşe bruia nişte iranieni, printr-o frază muzicală care a devenit trademark şi pe care o stăpâneşte foarte bine, dar o şi repetă întruna. Îmi venea să-l apuc de vesta minimalistă şi să-l rog să-şi oprească hăuitul măcar pentru o clipă, ca să înţeleg ce cântă oamenii aceia.

Al doilea concert se desfăşura în părculeţul Colţea. Am trecut cu maşina pe bulevard şi astfel am ascultat binecunoscutele note ale unui concert de Bach. Dar pe acolo mai trecea şi o dubiţă cu sirena urlând în plină forţă, acoperind chiar şi vuietul obişnuit al traficului bucureştean, care polua deja concertul. Cum să asculţi muzică barocă în asemenea condiţii? E ca şi când ai face un picnic pe lângă gunoaie. Gusturi româneşti.

Ulterior, m-am documentat şi am aflat că aceste concerte din parcul Colţea fac parte din "Visul unor simfonii de vară", care, according to primarul Negoiţă, "este un festival de muzică clasică care se adresează tuturor iubitorilor de muzică şi cultură". Tot primarul zice, pe site-ul festivalului, fiind la curent probabil cu vreo metodă de trecere în altă dimensiune odată ce ai păşit în parcul Colţea: „Vă invităm să evadaţi din vacarmul cotidian în Parcul Colţea, pentru a ne bucura împreună de armonia şi frumuseţea inegalabilă a muzicii clasice.”

I couldn't, could you?

Intrarea Aurora

2011-09-10T09:47:00.007+03:00

De mult timp n-am mai scris despre intrări, dar ieri mi-a ieşit în cale intrarea Aurora. A fost o zi specială. Măturată de un vânt puternic, astfel că lumina era penetrantă. Vântul, combinat cu acea sclipitoare lumină de septembrie, au dat o zi de fotografie.

Nu mi se pare că toate zilele merită fotografiate. Din păcate, unele zile sunt anoste, cu lumină ternă, sau indecisă, cu nori nici prea buni nici prea răi, cu cocleală în atmosferă. Atunci nimic nu e frumos. Şi sînt zile când n-am chef de nimic, sau nu se întâmplă nimic, sau totul merge dezlânat, şi nu am inspiraţie. De obicei, aceste zile se întâmplă în Bucureşti şi sînt în majoritate în noianul zilelor.

Revenind la intrarea Aurora, am remarcat un felinar bine plantat şi altoit cu semne, chiar în faţa cantinei de ajutor social. Intrarea arată bine, este destul de lungă şi are case frumoase.
În fundal, elementul cheie al intrării se lipeşte masiv pe orizont. Este vorba de hotelul Belle Epoque, o monstruozitate cu mască de hotel romantic şi cu chip de hală de producţie. În perioada belle epoque lăcomia şi prostul gust nu construiau clădiri cu atâtea camere şi etaje atât de înghesuite şi asimetrice, cu acoperişuri mansardate în felul ăsta.

Conversaţii searbede

2011-09-06T13:53:00.007+03:00

Oriunde mă întorc, oriunde mă duc, de câte ori ajung până la urechile mele conversaţii, subiectul este anost, vulgar, lipsit de interes pentru suflet. La mare, la pensiune, turiştii vorbeau despre preţuri. La restaurantul de cartier, ieri, vecinii de masă povesteau cu aplomb despre costurile excursiei lor, defalcate pe avion, închiriere maşină sau scuter, transferuri, piscine şi restaurante. Ulterior au trecut la mărimea porţiilor de mâncare.

Între amici, din păcate, aceeaşi situaţie. Se discută despre jocuri on-line şi laptopuri.
În pauza de masă, la cantină, evident că nu se abordează absurdul în literatura română şi nu se contemplă lumina zilei respective, ci se comentează ultimele frecuşuri, altercaţii şi termene.

La terasă, nivelul intelectual al subiectelor nu sare mai sus de situaţia din etapă, campionat sau alte domenii fotbalistice. Am observat şi obiceiul ca grupurile să se polarizeze în băieţi şi fete, fiecare sub-grup având un subiect de interes specific, respectiv motociclete şi copii, sau costurile excursiei şi copii, sau dotările automobilului şi diete/blugi/costurile excursiei/copii.

Oamenii la care mă refer sunt totuşi dintr-o categorie civilizată, aşa numiţii intelectuali. Bineînţeles, situaţia în mediile populare este atârt de dezastruoasă, că nu merită să o mai analizez. Pentru un eşantion de discuţie absoult neinteligibilă, formată în cea mai mare parte din p.. şi p... este suficient să treceţi un minut pe la Dristor kebap Budapesta, de exemplu.

În tramvai sau metrou, se conversează despre costul vacanţelor, sau despre ce "mi-a mâncat copilul" şi cum "mi-a făcut febră", cei care vorbesc la mobil tratează meniul de la cină (constând mereu în pulpe de pui divers gătite) sau cearta de la birou, sau, în cazul profesioniştilor, datele din vreun contract.

Dar cea mai palpitantă şi savuroasă conversaţie, care aduce lumină în sufletele majorităţii, este cea despre performanţele obiectelor. Ultimele modele de ipod şi iphone, raportul calitate-preţ pentru diferite gadgeturi şi aparaturi, opţiunile maşinii, dotările mortocicletei, modelele de camere foto şi video, plasmele, computerele sau alte hi-tech, acestea înlocuiesc orice sentiment uman, umplu golurile create de o viaţă individualistă, frustrantă şi alienantă.

De foarte puţine ori am putut să intru într-o discuţie despre momentul prezent. Atunci când se epuizează obiectele, oamenii vorbesc despre ceea ce li s-a întâmplat. Nimeni nu vorbeşte despre ceea ce este, la prezent, despre ceea ce constată la persoana din faţa lui, despre ceea ce simte la momentul respectiv.

De câte ori încerc să aduc vorba despre altceva, sunt tratată ca un televizor care merge cu sonorul oprit. Lumea se uită la el, îşi dă seama că cineva vorbeşte pe ecran, dar, cum nu se aude nimic, ignoră complet emisiunea.

O baie la Slănic Prahova

2011-09-05T09:51:00.010+03:00

Duminică mă trezisem cu dorinţa de a cobori la plajă direct din pat, de a simţi înfrigurată briza, de a intra în apă, de a fi ameţită de soare şi iod şi sare. Dar ce mai apropiată mare, cea de la Constanţa, este totuşi la o distanţă de şase ore de stat în maşină sub soarele arzător şi respectiv în noaptea plicticoasă, prea mult pentru o biată duminică. Şi atunci ideea a venit: să mergem la Slănic Prahova, care îndeplineşte două criterii, apă sărată şi apropiere minimă de Bucureşti pentru un obiectiv turistic. (Pentru a călători undeva "lângă Bucureşti" trebuie să parcurgi vreo 50 de kilometri cel puţin)

Ideea s-a dovedit chiar strălucită, căci baia a fost perfectă. Am intrat la Baia Baciului, un lac amenajat, cu maluri înşirate pe dealuri, cu şezlonguri, chiar şi nisip, duşuri cu apă caldă, fum de grătare, muzică proastă şi cetăţeni paşnici, cu burţi şi picnicuri aduse de acasă. Intrarea a costat 18 lei de persoană. Restaurantul din incinta băii este foarte scump.

Apa lacului face bun înotător pe oricine, este atît de sărată că nu se murdăreşte şi perfect de răcoroasă. Parcă treceam din aer într-o altă atmosferă, compactă şi răcoroasă, foşnitoare şi prietenoasă.
Puteam dormi pe cearşaful întins pe iarbă, dar nu ne-a lăsat totuşi muzica de la radio, această plagă sonoră care strică orice loc public la noi. Aerul era proaspăt şi soarele melancolic. Am stat pînă razele s-au stins pe după dealuri. La plecare am vizitat gara, de unde tocmai pleca un tren spre Ploieşti, ceea ce m-a bucurat, un râu betonat şi un restaurant pe nume Roberto unde nu aveau nimic din ceea ce am dorit să comand. Seara se lăsa frumos peste satele pitoreşti ale zonei, închise între păduri pe deluşoare.

Virginia şi Panait sînt cu mine

2011-09-02T11:06:00.003+03:00

Singura carte pe care am putut să o citesc în această perioadă este Jurnalul Virginiei Woolf. Am cărat-o pe Virginia după mine peste tot în vara asta, ca să mă regăsesc într-o bulă de nobleţe si visare, să mă bucur de idei comune cu cineva.

Ieri mi-am mai luat trei volume de-ale lui Panait Istrati, ediţii princeps găsite la anticariatul Artis de pe Moşilor. Casa Thuringer (Cartea Românească, 1933), Trecut şi viitor (Renaşterea, 1925) şi Haiducii (Cugetarea, 1930).

Ambii scriitori au trăit pentru artă. Îmi place faptul că au fost contemporani. Virginia era născută în 1882, cu doi ani mai mare decât Panait, născut în 1884. Mă delectează compararea celor două vieţi, de acum o sută de ani, din epoca aceea fantastică.

Revenire fatidică în gunoiul bucureştean

2011-09-01T17:12:00.003+03:00

Este ora 1 septembrie degeaba in Bucureşti, deoarece blocurile din faţa geamului meu nu indică vreun sezon anume. Peticul de cer accesibil mie pare a fi albastru şi miroase a canal în multe zone din oraş, semn de vară.

Cu prietenii am ieşit aseară, deşi asfaltul şi betonul îşi începeau activitatea de reflectare a radiaţiei termice. Eram prima zi în Bucureşti, după o lună jumătate de aer curat şi peisaj natural, şi parcă mă bălăceam în noroi, cu indiferenţa dată de acceptarea unui destin cretin.

Dat fiind că la Argentin era arhiplin, am abordat terasa Elbow Room, din aşa-inventatul Centru vechi. Ca mai toate localurile din zonă, şi acesta face bani din poziţia de monopol, pe seama indolenţei clienţilor lehămetiţi de căutat o cafenea plăcută sau un bar adevărat în pseudocapitala eurpeană. Cei care au comandat bere au primit calitatea fabricii, însă mie mi-era poftă de un frappe special din meniu şi am primit o zeamă leşinată. Probabil colorată cu ness şi cu puţin sirop de ciocolată scursă aşa artistic deasupra, în loc de ingredientele anunţate în meniul elaborat: mentă, Mocha, ciocolată albă, lapte etc. Şi a costat 11 lei.

Chiar în ajun vizitasem Brăila. La o cafenea din centru, pe strada M. Eminescu (fostă Regală) mic dejunul costa 7 lei şi cuprindea o cafea bună Illy, servită elegant pe o tăviţă împreună cu apă, bomboană, o prăjitură şi un toast cald cu caşcaval, şuncă şi salată. În Centrul vechi bucureştean un espresso mizerabil fără vreo apă şi nici urmă de tăviţă este tot 7 lei.

Îmbrăcat curat, dar urât

2011-07-27T12:34:00.005+03:00

Bucureşti, oraşul pensionarilor îmbrăcaţi urât.
Cu cât e mai cald, cu atât apar mai multe bluze ponosite din pânză topită, tricouri gri in dungi sau cămăşi gri în pătrate, cumpărate în anii 90, rochii sintetice maro de croială sac, fuste plisate de poliamidă absolut neasortate cu bluze cu imprimeuri, pălăriuţe de soare dezgustătoare, (fie de un alb obosit, fie ridicole, fie urâte din naştere, fie din paie de plastic), şepci tocite, şi ochelari de soare în vârstă de patruzeci de ani. Nici la coafuri nu se recuperează, părul alb ciufulit fiind a must. Există rare excepţii!

Se fură tot

2011-07-04T13:12:00.002+03:00

În weekend am fost la ţară. Am intrat cu nerăbdare în curtea casei unde au locuit străbunicii şi sezonier bunicii. Dar toate uşile erau vraişte. Sparte, forţate cu ranga. Hoţii au furat plitele sobelor de fontă, bicicletele, uneltele, lemnele, tot ce mai rămăsese de furat după cele două spargeri anterioare, când intraseră pe geam. Atunci au furat icoanele de argint, farfuriile pictate din zestrea străbunicii, pendula de lemn din vremuri imemoriale, pernele şi cearşafurile brodate şi multe alte lucruri care nouă copiilor moştenitori ne aminteau de acele vremuri fericite în care lumea avea un rost.

De data aceasta, jaful a fost mai violent. Cel mai tare m-au durut uşile distruse, după 160 de ani în care au rezistat istoriei şi intemperiilor. Casa a fost construită în 1851.

Poliţiştii care au apărut în urma reclamaţiei noastre ne-au spus că în circumscripţia lor se întâmplă cel puţin un furt pe zi. După ce au studiat cazul nostru, au plecat să continue analiza unui alt furt, în satul vecin. Acolo proprietarul avea şi camere de luat vederi instalate, dar din păcate felinarele de pe stradă nu mergeau în acea noapte. (Multumim, Electrica!) Hoţii au venit cu o maşină, au scos din grădina omului 100 de kg de ceapă, le-au curătat şi în 20 de minute au spălat putina.

Timpul nu mai are răbdare. Viaţa în România s-a schimbat complet, iar schimbarea a început în 1944. Ceea ce se întâmplă acum este urmarea cursivă a genocidului iniţiat de comunişti. Nu va mai fi niciodată o ţară, ci o junglă locuită de arătări amintind vag de oameni. Canalii, hoţi, nemernici, interlopi, criminali, hiene şi biete fantome ale unui trecut european, pensionari care nu au apucat să plece în străinătate.

Bucharest streetstyle

2011-06-24T12:31:00.004+03:00

O domnişoară deosebit de elegantă, rochie ca o petală, accesorii delicioase, coafură şic, gesturi graţioase. O apariţie minunată.

Cartofi prăjiți, festivaluri, târguri, căldură mare

2011-06-23T12:11:00.009+03:00

Pe strada Gheorghe Lazăr, la ora unsprezece, așezată în pragul ușii casei joase de mahala a secolului XIX, o femeie brodează. Este cald deja, în aer stagnează o lumină obositoare și o liniște zumzăită. Femeia slăbuță urmărește modelul pe o foaie, la care se uită din când în când și pare o pisică mare, cu ochelari. Fac o poză grăbită printre frunzele grădinii.

Ceva mai încolo, miroase tare a cartofi prăjiți buni, de casă. Strada iese chiar în fața unei intrări în parcul Cișmigiu. Trebuie doar să traversez Schitu Măgureanu și iată-mă-s în parc, la ora bunicilor cu nepoții și a nebunilor. Bunicii, acești sclavi ai economiei invizibile gospodărești, a căror muncă neplătită și desconsiderată asigură supraviețuirea milioanelor de cupluri care nu pot să-și crească singuri copiii .

Se pregătește vreun festival folcloric, pentru că o ceată de muncitori peisagiști vopsesc băncile, iar o altă grupă de ingineri de spectacol montează o scenă. Administrația parcurilor a adus scaune de plastic într-un camion.

La Sala palatului a început târgul cooperațiilor meșteșugărești. Arta comunismului-naționalist, lansată cu enorm succes de Ceaușescu, se practică neabătută în marile centre tradiționale Cîmpulung-Muscel, Râmnicu-Vâlcea, Iași, Suceava sau Topoloveni. Ii făcute din pânză topită rară și brodate cu acele motive stilizate, pe roșu sau alb satinat, urâțenii de covoare așa-zis oltenești și fețe de masă roșii sau albastre, toate acele produse care se vând la Artizanat, completate cu doamnele gestionare, cu taioarele lor din material sintetic, mărgelele multe sau mari, cerceii de aur, coafurile de oaie și talia de butoi. O oroare.

Scăldatul interzis.

2011-06-22T11:44:00.013+03:00

Pentru ce au fost create fântânile? De ce toate aşezările umane s-au format acolo unde este o sursă de apă, cel mai adesea pe malul unui râu? Oamenii sînt alcatuiti din apă şi se usucă dacă nu se udă, ca o scoică la malul mării.

Omenirea contemporană a uitat de unde a plecat. Fântânile din oraşe sînt îngrădite, au devenit absurde monumente decorative. Râurile sînt doar biete canale. Dâmboviţa mi se pare ca a devenit o mobilă urbană ignorată complet. Un canal pe care nimeni nu-şi propune să-l viziteze, o apă care nu potoleşte nici o nevoie de răcorire şi nici o sete. N-am auzit pe nimeni să-şi propună un picnic pe malul râului, să vadă râul, oricum splaiul este doar o şosea aglomerată.

Lacurile din parcuri sînt mase de apă pe care ai voie doar să le priveşti. Scăldatul este interzis în lacuri şi fântâni. Ba chiar, în Herăstrău au apărut şi panouri obraznice pe care scrie "Lacul nu este piscina ta!" De ce nu "dumneavoastră", ce, ne tragem de şireturi?Ce vrea să zică autorul? Prezumă că cetăţeanul are piscină, dar sătul de atâta bine vrea să încerce o baie mai exotică şi râvneşte la lacul public. Sau îl goneşte pe cetăţean în piscina lui meschină şi murdară, nu ca lacul lui mare şi curat.

Însă, mai există oameni care păstrează o urmă de umanitate. În parcul Carol, se duce o permanentă luptă de gherilă între băieţii care se scaldă în lac şi gardienii publici, care îi gonesc sistematic. Primii sînt bronzaţi şi frumoşi şi fac baie chiar şi în blugi, sînt oameni de pe vremuri, cu chiloţi în loc de costum de baie.

Un băiat tocmai ieşea din Fântâna Zodiac, cu apa şiroind pe el şi cu hainele în mână. M-am bucurat văzându-l.

La Unirea, în apa mică din fântâni se întreceau la înot pe sub apă doi băieţi foarte fericiţi de vară, de joacă, de răcoare. Apa acolo este mică şi mozaicul abia se mai vede sub nămol. Atâta risipă de stropi şi curcubee, în timp ce oamenii îşi petrec timpul în maşini, în trafic.

Mai există şi pescari pe malurile triste ale Dâmboviţei, şi deci şi peşte.

Bucharest streetstyle

2011-06-21T10:49:00.003+03:00

Îmi place foarte mult ideea de a face o cronică a stilului străzii, şi îmi doresc să fac multe fotografii în care să surprind şicul cotidian, imaginaţia, bunul gust sau lipsa acestuia, tendinţele de sezon şi ultimul răcnet al modei în Bucureşti. Este cam dificil, având în vedere suspiciunea cu care este privit fotograful pe stradă la noi.

Există multe bloguri de streetstyle, dar mulţi bloggeri apelează la cunoştinţe sau prieteni care pozează. Eu prefer instantaneele. Orice vârstă şi orice buget, orice outfit cu personalitate surprins aiurea prin oras, de exemplu la trecerea de pietoni, la coadă la covrigi, intr-un Mercedes sau ieşind dintr-o curte de mahala.

Prima poză: a venit vara, şi shortul este foarte iubit în Bucureşti.

Hanu lui Pală

2011-06-18T10:20:00.012+03:00

Am văzut pe hartă satul Hanu lui Pală şi mi-a plăcut numele. Parcă e titlul unui roman de Zaharia Stancu. Puţine sate se pot mândri cu un nume atât de original şi romantic.
Am vrut să ajung în acest sat, să văd ce secrete ascunde. Speram să descopăr chiar hanul sau vreo legendă legată de el.

Satul se află la o intersecţie de drumuri neasfaltate. În plin câmp, departe de lume, adică la 20 de kilometri de autostrada Bucureşti-Piteşti, în judeţul Dâmboviţa.

Răscrucea este bine aleasă, plată, mai înaltă faţă de restul peisajului şi nu departe de un râuşor. Locul unde ar fi putut fi hanul se remarcă intuitiv. De fapt, vatra satului este clară şi exemplară. Şcoala, biserica şi cimitirul sunt toate grupate. O casă în ruină reprezintă singurul vestigiu care poate fi presupusul fost han.

Cine a fost Pală? În sat e linişte. Este anul 1788. Un măgăruş paşte lîngă un gard, un nea Grigore cu pălărie de fetru şi vestă de lână cară o găleată, curcile îşi văd de puii lor de curcă.

Biserica este foarte crăpată, iar cimitirul extins în lungime. Am vizitat toate cele patru ulite, ne-am mirat si am plecat pe cea de vest, de unde venisem.

Şcoala
Probabil fostul han-conac-cămin cultural
Biserica
Cimitirul

Autobuzul nu mai vine şi nici poştalionul, în schimb ce era de spart s-a spart.

Uliţa dinspre nord. Peisaj cu cal şi căruţă, etern.
Eleganţa răţoiască nu ţine cont de timp şi loc.
Există şi măgari veseli?
Familie din Hanu lui Pală
Satul este o răscruce în patru vânturi.

Roşii cu brânză

2011-06-16T13:32:00.003+03:00

Azi la breakfast+prânz am mâncat roşii cu trei feluri de brânză telemea: de oaie, de vacă şi de capră, toate foarte proaspete, abia aduse ieri de sibieni şi de ferma agricolă din Ştefăneşti, Călăraşi, la piaţa Domenii. Asezonat cu usturoi nou şi sare grunjoasă. La desert, cireşe din Vrancea, luate din piaţa volantă Valea Cascadelor, odată cu roşiile.

Pe când savuram această faimos meniu de vară, citeam pe Hot News că străinii cumpără mii de hectare de teren agricol pe nimic, pentru a-şi face afaceri profitabile pe bază de vaci, fân ecologic şi alte resurse agricole pe care statul român nu a dat niciodată doi bani.

Mi se pare că faptele se încadrează într-o evoluţie previzibilă a lucrurilor. Falimentarea ţării este pasul unu, iar cumpărarea şi exploatarea resurselor şi a locuitorilor este pasul doi. Si cand ma gandesc ca omul poate fi fericit cu niţică brânză telemea şi o roşie din grădină, fi-v-ar maşinile germane de râs să vă fie...

Oameni din jurul nostru

2011-06-14T15:25:00.002+03:00

Am văzut ieri tot felul de oameni. În România coexistă societăţi atât de diferite, încât nu le pot numi decât lumi paralele. La ieşirea din satul Roata de jos, la marginea pădurii şi aproape de şosea, o tabără de căruţe cu coviltir. Vreo şase căruţe erau adunate pentru noapte în semicerc. În centrul, focul, sacru şi fundamental. Din viteza maşinii am reuşit să văd cum ţiganii stăteau în jurul vâlvătăilor mari, cu feţele luminate. O imagine asemănătoare putea fi văzută şi acum un secol, şi acum două şi mereu. Cum trăiesc aceşti oameni, ce mănâncă, cum se descurcă atunci când nu mai au bani, iarna când e ger, mereu pe drum, mereu hurducăiţi? Mi se pare fascinant. Pe lângă ei, militanţii ecologişti îşi pierd credibilitatea.

Într-un sat izolat în câmpia română, prin curţi şi la porţi şedeu oameni pe vine, vorbind şi privind. Aşa se stă şi în Afganistan sau în Senegal. Este o postură veche de pe vremea paradisiaca şi foarte comodă pentru coloana vertebrală. Alţii stăteau adunaţi în jurul unei băncuţe la poartă, pe care încăpuseră cei mai în vârstă şi copiii, iar cei tineri se mulţumiseră cu un loc pe iarbă. Un membru al grupului le citea ceva. Babe slabe şi îmbrăcate sobru, cu capoate cu picăţele şi basmale negre, se trambalau pe uliţă. Moşi sobri, cu cămaşă, jachetă de lână împletită în casă, pantaloni de stofă ţinuţi sus cu o curea de piele îngustă şi pălărie, erau posibili colegi de joacă de-ai lui Marin Preda.

Mai târziu, la ora la care restaurantele şi magazinele au închis deja, ne-am potolit foamea la Dristor Kebap Budapesta. O defilare mai mare de oameni noi nu mai văzusem de mult. Tricouri cu guler mulate pe tatuaje aplicate pe braţe flasce sau grase. Litere chinezeşti pe gât, bermude în carouri de pijama şi şlapi de marcă. Freze ţepene, neapărat surte. Femei în trening şi ştrasuri, băieţi în haine scumpe. Am auzit în treacăt conversaţia unor fete cu maieuri şi volum la coafură: "da, şi eu am fost blondă şi...." Un tânăr cu părul lung pînă la brâu şi căzând în valuri a fost atracţia comică a clienţilor, care s-au amuzat, s-au uimit si chiar s-au oprit din mestecat ca sa exclame "uite femeia!". Un nene cu maieu cu stele mulat peste un burtoi şi bermude mulate cu inimi mari. Am crezut că e iluzie optică. Un Hammer de Ilfov s-a oprit lângă fast food, iar din el priviri jinduitoare urmăreau activitatea monden-alimentară. Probabil sufereu de tristeţea milionarului nevoit să mănânce somon fume, tot cu gândul la un kebap cu de toate.

Idei de vacanţă în Bucureşti

2011-06-11T17:16:00.000+03:00

Când mă refer la vacanţă am în vedere o îndepărtare relaxantă de reperele citadine, o iluzie a schimbării de atmosferă urbană. Se sentir depaysé.
E suficient să căutaţi un parc, un petic de iarbă şi să vă aşezaţi. De exemplu, parcul Kiseleff. Iarba este cosită de vreo câteva zile şi formează o oază între stejari, tei şi frasini. Aşezaţi-vă pe spate şi ascultaţi păsărelele, priviţi coroanele bine conturate în fractali ale arborilor. Nu mai sânteţi în oraş. Piaţa Victoriei e la mică distanţă, dar acum nu mai e deloc, aşa cu cerul verde deasupra.

Acum este începutul verii în Europa. Este perioada în care pot fi auzite cele mai delectabile concerte de păsări. Pentru această plăcere neegalată şi neegalabilă de nici o muzică umană este nevoie să mergeţi într-un parc. De exemplu, în parcul Carol, care e şi plin de tei. Miroase frumos, temperatura e perfectă, iar păsărelele se întrec în triluri. Dacă mergeţi acolo înainte de răsăritul soarelui, e şi mai bine.

O altă idee este să mergeţi pe strada Sighet în jos, până ajungeţi la râul Colentina. Malurile pline de gunoaie, sălbatice încă, scot în relief poleiala modernă a oraşului, aşternut industrial şi betonant peste râuri, lacuri şi zăvoaie într-un timp prea scurt. Râul curge aici printre trestii la fel ca la ţară, mai sus spre Dâmboviţa sau mai jos spre Olteniţa.

O ultimă sugestie: luaţi masa la restaurantul Gerard. Se află la capătul bulevardului Mihalache, în staţia terminus a autobuzului 300. Intraţi în curte sau în casă. În spatele zidurilor curţii, decorate eclectic cu tot felul de tăbliţe, spaţiul bucureştean se transformă în spaţiu variabil, în funcţie de feelingul fiecăruia. Mie mi s-a părut că eram la mare. Specialitatea casei sunt micii şi stilul neo-empire kitch. Afară sunt montate televizoare, lângă busturi de faianţă, iar înăuntru se poate detecta un aer de castel cu plafonul înalt, şemineu şi multă întuneceală. Are un efect de transportare într-o staţiune estivală de gust îndoielnic sau pe un domeniu necunoscut. Ferestrele dau spre curte şi nu are contact cu strada, poate de aceea.

Sunt o grămadă de alte idei. Mi-ar placea să citesc şi ale sugestii.

Prin Cișmigiu

2011-06-09T16:23:00.003+03:00

Cișmigiu. Trei studente încearcă să învețe niște cursuri tipărite. Un pensionar vorbește la telefon de parcă ar aranja afacerea secolului. E în tricou și pantaloni de stofă. Doi tineri români pămpălăi discută banalități. Un țigan grizonat cântă bine la muzicuță.

Trece un mammone la braț cu mama fardată mat, ambii foarte apretați, strălucitori de curățenie, în haine noi, american-confortabile și scumpe. Pe tricoul lui alb scrie cu paiete Ceva, iar mama are vreo șaptezeci de ani. Trei doamne în vârstă trec etalând pălării de paie cu funde, ochelari de soare Bardotieni, costume elegante cu pantaloni și bluză făcute la croitor, papuci cu toc, cercei masivi, brățări mari, ojă, ruj, fond de ten, pudră, inele.

Zăresc niște picioare bronzate interminabile, care aparțin unei doamne sexagenare în haine de adolescentă. Șort alb transparent, maieu peste care vine o bluză fără spate, teniși cu toc, geantă mare, pălărie de soare bărbătească. Arată foarte bine, pășește fără cea mai mică ezitare, are fundul bine rotunjit și părul complet alb.

Dicţionar de intrări. Nopţii

2011-06-08T11:38:00.006+03:00

Am vrut de mult timp sa intru pe intrarea Nopţii, care este lângă MŢR, dar ceva m-a făcut să amân, probabil faptul că trec prea des pe acolo. Sau poate misterul numelui mi-a solicitat discretia si frica de necunoscut, pe care noaptea le induce dintotdeauna.

Este o intrare elitistă, cu doi ochi roşii de intrare oprită. De asemenea, e multă umbră la început. Pe stânga se înalţă Vila Jeni, din vremurile cavalereşti ale secolului XX. Şi aici sînt trandafiri, caprifoi, floricele în ghivece. Şi două pisici gri cu ochi albaştri.

Parfumuri de vanzare

2011-06-07T11:56:00.005+03:00

As vrea sa mai vand din parfumurile pe care nu le iubesc indeajuns. Acestea sunt urmatoarele:

Marc Jacobs - Lola , 100 ml, nou si sigilat 200 de lei
Tom Ford - White Patchouli, 50 ml, folosit pe jumatate 100 de lei
Guerlain - Idylle Eau de toilette, 50 ml, nou 100 de lei
Guerlain - Coffret cu 4 miniaturi (Shalimar, Idylle, Insolence si Mirsouko) 100 de lei
Prada - Eau de parfum, 50 ml, putin folosit 100 de lei
Caron - Montagne, 50 ml, nou 200 de lei
Yves Rocher - Vanille noire, 15 ml, nou 50 de lei
Guerlain - Mitsouko Eau de parfum, 75 ml, folosit, 200 de lei
Creation Mathias Paris - Eau de figue, 60 ml, 200 de lei
Parfums de Nicolai - Le temps d'une fete, 30 ml, 100 de lei

Dicţionar de intrări. Eliza Moroiu

2011-06-01T01:28:00.012+03:00

Am neglijat dicţionarul de intrări, aşa că azi m-am bucurat să dau peste o tufă măreaţă de trandafiri cum nu am mai întîlnit nicăieri, în intrarea Eliza Moroiu. Părea o poartă spre altă dimensiune, nu o plantă. O prezenţă indescriptibilă, nepămînteană.

După un moment de linişte dedicat admiraţiei, marcat prin acest nou paragraf, să adaug şi cîteva cuvinte despre celelalte semnalmente deosebite ale intrării: un traiteur chinois, cum se autodefineşte Asia Delice, care livreaza la domiciliu mancare chinezeasca si sediul Asociaţiei studenţilor creştini ortodocşi români. Semnalmente de sezon: ferestre deschise cu tufe de caprifoi.

La întrebarea cine a fost Eliza Moroiu nu am găsit răspuns, cel puţin nu pe google. Dvs. ştiţi?

Muzica din cer

2011-05-30T10:34:00.007+03:00

Sînt atît de puţine străzi în pantă în Bucureşti şi atît de rare scările care să conecteze diferite nivele, încît mi se pare că atunci cînd întîlnesc unele călătoresc în alt oraş. Explorînd strada Enăchiţă Văcărescu (fostă Poetului), ajung într-o fundătură misterioasă, care pare să comunice cu lumea de sus prin intermediul unor scări. Urc scările si am surpriza de a ieşi lîngă Mitropolie. De undeva de sus se aude clar muzică. Indefinită ca gen, dar melancolică şi senină, perfect adaptată iasomiei în floare, temperaturii optime, cireşului plin de fructe şi liniştei acestui colţişor. Muzică de la o fereastra deschisă, nu ştiu care..

Ziua următoare, la aceeaşi oră, de acum ştiind unde duc scările, urc dealul Mitropoliei şi parcurg traseul misterios în sens invers. Cobor în spaţiul îngust dintre cele două case. Muzica se aude din nou, de fapt pot spune muzica este tot acolo, probabil fericitul locatar are acelaşi program, aşa cum majoritatea noastră avem acelaşi parcurs zilnic, fie în timp, fie în spaţiu.

Nu e titlu

2011-05-04T16:21:00.001+03:00

“Vezi că m-a sunat Carolică, mi-a zis că dacă-l prinde pe ăla, îl defigurează. Ce?, nu ştiu dacă el singur sau cu cineva. Aşa a zis. Eu acuma, ca să vorbesc la mişto, nu zic ce intenţii are ăla, da’ el aşa mi-a zis. Eu tot vreau să fiu cu tine împreună, da’ el ce ţi-a zis?”

“Păi nu copiam şi înainte? copiam şi la chimie şi la biologie şi la istorie şi la matematică şi la română.”

O voce: “Nu vă supăraţi, ştiţi unde este spitalul militar” – un buchet de liliac – gîndurile mele: “El traversează acum bulevardul sau bea ceai şi de ce oi fi coborît eu aici la Witting cînd mai e de mers o grămadă pe jos” – o femeie care adineauri era lîngă buchetul de liliac şi acum este lîngă genunchii mei. Încerc să fac ceva dar mîinile nu se mişcă, muşchii nu se încordează, nu înţeleg de ce nu o pot ridica. Mă dumiresc: “Piciorul femeii este prins pînă la pulpă într-o gaură de stîlp din asfalt”. Cu greu şi cu ajutoul meu firav îşi extrage piciorul zgîriat. Nu zice nimic, se scutură, traversăm, nu zice nimic, îi arăt pe unde să meargă, pleacă, nu zice nimic.

“O să îi mănînce pe toţi românii, tigrii, lei, elefanţii, le e aşa o foame, să vedeţi cum o să-i mănînce.”

Un băiat cu tricou alb cu mîneci lungi şi model din paiete pe piept şi pantaloni albi de coton, împreună cu alt băiat de aceeaşi vîrstă, la fel de impacienţi şi grăbiţi: “Cine iubeşte e cel mai prost.”

Adevărata maioneză

2011-02-21T10:35:00.002+02:00

Maioneza franţuzească autentică nu conţine nici lămâie, nici gălbenuşuri fierte şi nici alte ingrediente fantasmagorice folosite pe la noi, de la iaurt la smântână. Iată reţeta, pentru patru persoane rezonabile:
Un gălbenuş de ou crud, o linguriţă cu varf de muştar de Dijon (neapărat!), jumătate de linguriţă de sare, piper şi ulei de floarea soarelui cât e necesar pentru a obţine o cremă diafană (minim 150 ml).
Gălbenuşul, muştarul (de Dijon!) şi sarea se bat cu furculiţa, turnându-se treptat uleiul. Compoziţia trebuie să fie uşoară ca o cremă de unt. Se prepară doar înainte de servire, de obicei pentru a acompania o friptură rece, fructe de mare sau rasol de vită.

Reţeaua de socializare

2011-02-20T21:13:00.003+02:00

Am văzut The Social network (Reţeaua de socializare), tot la MŢR. Este povestea firmei Facebook, în care se vede cine a venit cu ideea, cine cu banii, cum s-au ciocnit în justiţie interesele diferiţilor participanţi şi cam ce a rezultat în final. Mark Zuckenberg, student la Harvard, reuşeşte să creeze această interfaţă şi in sase ani să devină cel mai tânăr miliardar. Mi-au ramas urmatoarele impresii, analitic vorbind:

Există o elită care poate schimba, care poate creea, acolo viata este în mâinile lor, acolo se trăieşte. Noi doar vietuim de pe o zi pe alta, în urma celor care dau direcţia. Noi folosim cu toţii ceea ce alţii crează . Noi sîntem un fel de plevuşcă, iar ei sunt balena.

Oricât de puternic, de bogat, de în miezul lucrurilor te afli, distracţiile rămân cam aceleaşi: alcool, droguri, femei minore, disco, orgii.

Mi-a lăsat un gust amar felul în care erau văzute femeile în acest film. Nişte gâsculiţe numai bune să te distrezi cu ele, care nu înţeleg prea multe şi care sînt dispuse la orice. Oricum, ele nu luau parte la nici un proces creativ, este vorba de o lume a bărbaţilor unde se întămplă toate. Femeile doar asistă, pe locuri de figuraţie mai mult sau mai puţin bine plasate.

Filmul are un ritm extrem de alert, milioanele se fac dintr-o fandare şi o clipire, trebuie să înţelegi totul pe loc, regizorul vrea să sugereze viteza în care se dezvoltă domeniul, dar totul este foarte obositor. Totuşi imaginea este bună, cadrele, atmosfera dovedesc maiestrie.

Am şi mai multe întrebări. De ce tot mobilierul şi decoraţiunile erau de la Ikea? E vreun mesaj subliminal aici?

Si pana la urma, cum se fac bani din Facebook, daca nu din publicitate?

Scenariul ne arata că pe Mark nu-l interesează banii şi că toată aventura a pornit de la faptul că dorea să o impresioneze pe prietena lui,care l-a părăsit, sau să se răzbune pe ea. Şi totuşi, multe miliarde pentru cineva care nu dă doi bani pe bani.

Facebook este o armă puternică, oare chiar un singur om a inventat această maşină cu potenţial atăt de enorm?

Şi de ce Zuckenberg l-a scos pe asociatul iniţial din afacere, pe singurul lui prieten? Din răzbunare?

Finalul este moralizator. Zuckenberg asteapta ca fosta lui prietena, care inca il mai obsedeaza, sa ii dea accept la cererea de prietenie pe Facebook. Si-a pierdut singurii prieteni adevarati, dar a castigat alti 500 de milioane...

Pana una alta Hollywoodul si spectatorii sai raman cu morala, iar proprietarii Facebook cu banii.

Incredibilele învăţături ale lui tanti Flori către fiica sa, doamna Viorica

2011-02-17T12:13:00.003+02:00

Este anul 1934. La tipografia N. P. Peiu din Bârlad se tiparesc următoarele instrucţiuni:

CELE 12 PORUNCI A FEMEIEI

În ziua căsătoriei, femeea capătă dousprezece porunci, pe cari mama i-le spune in mod solemn şi pe cari trebuie să le urmeze cu credinţă, ca sa aibă o căsnicie fericită.

1) Din clipa, în care te-ai măritat, numai eşti a mea. Deaceea trebuie să asculţi de socrii tăi, aşa cum ai ascultat de tatăl tău şi de mama ta.

2) Când eşti măritată, bărbatul tău îţi va fi singurul stăpân. Fii supusă şi modestă faşă de el. Ascultarea de bărbat este virtutea cea mai nobilă a femeiei

3) Gândeşte-te totdeauna, că trebuie să fii prietenoasă cu soacră-ta;

4) Nu fii nici-odată geloasă, gelozia va ucide iubirea bărbatului pentru tine;

5) Nu te mănia nici-odată, chiar dacă bărbatul tău îţi face vre-o nedreptate. Ascultă cu răbdare ceeace spune, şi dacă s-a liniştit, vorbeşte frumos cu el;

6) Nu vorbi prea mult. Nu vorbi nici-odată de rău pe vecinul tău. Nu minţi nici-odată;

7) Nu întreba niciodată cărturăresele;

8) Fii străngătoare în gospodăria ta. Ai cea mai mare grijă de casă;

9) Nu te lăuda niciodată cu rangul sau averea bărbatului tău;

10) Nu pomeni niciodată de avrea ta proprie faţă de rudele bărbatului tău;

11) Nu-ţi alege societatea dintre oameni tineri, chiar dacă eşti tânără;

12) Fii totdeuna curată şi modest îmbrăcată. Nu purta niciodată haine de culoare prea bătătoare la ochi.

Este anul 2011. Eu găsesc foaia cu aceste porunci uitată într-o veche carte de bucate şi mă îngrozesc. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Duminica la film la MTR

2011-02-16T22:50:00.004+02:00

Am fost la filmul polonez Wszystko, co kocham (tradus Tot ce imi place sau All That I Love). Regizor si scenarist Jacek Borcuch.

(In treacat fie zis, care sint sansele de a gasi informatii despre un film pe net, pe IMDB sa zicem, de a regasi filmul sau de a-l discuta daca nu esti atent la regizor sau la titlul original, sau esti atent dar nu stii poloneza si memoria nu te ajuta din acest motiv? Iata de ce un film bun european nu prea trece mai departe de limba si de tara care l-a produs. Pe cind Inception.. sau Terminator, sau ...Basic Instinct..)

Actiunea filmului se petrece in 1981 la Gdansk, orasul faimos pentru Solidarnosti. (Este vorba de miscarea anticomunista nascuta intr-o federatie sindicala . O prietena de-a mea mexicanca mi-a povestit ca familia ei a plins cand a auzit de Solidarnosti. De acolo de departe comunismul se vedea asa frumos...)

Scenografia este nemaipomenit de fidela epocii. Banuiesc o munca uriasa, migaloasa si devotata in spatele decorurilor perfecte. Pana si oamenii au un aer optzecist. Poate este o prejudecata, dar nu-i asa ca exista oameni cu aerul unei epoci?

Imaginea este superba. Daca e adevarat ca filmul concureaza la Oscar, atunci merita un Oscar pentru scenografie si unul pentru imagine.

Dar...o melodie studiata ne e neaparat buna. Un parfum compus din ingrediente din cele mai pretioase nu e neaparat de neuitat. Exista filme in care decorurile sint anacronice si personajele din secolul patru au ceas electronic, in care scenariul scartaie, dar cu totul sint o capodaopera care te cucereste si pe care vrei s-a revezi de trei ori. Tot ce imi place este plicticos si nesarat. Insa exista scene foarte plastice, ba chiar superbe.
Mi-a placut scena in care cei patru adolescenti, membrii formatiei de punk-rock, se arunca in valurile verzi ale marii Baltice in pielea goala, cu un cer bleumarin la orizont. Merita sa vad filmul numai pentru aceasta imagine.

La intoarcerea acasa, am vazut-o pe Printesa, care bintuia rebegita prin intersectie. Avea in mana o garoafa rosie. Era frig, groaznic de frig.

Experiente sociologice: 1) agentiile imobiliare

2011-02-04T15:14:00.004+02:00

Imi place sa iau pulsul societatii indirect, nu neaparat citind ziarele sau ascultand radioul, ci frunzarind locuri de pe internet unde este vorba despre cu totul altceva decat anchete sociale.

De exemplu, pentru a intelege cine unde locuieste si cum se misca habitatul, incercati un site de imobiliare. Vanzari case/vile, de exemplu, cu fotografii. Sa vedeti ce prost gust fantasmagoric este raspandit printre proprietarii de case, ce modificari hidoase au adus caselor noii proprietari, crezand ca le aduc "imbunatatiri". Case de la 1900, inalte si luminoase, au usile si ferestrele reduse la jumatate, decoratiile inlocuite cu volume cubice taioase, termopane si usi de fier. Mobila si decoratiunile interioare sint de o stridenta si de o hidosenie care incepe sa formeze deja un nou curent in arta romaneasca: kitchul parvenit cocalaresc.

Agentii imobiliari nu au nici o notiune de stil, sau infloresc descrierea imobilelor cu buna stiinta: am vazut mai multe "vile brancovenesti" de vanzare, care in realitate sint niste case soldane de mahala, din anii '20.

Ce este cel mai grav si trist este ca majoritatea caselor sint case "demolabile". Nimeni nu mai cumpara o casa de epoca pentru a locui in ea, ci pentru a o demola si a construi in locul ei un bloc.
Cei care ar vrea sa poata locui intr-o casa , fie ea micuta, antebelica, cei care pot aprecia farmecul unei case de la 1920 sau 1930, nu isi pot permite, deoarece in tara asta oamenii educati si de bun gust nu au bani sa cumpere case, cu putine exceptii.

Am impresia ca agentiile imobiliare considera jenant sa puna in vanzare "case batranesti", de aceea adauga neaparat si precizarea ca sint "demolabile" sau "mansardabile". Exista la detalii care ar putea atrage clientii poarta cu telecomanda, curte betonata, scara interioara (chiar daca e ca nuca in perete), numar mare de camere (chiar daca mici si intunecoase).
La preturi, alte fenomene. nici cea mai nenorocita casa nu scade sub 100.000 euro. Iar case superbe, solide, mari, sint lasate in paragina, in asteptarea demolarii, dupa ce au fost luate pe nimic de oamenii noi care ne conduc, parveniti semi-analfabeti de politicieni si mafioti.

Ce se intampla la Carrefour?

2011-02-03T15:28:00.003+02:00

Ieri am fost la Carrefour Orhideea, dupa mult timp, si am ramas foarte mirata. Magazinul parea in prag de faliment. Raionul de electrocasnice era pustiit, golit, de parca trecusera pe acolo o banda de spargatori si apoi o inundatie. Calitatea produselor s-a prabusit. Acum raioanele de incaltaminte si imbracaminte arata mai jalnic decat un magazin de chinezarii "totul la 10 lei". Marfa miroase izbitor a plastic, acel miros specific al celor mai proaste produse din lume. La raionul de vesela, numai gioarse, iar la mancare produse obisnuite, care se gasesc peste tot, unele mai scumpe decat la Mega Image. Lume putina.

Unde sint vremurile de inceput, cand la Carrefour aveau marfuri de cea mai buna calitate la preturile cele mai mici? Unde este camembertul Le Rustique, masinile de spalat, servetele de bucatarie made in Portugalia si sosetele sic?

In acelasi spirit al degradarii calitatii se incadreaza si alte magazine, de unde acum 6 ani imi luam lucruri dragute si nu foarte scumpe. Va amintiti de Kenvelo, care pe vremuri avea niste rochii nemaipomenite si niste blugi din care nu mai ieseai, acum este o jalnica adunatura de carpe, in culori urate, de parca er fi toate spoite cu funingine si facute pentru detinuti. la Jolidon, care au inceput cu lenjerie de calitate italieneasca la preturi mai romanesti, acum au marfa de un prost gust local, de nepurtat, din cele mai proaste materiale si cu croieli facute parca sa te raneasca.

Probabil calitatea scade pe masura ce populatia globului se inmulteste. Sau pe masura ce lacomia patronilor creste?

Arborii, victime colaterale ale demolarilor

2011-02-02T10:39:00.009+02:00

Am vrut sa alcatuiesc mai demult un album al stejarilor seculari din Bucuresti. Ramasite ale unor vremuri mai organice, cu paduri in loc de asfalt si beton, acesti stejari domina vreo curte de mahala si vara coroana lor este mare cat un orasel din jungla.

Unul dintre acesti prieteni locuieste intr-o curte de pe strada Buzesti. Intr-un an cineva a chemat probabil primaria si l-au tuns, l-au ciuntit. Chiar si asa, vigoarea lui izbucneste cu mare forta, pentru cei care au ochi sa il admire. Domina o casa vagon, probabil de la inceputul secolului XX. Casa si-a dat duhul acum trei zile. Cand am vazut ca se demoleaza, duminica, mi-am scrasnit dintii de ciuda ca n-am fost in stare sa fac planuitele poze cu stejarul. Am facut cateva, dar pe seara si iarna...

Un individ in salopeta mi-a zis obraznic sa incetez, ca n-am voie sa fotografiez. Aceleasi metode de intimidare de pe vremuri? Coreea de nord?Daca actiunea este legala, de ce n-as fi avut voie sa fotografiez pe domeniul public? I-am raspuns ca nici ei n-au avut voie sa darame si am indreptat obiectivul spre el. Luat prin surprindere, barbatul s-a indepartat.

Alti copaci minunati sunt platanii de pe strada Berzei. Cind eram mica, o matusa care locuia pe Plevnei, sora bunicai, ma lua de la gradinita si in timp ce ma tragea dupa ea ma invata sa admir si sa respect platanii seculari, monument al naturii.

Probabil burtosii care vor profita de acest proiect urbanistic nu pot deosebi un platan de un gard de beton. Pentru ei Dubai este un loc mirific, no single fucking tree there.

Ajutoor, demolarea Bucurestiului continua!

2011-02-01T12:38:00.007+02:00

Aceasta casa a fost demolata in ianuarie 2011, pentru a face loc nimicului care sta la baza omului nou.

Aceeasi, din alt unghi. Cand am facut poza nu stiam ce o asteapta pe biata casa.

Aceasta casa cu acoperis verde a fost demolata. Ultimele momente, toamna 2010

Teren viran (stanga jos), pe care s-a aflat casa de patrimoniu cu acoperis verde.

Hala Matache, dezafectata si asteptand demolarea.

Ceausescu are urmasi! Nimic nu s-a schimbat de pe vremea comunismului.

Case de patrimoniu, asteptand demolarea.

Imagine emblema a Bucurestiului: buldozerul pe ruinele caselor demolate abuziv.

Sambata 29 ianuarie demolarile continuau pe Buzesti. Proiectul urbanistic - criminal - de construire a unei sosele cu patru benzi pe Calea Buzesti si pe strada Berzei continua neabatut. Va fi demolat un cartier intreg de case din patrimoniul istoric al capitalei. Absolut inutil, probabil ca sa mai faca un ban Apolodor S.A., firma care s-a imbogatit din distrugerea Bucurestiului (ce nume idiot, ce legatura are Apolodor din Damasc cu o firma de demolari?)

Este incredibil, este dincolo de orice marsavie a primarilor si consilierilor si comisiilor de avizare. Cum a fost posibil sa se darame case de patrimoniu, hala Matache, case bune, unele de sfarsit de secol XIX/inceput de secol XX?

Si de ce trebuie daramate si case aflate la o distanta considerabila de strada? Se demoleaza si doua imobile de pe Mircea Vulcanescu, adica tot coltul Vulcanescu-Buzesti.

Nimeni si nimic nu poate opri aceste distrugeri. Am citit aseara cartea lui Dinu C. Giurescu, Arhitectura Bucurestilor, incotro?, in care este prezentat extrem de bine documentat cazul imobilului turn care a sufocat catedrala Sf. Iosif. Nimeni, nici macar papa de la Roma, vorba aceea, nu a putut clinti nici cu un centimetru acest proiect obscen. Si atunci ce sa mai speram pentru niste case locuite de oameni amariti, in majoritate? Negustorii care au construit aceste frumoase case sint de mult oale si ulcele, probabil persecutati de comunisti, care au introdus in locul lor chiriasi exact cu scopul de a le devasta. In alte cazuri, cum a fost cel al fostei Policlinici, acolo nu mai locuia nimeni.

Inca un cartier a fost ras, exact ca pe vremea lui Ceusescu. Avand in vedere procentul infim de case ramase in picioare din patrimoniul Bucurestiului, acest cartier reprezenta o parte foarte mare din el, un procent foarte insemnat. Bucurestiul, prin edilii sai de trei parale, este ca un stirb care mai are cateva masele bune si in loc sa le protejeze alege sa si le scoata.

Am tras doua concluzii importante de aici. Prima este ca am luat teapa vietii mele crezand ca Romania va progresa si ramanand aici. A doua este exprimata prin citarea lui Dinu C. Giurescu:
"Daca lucrurile vor merge tot asa, Capitala se va infatisa, peste 15-20 de ani, ca un ghiveci arhitectonic, o amestecatura urata, fara noima. Va fi o batjocura aruncata asupra acestui neam si a istoriei sale."

In Bruges, a must see!

2011-01-25T13:45:00.004+02:00

Am vazut In Bruges, un film din 2008 cu Colin Farrell, Ralph Fiennes, Clemence Poesy, Brendan Gleeson si favoritul meu Jeremie Renier. Regizor si scenarist este englezul Martin McDonagh. Am dat peste el cautand un alt film in care sa joace Colin Farrell, pe care il intalnisem pentru prima oara in Alexander.

De ce Bruges? Doi asasini de meserie sunt trimisi de seful lor la Bruges, pentru a astepta ascunsi noi instructiuni. Farrell tocmai a dat gres in primul sau job, omorand din greseala si un copil. Cei doi viziteaza muzee. Filmul este la fel de incredibil ca un tablou de Hieronimus Bosch, de exemplu "Judecata de apoi", pe care cei doi o vad la Musee communal. Bruges este un oras neschimbat, un muzeu medieval, un loc unde nu se intampla nimic. Probabil este o metafora a purgatoriului, unde cei doi asteapta sa fie judecati pentru crimele comise. Sau poate filmarile au fost mai ieftine acolo, dupa cum spune Gleeson la un moment dat, cand Farrell il intreaba de ce seful lor a ales sa ii trimita tocmai la Bruges - "sau poate era mai ieftin?"

Dar scenariul eludeaza critica de film, care ca de obicei ar incearca sa descifreze simbolurile, intentiile regizorului sau intelesul. Pur si simplu, este prea mult, prea nebunesc pentru a fi explicat si nici nu e nevoie de asa ceva. In Bruges trebuie vazut. Este cel mai frapant si original film din lume. Este ca si cand ai vizita o tara pe care nu o poti asocia cu nimic, nici cu vreo experienta trecuta, nici cu vreun cliseu turistic. Umorul englezesc este halucinant si orice conversatie din film, fie ea lunga si incadrata intr-un plan static, te tine cu rasuflarea taiata.

Exemple: - How's the film going? (il intreaba Gleeson pe piticul care turna un film pe strazile din Bruges)
- It's a jumped-up Eurotrash piece of rip-off fucking bullshit.
- Like, in a bad way?
sau cind Fiennes, seful celor doi, se duce sa faca rost de o arma la traficantul Yuri:
- An Uzi? I'm not from South Central Los fucking Angeles. I didn't come here to shoot 20 black 10-year-olds in a fucking drive-by. I want a normal gun for a normal person.

Farrell a cistigat mai multe premii pentru rolul sau, insa eu il gasesc putin cam cabotin, asa cum este de exemplu mereu Jerry Seinfeld, desi foarte comic si bun, bineinteles. In schimb, Ralph Fiennes joaca extraordinar. Este cel mai bun rol in care l-am vazut.
Si muzica e speciala. Merita Oscar, fara indoiala. Dar nu sint cele mai bune filme acelea care doar "meritau Oscar"? Go see it!

Noul meu prieten de portelan

2011-01-25T11:50:00.003+02:00

Nu ma pot abtine sa nu ma laud cu noul meu ceainic japonez. L-am spart pe cel pe care il primisem anul trecut de ziua mea si eram debusolata. In ce mai infuzez ceaiul meu zilnic?

La Carturesti au ceainice japoneze, dar cand ma uit la preturi ma bufneste un ras interior isteric. In treacat fie zis, aceasta librarie ceainarie "pete plus haut que son cul". Cui se adreseaza lumanarile de 100 de lei si caietele mai scumpe decit o bijuterie de argint?

Solutia a venit de la e-bay, unde am cumparat acest dragalas serviciu cu 6 dolari plus taxele postale de 30 de dolari.

Placeri culturale la preturi modice

2011-01-20T10:57:00.005+02:00

Am gasit romanul Mihail, de Panait Istrati, in editia antebelica de la Cartea Romaneasca - 1939. Pentru mine a fost o mare bucurie. Acest roman nu a fost reeditat recent decat in editia Operelor complete. A costat doar 20 de lei. Dupa aceasta descoperire, multumita anticariatului Artis din calea Mosilor 143, cel mai dichisit si expert pe care l-am intilnit in Bucuresti, am fost la cinematograful Europa. Am vazut Partir, cu Kristin Scott Thomas, actrita mea preferata. Biletul de intrare a costat doar 5 lei. Un film european, frantuzesc, vizionat de citiva spectatori rataciti ca mustele iarna intr-o casa de vacanta rece, unde se face focul citeodata in weekend. A fost frumos si impresionant, de o sinceritate rar intilnita, despre aventura tragica a unei femei de 49 de ani, sotie de chirurg, care se indragosteste de un muncitor spaniol (Sergi Lopez) si se autodistruge in mod bovaric. O familie burgheza, cum sint multe in Franta, in care mama este casnica si nevoita sa gateasca si sa creasca copiii, dar isi ameteste ratarea cu practicarea unei ocupatii utile societatii. La dezvaluirea adulterului, sotul (Yvan Attal) isi da pe fata intreaga meschinarie si sotia este lipsita de orice drept financiar. Nici copiii nu o sustin, si astfel se releva falsitatea unei vieti irosite pentru camin, in care ea nu a fost decit o servitoare cu statut de sotie legitima.

Imi place foarte mult sa-mi folosesc flerul pentru evaluarea subita a cartilor din librarii. Este un joc al lacomiei. Consta in depistarea cartilor valoroase, printre autori de care nu am auzit. Imi este de ajuns sa citesc un paragraf, citeva versuri, pentru a sti daca voi cumpara cartea si o voi savura acasa, sau daca o voi lasa pe raft sa zaca atat cat merita pentru "slabiciunea ei". Asa l-am descoperit pe Adrian Chivu acum trei ani, cu volumul de poezie Schizosonet si ieri pe Florin Toma, cu Mostenirea familiei Bildungsroman (doar 4.99 lei la Carturesti).

Zimnicea, un oras din Romania

2011-01-18T13:54:00.008+02:00

In dupa-amiaza de ianuarie anormal de calda, cu nori umezi de primavara, orasul Zimnicea arata o mizerie nesfarsita. Noroaie de netrecut, case mai amarate decit in cel mai nenorocit sat si in centru blocuri si cladiri culturale amintind de Phenian. Multe strazi nu sint nici macar pietruite. Si totusi acest oras, cel mai sudic punct din Romania, se afla pe malul Dunarii. Din portul nesemnalizat de nici un indicator se poate trece cu bacul (5 euro pentru o masina si pasager) in Bulgaria, la Svistov.

Nostalgia si frumusetea fluviului sa fie ceea ce ii tine pe locuitori ancorati in saracia si abandonarea din Zimnicea? Nu cred. Aici, pe promontoriul inalt de unde se vede uimitor toata lunca Dunarii, oamenii au locuit mereu, dar locul a cunoscut si epoci mai bune.

La capatul dinspre fosta cetate geto-dacica, vacile negre se intorc de la pascut impreuna cu oi si capre burdusite de scaieti, prin mocirla, de parca ar fi rinoceri. Gunoaiele se intind pe o raza de un kilometru.

Aţi văzut Fight Club?

2011-01-14T16:10:00.004+02:00

Aseară am văzut Fight Club şi mi-a plăcut foarte mult. Este unul din filmele pe care evitam sa le văd, din cauză că le credeam cu totul altceva decât sunt. Şi ce film pierdusem! ce umor, ce muzică, ce regie, Brad Pitt care arăta ca un puşti, deşi avea deja 36 de ani. M-a distrat faptul că eroul principal, un funcţionar frustrat de viaţa monotonă fără sens a omului modern (Edward Norton, care joacă superb rolul) zice "I had become a slave of the Ikea nesting syndrome", şi am văzut asta tocmai în ziua în care am scris despre Ikea. Filmul este din 1999, deci Ikea înca de acum 12 ani (cel puţin) avea aceeaşi marfă şi producea aceleaşi canapele albe şi aceleaşi boluri de sticlă şi lampadare de hîrtie şi bineînţeles lansa aceeaşi manie a interioarelor epurate şi a consumerismului în materie de mobilă.
Mi-a plăcut mult cum filmul da viaţă melodiilor "Where is my mind", Pixies (1988) si "Song 2" Blur (1997).

Minciunele de la IKEA

2011-01-13T10:37:00.006+02:00

- "De ce oare plătim atât de puţin de la început?" se intreabă consumatorul IKEA savurând o chifteluţă de carne (cu gust de conservă China) cu sos de gem şi cartofi fierţi (cu gust de apă de vase în care a fiert peşte)
- "Pentru ca la IKEA îţi duci singur tava, iată de ce", răspunde marketingul din afişul de pe perete.
- "A, nu este datorită ingredientelor ieftine si gătite ca la cantina săracilor?"
- "Nu, deloc", spune marketingul, fără convingere.

- Dar oare de ce plătim atât de puţin pentru mobila design?" se mai miră consumatorul IKEA cărandu-şi acasă pachetele grele de subansambluri de mobilă.
- "Pentru că dacă alegi să-ţi montezi tu mobila e mai ieftin, cetăţene", răspunde afişul IKEA mare cât o hală.
- "Aha, deci nu are nici o legătură cu fabricarea în China, unde salariile sunt în orez, si cu calitatea cel mult sărăcăcioasă a materialelor? "
- "Nuu, nici pomeneală", răspunde afişul, fără să creadă o iotă.

Dar de ce oare cuţitul IKEA pe care l-am cumpărat acum trei zile a tăiat în prima secunda ca bisturiul, iar după o folosire nesolicitantă la tocat legume taie ca lingura de ciorbă, mă întreb si eu, mutând puţin mai încolo lampadarul IKEA care se bălăngane din toate segmentele sale pe care le-am asamblat personal, şi care are două ştechere si doua întrerupatoare corespunzând celor două braţe ale sale? Să nu fie oare din cauza fabricării în China şi a materialelor cel mult proaste? O, ba da! Şi încă cum!

Dar de ce oare a zis IKEA scădem preţurile, nu şi calitatea, când eu văd că aceleaşi produse au preţuri mai mari, dupa cum demonstrează de exemplu un blogger? Şi de ce produsele cu un adevărat bun raport calitate preţ, cum a fost patul din lemn de brad natur, au fost scoase din vânzare şi înlocuite cu modele urâte şi mult mai scumpe?

Şi de ce zice IKEA pentru a reduce timpul de aşteptare la case, vă rugăm să aşezaţi produsele cu eticheta înspre aparatul de marcat? Oare chiar nici un cumpărător nu observă că nu funcţionează decât jumătate din case şi că aceasta este adevăratul motiv al aşteptării la coadă?

Linişte. Nici un afiş pe nicăieri. Alo? mai e cineva cu bun simţ prin preajmă?

Lectură facultativă: pentru cei care vor sa citească un articol despre imperiul IKEA.

Dezolant 2011. Demolari in Bucuresti

2011-01-11T12:11:00.009+02:00

Intr-o seara de iarna, pe strada Berzei din orasul Bucuresti un om cara niste scanduri, pe care le-a recuperat dintr-o casa sortita demolarii.

Gropi adinci si mormane de pamint nu pot fi disimulate de zapada. Singurele lumini sint cele ale felinarelor galben chioare. Ferestrele caselor odinioara locuite sint oarbe. Un teren viran indica lipsa unei case foarte mari. La casa de pe colt, gauri hidoase se casca in locul ferestrelor calde in care zimbeau orhidee, pe care mi le amintesc precis.

La ce au folosit aceste demolari in prag de iarna? La ora la care pe strazile oraselor europene se plimba cetateni, cafenelele frumos mirositoare ii intimpina cu agitatie, iar geamurile impodobite cu lumini stralucesc ademenitor, pe Berzei se reediteaza atmosfera dezolanta a demolarilor ceausiste, a noroaielor si gropilor cu aspect post-conflagrational. O mizerie trista, o dicatatura a ignorantei.

Cei care mai cred in modernizare si fluidizare, in necesitatea sacrificarii unui cartier intreg pentru o sosea mai lata, nu au pasit in viata lor in afara granitelor Romaniei sau nu au nici o bruma de educatie. Ei nu au auzit de tramvaie moderne, care circula cu mare frecventa si in care este o placere sa te urci, nici de faptul ca in Copenhaga masina mai folosesc doar imigrantii arabi, care isi vad in sfirsit implinit visul de a epata.

In orice caz, dincolo de utilitatea discutabila a proiectului sta decizia si puterea de a demola case bune, locuite, cu valoare de patrimoniu, si nu una, ci un cartier intreg. Acest lucru nu se putea intimpla nicaieri altundeva in Europa.

Ce lucruri stiute de mult am mai aflat

2011-01-09T14:50:00.002+02:00

Numele formatiei Rammstein vine de la o localitate din Germania, Ramstein-Miesenbach, unde in 1988 s-a intimplat un groaznic accident la un show aviatic, soldat cu 70 de morti si 346 de raniti. Locul intai la cel mai mortal show aviatic, detinut de Ramstein pina in 2002, a fost preluat de show-ul dezastru de la Lvov, din Ucraina, unde au murit 85 de persoane si au fost ranite 100, de un SU27 care a secerat aerodromul.

Al doilea fapt divers de notorietate, pe care il aflu mai bine mai tarziu decit deloc, este semnificatia codului stampilat pe ouale de gaina din comert. In fata datei, pe o scara de la 0 la 3 este indicata provenienta si gradul de ecologie al oualor. 0RO inseamna oua ecologice, 1RO si 2RO oua de la gaini care au loc sa faca doi pasi si maninca ceva mai natural, iar 3RO inseamna oua de la gaini care nu vad niciodata lumina zilei, nu au nici pene unele si sint indopate cu chimicale.
In concluzie, pentru ca mi s-a facut rau gindidu-ma la fermele de pui, am decis ca nu voi mai mai manca oua sau carne de pui, daca nu le primesc de la vreo vecina sau ruda de la tara.

Craciun fericit in Bavaria

2010-12-25T15:16:00.003+02:00

Zapada mare si liniste. Pasarele colorate mai trec iute dinspre padure. Ninge. De pe geam se vad dealuri, case pastelate si paduri. In geamuri sint lumini, trecatorii se saluta si dau zapada.

Oraselul vechi de o mie de ani era populat azi doar cu oameni binevoitori care mergeau la biserica, unde am fost si noi si am ascultat concertul si slujba. Era plin.

Atmosfera este de turta dulce.

La multi ani, va doresc sarbatori fericite!

Proces verbal

2010-12-10T16:16:00.004+02:00

Citesc aceasta piesa de literatura postala si ma minunez:

"Întocmit de FPC pachete mici la expediţia primită de la...la data...adresată...expeditor ...destinatar...

S-au constatat următoarele: CN22 anunţă căci are cosmetice. La inventarierea coletului în prezenţa organului vamal s-au constatat următoarele: un parfum Le temps d’une fete (folosit) se îndrumă la destinatar în greutate de 0,202 kg."

Corespondenta simplă trimisă în/din Europa ajunge în trei zile la destinatar, iar în/din America în 6 zile. Însă, dacă acestă corespondenţă conţine ceva mai mult de o scrisoare şi se încadrează astfel la „pachete mici”, atunci va ajunge la destinatarul din România în 3 săptămâni. Cu ce se ocupă pachetul din momentul în care ajunge la vamă şi până când este ridicat de la poştă de destinatar? Zace prin oficii poştale.
Exemplu: am trimis un pachet mic in Germania joi, iar luni destinatarul m-a sunat sa imi multmeasca. La randul meu am asteptat sa primesc un "pachet mic" din Germania, continind mostre cosmetice. Dupa cum am dedus din datele stampilelor postale, pachetul a calatorit trei zile si apoi a trenat prin depozite inca doua saptamini.

Traficul din Bucureşti

2010-12-07T13:31:00.000+02:00

Stau în staţie la 301 şi privesc maşinile care trec. Am timp berechet pentru asta, un sfert de oră a trecut deja. În jur, locul e pustiu, la stăvilar la Herăstrău. Adică e pustiu de oameni, el fiind intens populat de păsări şi copaci.

90% din maşini au un singur pasager, şoferul însuşi. Restul au doi pasageri, un el şi o ea de obicei, sau părintele la volan şi copilul in spate. Majoritatea vehiculelor sunt masini de calibru mare, multe sunt 4x4, BMW, Land Rover, Nissan.

În sfarşit, apare si autobuzul mult visat. Ploaia îngheţată m-a cam cristalizat. Nu e foarte aglomerat, pentru ca nu e oră de virf pentru pietoni. Număr pasagerii, sintem 40. De la stăvilar pînă la Piaţa Charles de Gaulle ne târâim în traficul compact, care curge liniar, fără întreruperi. Număr automobilele care ne despart de intersecţie: sint 27. Asta înseamnă că pe lungimea staţiei de autobuz se înşiruie maxim 35 de automobile, cu vreo 45 de pasageri. În autobuz la orele de vârf pot fi 80 de pasageri, iar într-un tramvai şi mai mulţi.

Ce cheltuială de benzină şi timp, pentru o miză atât de mică! Vorba lui Panait Istrati, omenire, proastă mai eşti.

Dictionar de intrari 7

2010-12-06T11:58:00.008+02:00

Intrarea Pristolului. Pozele sunt din noiembrie, va aduceti aminte ce cald a fost, nu? Pe o latura a intrarii se remarca biserica Sf. Stefan, cu linistea ei si trandafirii toti albi-verzui. In inima intrarii este o cladire modern art, care pare sa fie cauza crearii acestei intrari. Cineva acolo jos te iubeste si de interes cultural Fundatia Calea Victoriei.

Ice day

2010-12-03T15:04:00.004+02:00

A fost o lume de sticla. Acum s-a topit, dar unii isi mai aduc aminte. Chiar inainte sa fac pozele, un domn s-a oprit si a atins cu uimire frunzele, zabovind vreo doua minute in fata minunatiei. In rest, autistii de fiecare zi. Cred ca daca ar ateriza un ozn in intersectie la noi, lumea ar continua sa alerge dupa tramvai sau sa mearga.

web-cam live at the other end of the world

2010-12-02T13:23:00.005+02:00

Hobby-ul saptamanii sunt webcamerele live din diferite orase ale lumii. Pana acum le-am ignorat, dar asa de cand m-a rugat cineva sa ies putin sa ma vada de la mare departare pe camera live pe care o avem chiar aici in intersectie, imi place sa ma uit sa vad cum e vremea in locuri in care nu pot ajunge. Probabil din cauza sedentarismului provocat de criza financiara.

Prima placere a fost live-streamul din Mykonos. Cunosteam de asta vara fiecare detaliu al micului golf si mi s-a parut sfasietor sa vad pacea de acum, apusul linistit, marea bleu-argintie. Sa stau si sa privesc de-a lungul zilei acest du-te vino al oamenilor, sa admir miscarea lor browniana. M-a intrigat mereu intensa activitate desfasurata in Grecia chiar si pe insulite mici unde pare sa nu mai fie nimic nou de zis sau de facut.

Azi cel mai mult imi place portul din Helsinki. Cerul plumburiu- roz, zapada pe monumentele sumbre de piatra, vapoarele, atmosfera nordica de poveste. Imi place iarna, pentru activitatea intensa meteorologica. Iarna se deschide stagiunea la spectacole rare de ninsoare, de transformare a obiectelor in sticla, de ceruri impecabile dupa o noapte de viscol, de gerulete cu scart dimineata si alte minuni.

Azi serbam iar victoria

2010-12-01T14:46:00.008+02:00

Nici nu-mi vine sa cred ca iar e 1 Decembrie. Si totusi iar este si sint in acelasi loc, la acelasi balcon de bloc nenorocit. Anul acesta s-a remarcat prin vreme urita, ploaie, polei, oameni putini, ambuteiaj minim si parca niste tancuri noi. Saracacios. Dar patriotii nu au lipsit, ba chiar un cetatean aflat in balcon la etajul 1 a salutat trupele fluturind din mina ca un anumit personaj istoric de trista nostalgie si i-a explicat baietelului de linga el, probabil, ce mindra e armata romana.

Notiunea vaga de drepturi la romani

2010-11-23T20:17:00.005+02:00

Pentru majoritatea romanilor este normal, corect sau acceptabil sa:

-stai peste program fara sa fii platit
-platesti comision unei firme de resurse umane, in calitate de angajat
-fii bruftuluit de vanzatori pentru ca alegi fructele/legumele, ceri sa ti se taie din bucata noua de sunca nu din cea veche, ceri o bucata mai mica de brinza, nu cumperi fara sa cricnesti alimente vechi
-ti se suspende serviciul de telefonie mobila pentru ca ai intirziat cu plata o luna, chiar daca esti client vechi de n ani, n>5, respectiv sa platesti taxa de "reconectare"
-nu ti se livreze catering la domiciliu daca nu comanzi peste o anumita suma (mare, de obicei)
- nu ti se explice la medic ce afectiune ai si de ce trebuie sa iei medicamentele prescrise
- ti se ceara marunt la magazine sau sa ti se refuze cumpararea daca nu ai marunt, in 99% din cazuri
- stai la coada
- platesti tot felul de taxe inventate ad-hoc.

Lista poate continua, nu-i asa?

Donez medicamente

2010-11-19T17:08:00.003+02:00

Update: Pina la urma am donat medicamentele Spitalului de psihiatrie de la Timisul de sus.

Matusa mea s-a prapadit si mi-au ramas multe medicamente noi, pe care n-a mai apucat nici sa le deschida. Sint in termenul de garantie:

Preductal 35 mg
Procto-glyvenol
Fucidin crema 2%
Aspacardin
Detralex
Dulcolax
Aciclovir crema
Atenolol 50 mg
Duspatalin
Distonocalm
Quinax
Celebrex
Detralex
Vitamina E
Vitamina A forte
Nitrazepam
Harpagophytum
Imodium
Pampers adulti
Propolis C
Coenzima Q10 in ulei de catina

Site-ul Dai si primeste este in vacanta, asa ca le-am postat aici. Daca va intereseaza, puteti sa imi ziceti pe ralucasidon@gmail.com

Zilele filmului maghiar - Team Building

2010-11-18T10:26:00.002+02:00

Aseara am fost la MTR sa vedem Team Building, un film maghiar din 2010, de Réka Almási . Este saptamina filmului maghiar (14-21 noiembrie) si intrarea este libera. Am plecat la cinematograf cu ceva prejudecati, asteptandu-ma sa vad un film trist, dur si foarte bun. Asteptarile nu mi-au fost contrazise, pentru ca filmul este tragic, chiar zguduitor, dar nu pentru ca arata ororile razboiului, ci pentru ca rezuma cu o franchete brutala fenomenul sclaviei moderne in cadrul unei corporatii. Este totusi o comedie neagra. Am ris de la inceput la sfarsit. Filmul este excelent, bugetul nu pare sa fi fost mare, toata actiunea se desfasoara la hotelul unde sint cazati angajatii unei multinationale, veniti la training for team building. Cu toate astea, scenariul, dialogurile si jocul actorilor sint atit de pline si valoroase, ca tensiunea te absoarbe si te raneste aproape.
Mi-a placut faptul ca subiectul relatiilor de munca in cadrul companiilor implantate in Europa de est este abordat pe fata. Ipocrizia cu care oamenii sint exploatati, fiind facuti sa creada intr-o cariera, manipulati psihic prin frica, santajati material cu salarii mari, dar pentru care trebuie sa isi sacrifice viata si demnitatea, faptul ca pentru aceste firma ei nu sint decit o mina de lucru educata si mai ieftina, care poate fi concediata in orice moment, tot adevarul jalnicei conditii de sclav, poleita cu denumiri profesioniste din vocabularul managerial este spus pe fata. Nu ma astept sa vad prea curind aceste teme intr-un film romanesc.

Este foarte dificil sa iti pastrezi independenta, principiile, sa nu te lasi manipulat. Singurul angajat care isi arata deschis nesupunerea si critica jocurile penibile si umilirea angajatilor este infrint pina la urma de talentul psihologic al managerului expatriat.

Filmul merita premiat si bineinteles vazut.

Dictionar de intrari 6

2010-11-17T12:05:00.004+02:00

Am revenit la lucrul cu dictionarul de intrari, intr-un cartier destul de fabulos. Aici vedeti Intrarea Heliade intre vii, pazita de domnisorul patruped. Cred ca este singura scarita care duce la portita casei pe care am vazut-o in Bucuresti.

Demolări pe Buzeşti

2010-11-16T11:57:00.009+02:00

Asa cum scria pe fotografiile din anii '30, "un obstacol în calea uitării", tot aşa postez şi eu ceva imagini cu ultimele clipe ale unui cartier. Fără să ştiu nimic, am trecut pe Buzeşti şi am văzut excavatoarele tronînd pe mormane de moloz, o imagine atît de familiară bucureştenilor. La început această imagine provoca groază, însă acum lumea o vede ca pe un baros dat înapoierii şi un şut în cur spre progres. Ca şi copiii care ajung să aibă gesturile, discursul şi destinul părinţilor, chiar dacă îi detestă, românii continuă opera şi vocabularul marilor înaintaşi semi-analfabeţi propulsaţi în frunte de revoluţia comunistă şi rămaşi pe veci acolo. Este vorba de o emulaţie inconştientă, semnalată în termeni mai complicaţi de sociologul francez Pierre Bourdieu.

Din articolele şi comentariile de pe net am văzut că există un grup de voci care contestă demolările şi distrugerea vestigiilor istorice şi patrimoniului arhitectural şi alt grup care susţine curăţarea oraşului de “magherniţe” şi modernizarea prin fluidizarea traficului şi construirea de clădiri „moderne”. Primele voci aparţin postmoderniştilor (sec. XX-XXI), sunt puţine şi lipsite de putere, iar celelalte aparţin moderniştilor (secolul XIX), şi sunt majoritare. Este normal, proporţia corespunde celor 100 de ani de înapoiere a României fata de vest.

Toate vocile discută oportunitatea estetică şi igienică a demolării, însă nimeni nu se preocupă de faptul cel mai grav: acele case aparţin unor cetăţeni. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este implacabilă în Romînia. De fapt, nici o contestaţie a vreunui proiect public nu a trecut vreodată la primărie. Ştiu că proprietarii de locuinţe din zona Titulescu s-au luptat cu îndîrjire să împiedice construirea pasajului Basarab, care le va trece pe sub geamuri şi va face viaţa un fum de eşapament, dar nu au avut nici cea mai mică şansă. Dar sătulul nu crede la ăl flămând şi nimeni nu se gîndeşte la cum este să ţi se demoleze casa, mai ales că toată lumea stă la bloc şi blocurile nu se demolează, hehe. Azi o maghernita, maine un monument istoric, dar cui ii pasa?

Hotelul Marna apărea pana recent în ghidurile turistice, chiar dacă avea doar o stea. Acolo a cântat Maria Tănase in perioada interbelica.

Pentru unii, fluidizarea traficului este mai importantă decât destinaţia traficului. După cum merg lucrurile, în doi ani Bucureştiul va avea un trafic foarte fluidizat, de la mall la mall, sau de la blocul de dormit la blocul de birou.

Dacă ar fi introdus tramvaie silenţioase şi elegante în care îţi doreşti să te urci, care trec la 2 minute, nu ca mormanele de fiare care se tărâiau pe linia lui 20 pe Buzeşti şi Berzei, cu o frecvenţă de unul la juma de oră, populate de bieţi pensionari care abia urcau cei 2 metri de scări, dacă lumea ar fi mers pe bicicletă pe nişte piste funcţionale, atunci nu era nevoie de nici o fluidizare. Dar ce om serios merge pe bicicletă în Bucureşti? Asta e pentru tineri neliniştiţi, dragă. Şi cîţi studenţi au bani de bicicletă? Cînd o să existe tramvaie ca la Amsterdam?

Amsterdam. Tramvai si strada foarte ingusta, cu maghernite, vazuta din tramvai. Needs fluidization.

Exotic de Cismigiu

2010-11-08T20:29:00.003+02:00

Marele verde? Portocala de plastic? Copacul excentric din serele romantice ale Gradinii botanice? Nuuuu. Copacul vietuieste in Cismigiu, are un low profile de salcie sau plop, in schimb este incarcat in momentul in care vorbim cu aceste enormitati complet deplasate pentru milieul temperat banal din Bucureci. Cazusera multe pe jos, respectiv in namolul ramas dupa golirea lacului (apropos, de ce se golesc lacurile bucurestene iarna?). Am luat si noi doua, sint grele ca bilele de petanque. Mars atac?

Din nou ma gindesc la ceai

2010-10-27T11:59:00.004+03:00

Ce mai ploua azi! Am vrut sa-mi iau ceai de soc de la plafar. Aveau pliculete, dar eu vroiam floare.
Imi placeau in filmul Amelie Poulain cum faceau liste cu micile idiosincrazii, de placere si de neplacere.
Mie nu imi place ceaiul in pliculete. Nu suport ceaiul adus sub forma de apa fierbinte, cu pliculetul alaturi, bleah. Aveau ceai de soc sub forma varsata. Bio, din Austria. 15 lei. M-am enervat atit de tare ca n-am mai rabdat sa ii explic vinzatoarei de ce. Aveti idee cite tufe bio de soc sint in tara noastra?

Vizavi s-a mutat o familie de pakistanezi, cu care am incercat sa ne imprietenim, dar pina acum n-am avut nici o intimplare care sa ne apropie. Dar totul vine pina la urma la cel care stie sa astepte (proverb frantuzesc). Ieri mama pakistaneza bintuia pe palier in cautarea unei solutii pentru robinetele care nu aveau presiune. Am ajutat-o si m-a invitat la un ceai. De fapt am avut ocazia la care speram de vreo citeva luni de a ma introduce in bucataria lor din care miroase divin si se raspindeste pina la parter o aroma pe baza de curry. Un ceai bine clocotit, cu lapte, delicios. Intre timp doamna facea pe o plita un fel de lipii, pe care le framinta pe loc. Le-am dus si eu mai pe seara placinta cu mere, ca ei nu prea gatesc la cuptor si ca ar fi curioasa sa stie ce gatesc atita la cuptor romancele.

Acum beau un ceai de plante, adus din Grecia. Se numeste ceai de munte si este suav si aromat. Are frunzele alburii, de catifea. Ma intreb de unde o sa mai gasesc asa ceva aici cind se va termina minunatia asta.

Cel mai bun ceai

2010-10-26T22:24:00.003+03:00

Cel mai bun ceai din lume îl făcea bunica mea pe soba de fontă din bucătărie, la Braşov. Punea apă şi multe rămurele de sunătoare, soc şi tei, culese în iunie la ţară, în poieni, într-un ibric unde apa mocnea şi nu ajungea niciodată să clocotească. Fierbeau acolo, iar ea le manevra din codiţele plantelor care ieşeau din ibric. La urmă, strecura ceaiul în căni. Întinzîndu-se un pic, lua de pe policioara cea mai de sus cutia de metal cu zahăr. Era o cutie pe care se mai zăreau peisaje asiatice înnegrite. O deschidea cu grijă şi punea mult zahăr în fiecare cană. Da, irepetabil si capabil să topească trei luni de iarnă dintr-o sorbitură.

Mic dejunul frust

2010-10-07T23:43:00.002+03:00

Cu ocazia includerii blogului Mic dejun de Bucuresti in blogroll, am facut si eu o incercare de a prezenta estetic micul meu mic dejun. Nu prea mi-a iesit ca lui Verde Ursuz, dar a fost bun. Piine cu unt si cu brinza telemea de capra, iar cafeaua de la Florescu, preparata la ibric. Avea si caimac, promit, dar pina sa pozez eu s-a cam uschit.

BCU

2010-09-13T14:32:00.002+03:00

Biblioteca Centrală Universitară -sediul central- era un colţişor din Bucureşti şi din lume unde îmi făcea mare plăcere să merg, să citesc, să lucrez si să beau o cafea. Sălile sunt luminoase şi verdurate, iar prin tavanul se sticlă se văd norii de pe cer. Bufetul de acolo mi se părea cel mai plăcut loc monden, unde într-adevăr puteai să stai la o cafea sau un senviş şi să discuţi, nederanjat de muzici sau preturi mari. Populat de persoane deosebite, în majoritate studenţi, eleganţi, interesanţi, de fapt singura cafenea autentica din oraş. Au fost zile foarte rodnice din viaţa mea, seri la rînd în care am descoperit cu ochii măriţi şi zîmbind de plăcere cărţi din vechea colecţie a Fundaţiei Carol, sau am scris tot felul de poveşti şi monografii, sau am discutat cu oameni cunoscuţi.
Toate acestea ”trebuiau” să aibă un sfîrşit, aşa cum toate lucrurile au sfîrşit în România. (din cauza fenomenului, de cîte ori merg prin străinătate mă apropii cu neîncredere de instituţiile, obiectele sau tonomatele care funcţionează de zeci de ani, sau care funcţionează tout court.) La noi, numerele de telefon nu mai sunt valabile, cărţile de vizită expiră, barurile închid uşile definitiv după un sezon, restaurantele noi funcţionează doar o vară, muzeele nu mai sunt accesibile publicului, facultăţile se desfiinţează, peşterile se blocheză, podurile se ridică, lacurile seacă, nu mai era ce a fost sau nu mai era acolo sau nu l-am mai găsit.

Deci! Biblioteca bcu funcţiona după un program decent, deşi nu occidental, fiind deschisă zilnic de la 8 la 20, iar duminica de la 8 la 14. Bufetul era deschis între aceleaşi ore, deşi oficial doar pînă la 19. Clădirea nu are ferestre şi este prevăzută cu sistem de aerisire, care funcţiona, însă doar pe ventilaţie, răcirea nefiind activată niciodată, deşi este posibilă şi prevăzută.
Vara asta a început declinul. Între 16 iulie şi 16 august bcu a suferit o gravă închidere pe perioada vacanţei. Nu avea să îşi mai revină niciodată. La deschidere programul este 9 – 17, în weekend închis, iar cărţi nu se mai pot cere decît pînă la ora 16. Bufetul se închide tot la 16. Sînt deschise doar 3 săli din 7, iar ventilaţia nu funcţionează deloc, atmosfera este sufocantă şi sălile deschise sînt pline ochi. În concluzie, un cetăţean care merge la serviciu nu are nici o şansă de a frecventa biblioteca, un student care se trezeşte tîrziu mai bine o lasă baltă, iar eu sunt atît de tristă.

Statistici de cartier

2010-04-28T15:50:00.003+03:00

Dupa cum am promis in postarea anterioara, am numarat birourile de banci insirate pe bulevardul Ion Mihalache, de la un capat la altul al lui. Mi-a dat 28 de birouri de banci si 2 birouri de asigurari. Am renumarat farmaciile si acum am certitudinea ca sint 16 farmacii chiar la strada si 3 farmacii cu citiva metri mai retrase de bulevard, situate administrativ pe alte strazi, dar facind parte din aria comerciala a bulevardului.
Ceea ce este bine si inseamna ca numarul bolnavilor nu a depasit inca numarul debitorilor. In acelasi spirit statistico-deductiv, mai putem spune ca inca mai exista persoane indatorate la banci care nu au nevoie de xanax.
Desi ma obisnuiesc cu greu cu padurea bancaro-farmaceutica, cel mai tare ma doare o alta cifra. In tot acest cuprins al bulevardului, unde mai exista totusi si vreo 2-3 florarii, 3 papetarii, diverse butice de perdele, scule si numeroase cabinete de stomatologie, putem intilni...o cafenea. Una. 1. La atit se reduce mondenitatea unui mare bulevard din Bucuresti, acesta este adevarul posibilitatilor de socializare in capitala.

Do you feel sick?

2010-04-25T14:14:00.003+03:00

Pe lungimea bulevardului Ion Mihalache, de la Piata Victoriei pina la Piata Chibrit, pret de sase statii de autobuz, exista 13 (treisprezece) farmacii. Pina acum doua-trei saptamini erau 11. Insa, de atunci, in loc de magazinul de biciclete a aparut o farmacie, iar in loc de magazinul de masini s-a infiintat o alta farmacie. La inceputul vremurilor, acum sapte ani adica, mai existau inca pe aceste meleaguri un magazin de lampi si becuri (strica ochii), un magazin arabesc bine aprovizionat (nesanatos), un magazin de calculatoare (daunatoare sanatatii), un atelier de mobila si rame si oglinzi (se poate trai si fara, sanatosi sa fim) si multe alte comerturi ne-medicamentoase.
In afara de farmacii mai exista banci, dar pe astea nu am apucat sa le numar, promit sa vin cu cu cifra in episodul viitor.
Si la sfirsit sa va dau un indiciu, ca sa tragem o concluzie la aceaste statistici: de cite ori intru in vreuna din aceste farmacii, este plin de cumparatori si sint nevoita sa stau la coada.

Molima blugilor

2010-04-22T21:11:00.002+03:00

De ceva vreme constat cu ingrijorare ca 99% din fete si tinere femei poarta blugi. S-au purtat si inainte, dar parca acum sint in exclusivitate la moda. Si nu orice fel de blugi, ci unii strimti, absolut mulati si elastici in unele cazuri. Asa se face ca mergind pe strada vad o populatie de caltabosi umblatori sau bastonase infipte in cizme, ba chiar si scinduri de calcat sau pere malaiete cu susul in jos.

Este o moda, cum a fost si cea a rochiilor. La urma urmelor, si rochiile, pe care le purtau toate femeile in anumite epoci, si blugii contemporani sint inventii ale oamenilor, la fel de absurde si unele si altele (in sensul de non-necesare). Raportul blugilor cu crinolinele este asemanator celui dintre stiinta si religie. E tot o chestiune de credinta. Insa eu cred in rochii si nu in blugi. Si eu port blugi, dar in masura in care am purtat dintotdeauna, nu in exclusivitate si nu in fiecare zi. Mi se pare ca aceasta restrictie la blugii colanti e ca o molima care nu ucide, ci doar reduce omul la caltabos. Pare un simbol al incorsetarii maselor, al saraciei. Nu ma deranjeaza ca schimbare, asa cum deranjeaza moda pe cei refractari la nou, ci ca uritenie autoimpusa.

In 1656, trei sferturi din populatia orasului Napoli a murit de ciuma. Totusi, unii au scapat, ca altfel nu se povestea. Poate vor exista si supravietuitoare ale blugilor (despre barbati nici nu mai vorbesc, ei se afla intr-o situatie vestimentara dezastruoasa de multe decenii sau secole).

Am găsit patru căţeluşi

2010-04-09T12:29:00.004+03:00

Vă rog, dacă citiţi aceste rînduri, să vă gîndiţi dacă ştiţi pe cineva care locuieşte la curte sau la ţară şi poate adopta unul sau mai mulţi căţeluşi. Ştiu că în apartament la bloc este mai greu, dar totuşi poate cineva este dispus să îi ia. Poate vreţi să aveţi chiar dumneavostră unul. Eu nu pot să cresc un cîine aici unde locuiesc şi sînt mereu plecată.

Iată povestea căţeluşilor:

Fiind bolnavă, nu m-am urnit din casă de Paşte. Abia luni pe la ora cinci după-amiază am ieşit, deşi chiar atunci începea să plouă. Simţeam nevoia să respir şi să văd cum stau floricelele de primăvară prin pădurea Vlăsiei. Am pornit-o spre Cernica.
Ajunşi acolo, am continuat spre Tînganu, Fundeni şi Plătăreşti. Dar nu ştiam unde să ne oprim. Pe la marginea acestor sate curge Dîmboviţa, iar dincolo se vede pădurea. La Plătăreşti este o mînăstire, ctitorită de Matei Basarab şi soţia sa,Elena, în 1642. Deşi am fi vrut să o vizităm, am trecut mai departe, neştiind drumul. Presupun că mînăstirea se află nu departe de troiţa din sat, uşor reperabilă, aflată într-o intersecţie pe drumul principal. Nu am văzut nici un indicator. Trebuie să fii bucşit cu istorie ca să poţi nimeri la Plătăreşti, care „este unul dintre cele mai frumoase monumente istorice din zona Bucureştiului, din secolul al XVII-lea” (am citat din CreştinOrtodox.ro, unde se găseşte o comprehensivă descriere a mînăstirii). Sau să fii de-al locului.

Continuînd la întîmplare, ajungem în următorul sat, Podul Pitarului, unde simţim că trebuie să ne oprim. Chiar spre ieşirea din sat, apucăm pe un drum care părea să ducă pe cîmp, spre rîu. Pitarul a fost Mitrea, un ispravnic de la curtea lui Matei Basarab, iar podul cu siguranţă a existat, dată fiind topografia locului, însă l-a luat şi pe el apa vremurilor, de i-a rămas doar numele.
După ultimele case din sat începe drumul de ţară, flancat de gunoaie. O imagine comună în România, atît de obişnuită că pare ceva instituţionalizat şi logic. Toate reziduurile activităţii umane se aruncă la marginea satelor, spulberate de vînt şi omogenizate de ploi şi zăpezi. Dintr- o tufă împodobită cu cîrpe şi fiare s-a auzit deodată un mieunat. Imediat mi-am dorit să fie vorba de puii unei pisici aflaţi lîngă mama lor, aşa cum mi s-a mai întîmplat. Ne-am dus spre tufă şi am descoperit cu groază un sac plin cu patru căţeluşi abia născuţi. Un nemernic i-a adus şi i-a aruncat pe cîmp, în loc să-şi asume moartea lor prin înecare. „Ceea ce e departe de noi nu ne priveşte” este deviza intimă a multora.

Cum puteam să-i lăsăm acolo? Am luat sacul şi ne-am întors la Bucureşti, cu sentimentul că paşii ne fuseseră îndreptaţi de mîna divină, exact pe acel drum anonim pe un cîmp mizerabil.

Am oprit la prima femeie care stătea la poartă la Plătăreşti şi am rugat-o să ne vîndă lapte. Puii mici nu se hrănesc decît cu lapte crud, nefiert şi nepasteurizat. Femeia ne-a îndrumat spre vecina ei, care ne-a dat doi litri de lapte abia muls, cu 5 lei. În magazine este imposibil să găseşti altceva decît acea zeamă omogenizată şi pasteurizată, pe cînd la 20 de kilometri de Bucureşti ţăranii muncesc din greu să ţină o vacă şi pot bea un lucru atît de simplu şi totuşi refuzat nouă de civilizaţia care ne impune bunăstarea cu forţa, ca laptele cald, proaspăt muls.

Sfîrşitul poveştii este începutul unei noi aventuri, cea a găsirii unor stăpîni pentru căţeluşi. Ei sînt tare drăguţi, curaţi şi cuminţi. Nişte bebeluşi simpatici. Îi hrănesc cu biberonul, ceea ce îmi ia zece minute, apoi îi pun înapoi în coşuleţ şi îi las să doarmă. Mi-am invins sila pe care o am pentru ciini, si frica de a nu putea sa ii hranesc.

Frumuseţe hipnotică pentru o zi

2010-04-01T10:19:00.000+03:00

Ieri mi-am cumpărat un buchet de violete, de la o băbuţă care mereu vinde în acelaşi loc flori de sezon. Ma uimeşte prezenţa ei pe trotuarul din Piaţa Victoriei, ţinînd în mînă şi într-un coş ba maci, ba ghiocei, ba crocus.
Am trecut în grabă pe lîngă ea, însă culoarea indescriptibila si ireproductibila a acelor flori m-a tras înapoi cu o forţă de vibraţie imensă. Violete proaspete, înfăşurate în trei frunze crude. Le-am purtat cu mine în mînă peste tot. Lumea se uita fascinată la ele, atrăgeam toate privirile. O doamnă mi-a spus că la Buzău se numesc colţunaşi şi dacă îi mănînci pe primii apăruţi vei avea noroc.
N-am avut unde să le pun în apă, fiind toată dimineaţa pe drumuri. După cîteva ore şi-au pierdut în mod ciudat intensitatea culorii, deşi nu s-au ofilit…

Nopţi albe de la Vodafone

2010-04-01T00:00:00.003+03:00

Astă seară nu se mai făcea întuneric. Am crezut că poate sînt nopţile albe de la Sankt Petersburg. Sau că este iulie şi sînt în Danemarca. Poate că ar fi fost, dacă nu eram în Bucureşti, vorba discursului contrafactual.

Soarele a apus de mult, însă acum lumina vine de la două reflectoare montate la reclama Vodafone de pe blocul de vizavi. Este o reclamă uriaşă, de patru etaje, luminată de patru reflectoare.

Am văzut un scurt-metraj de Florin Piersic Junior, Adveritsing, în care o pensionară îşi număra banii punîndu-i pe căprării, pentru întreţinere, lumină, telefon şi care în socotelile ei este întreruptă de lăsarea bruscă a întunericului in plina zi. Situaţia se clarifică atunci cînd femeia face lumină cu o foarfecă, tăind reclama uriaşă care îi astupase geamul.

Eu mă găsesc într-un caz mai nefericit. Mi-ar trebui o armă, ca să pot sparge reflectoarele. Cu praştia nu mă descurc, sînt montate prea sus. Ştim cu toţii apriori că în România nu se rezolvă nimic prin petiţii. Societatea civilă nu există. Nimic, niciodată, nu a putut fi deturnat de la finalizare, nici un proiect imobiliar aberant, nici o crimă ecologică, nici o schingiuire de copaci, nici un gard, nimic. Pe deasupra, cred că este legal să instalezi reflectoare în ochii oamenilor. Dacă un avocat citeşte aceste rînduri, poate îmi spune dacă am dreptate sau nu.

Eu voi face reclamaţie, totuşi…

PS Apropo de Vodafone, am o listă mare cu mizeriile pe care mi le-au făcut de-a lungul timpului, pentru care am plătit cu bani şi cu peri albi. Ultima datează de azi, cînd casieriţa de la centrul de pe Bd. Ion Mihalache mi-a dat rest la 50 de lei, cînd eu îi dădusem 100 de lei. Da, acea metodă ieftină de furt, the classic one.

Si iar şi iar dispreţ faţă de cumpărători

2010-03-16T18:00:00.001+02:00

Incredibil, neverosimil, inexplicabil, revoltător. Am fost aproape dată afară dintr-un magazin Plafar pentru că nu am avut mărunt la cumpărarea unui ceai de levănţică. La Plafar MV, aflat pe bulevardul Ion Mihalache no. 38, vînzătoarea mi-a arătat încă o dată dispreţul rezervat clienţilor în Romania. De fiecare dată cînd am cumpărat de la acest Plafar MV, mi s-a solicitat pe un ton acru “mărunt că nu am să vă dau rest”. În trecut am făcut rost de mărunt, însă astăzi n-am mai avut puterea de a accepta această obrăznicie prezentă în 99% din magazinele din România, chiar şi în cele cu dever enorm, respectiv Mega Image sau Angst.
Ceaiul costa 3 lei. La vederea bancnotei de 100 de lei pe care i-am întins-o, vînzătoarea s-a simţit ofensată şi fără putinţă de negociere a zis că nu are rest. Mi-a zis să mă duc la Mega Image să schimb, în timp ce punea ceaiul la loc în raft (nici nu apucasem să zic ceva). I-am răspuns că nu schimb şi că nu mai cumpăr nimic. “Nu mai cumpăraţi”, a zis cu dispreţ. “Dacă stau la fiecare client pentru 3 lei să”…Mi s-a făcut rău. I-am spus să pună un afiş la intrare, prin care clienţii care nu au mărunt sau care cumpără doar ceaiuri de 3 lei sînt rugaţi să plece şi i-am spus că nu mai calc niciodată în magazin. Mi-a strigat cu scîrbă că n-am decît să nu mai vin. Celelalte două vînzătoare prezente în magazin nu au avut nici o reacţie.

Unde trăiesc? Este o farsă sinistră? Sînt oamenii atacaţi de o ciupercă otrăvitoare în ţara asta, un parazit care le macină creierul şi orice urmă de umanitate? Vînzătoarea îmi dispreţuieşte banii şi o doare fix în cur dacă mă jigneşte sau dacă vinde sau nu ceva.

Nu ştiu ce hram poartă acel Plafar, dacă e un butic privat sau unul în regie autonomă, şi nu are nici prea mare importanţă, pentru că scene asemănătoare am trăit atît în mici magazine private, unde patronul personal s-a răţoit la mine, cît şi în supermarketuri, unde vînzătorul este un fel de piuliţă într-o maşinărie îngrozitoare de dispreţuit oameni.

Fashion trends in Mărţişor

2010-03-03T13:45:00.001+02:00

Să nu credeţi că tradiţia mărţişorului a curs mereu la fel neabătută, precum Dunărea. Ea avut momente de moarte clinică şi a fost resuscitată şi re-făţuită.

Prin anii ’30 ai secolului trecut acest obicei se pierduse, astfel încît redactorul unei reviste mondene putea să se lamenteze în faţa ignoranţei concetăţenilor săi, care nu mai ştiau nici măcar ce înseamnă Mărţişori, darămite să mai ofere unul. El îşi face cu evlavie datoria faţă de tradiţia pierdută, amintind cititorilor explicaţia dată termenului la 1872, în Curierul de Iaşi: “Mărţişorul era un dar ce-şi trimiteau românii unul altuia în ziua de întîi martie. El consta într-un bănuţ de aur spînzurat de un găitan de mătasă împletit cu fire albe şi roşii pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gît pînă cînd întîlnea cel dintîi trandafir înflorit, pe crengile căruia depunea apoi darul primit. Bănuţul însemna îmbelşugare, firele albe şi roşii ale găitanului însemnau faţa albă ca crinul şi rumenă ca trandafirul, iar jertfa făcută crăiesei florilor era o salutare poetică adresată primăverii.”

Avînd în vedere că şi bulgarii au Mărteniţe, care constau în fire albe şi roşii de lînă, şi care sînt purtate la încheietura mîinii şi ulterior agăţate prin pomi fructiferi, se poate ca explicaţia romantică dată în Curierul de Iaşi să fi fost la rîndul ei o remaniere. Dacă mergeţi în Bulgaria în martie, veţi observa că atît bărbţii cît şi femeile poartă şnururi ingenios şi variat împletite. Pe la sfîrşitul lunii veţi vedea o grămadă de şnururi agăţate prin corcoduşi.

Îmi place să observ moda la mărţişoare. Cînd eram în şcoala generală se ofereau flori imense de pînză în cuburi de plastic şi inimioare cu cheiţe. Prin anii ’90 erau în vogă lebedele şi peştişorii de sticlă. Acum cîţiva ani argintul şi aurul au transformat mărţişoarele în bijuterii care se oferă cu şnur la 1 martie, dar se poartă în tot anul.

Anul acesta observ o autenticizare a mărţişorului, poate sub influenţa articolelor care scot din praful negurii vremii “adevărata tradiţie”, sau poate mulţumită inspiraţiei oferite de bulgari. Acest fenomen constă în purtarea mărţşorului la mînă şi nu în piept, ca tovarăşa învăţătoare. Vă mai amintiţi colecţia de mărţişoare purtate de-a valma la rever? De asemenea, se vînd brăţări făcute din fire albe şi roşii.

Vă urez să găsiţi cel mai frumos cireş înflorit, în care să vă agăţaţi mărţişorul.

Mica rabufnire de 1 martie

2010-03-01T16:11:00.003+02:00

Scena azi la lift: eu veneam carind o masa plianta grea, iar liftul sosea, fiind chemat de presedintele asociatiei de locatari si de inca un vecin, barbati la 50-60 de ani. Un baiat de liceu soseste si el la lift si ma intreaba daca stiu unde sta administratorul, ca are ceva sa-l intrebe. Imi dau seama ca nu stiu, deoarece intretinerea se plateste pe palier si ma uit spre presedinte, crezind ca el ii va raspunde tinarului, deoarece stia precis raspunsul. Insa atit presedintele cit si celalalt vecin se suie in lift, se uita suspicios la baiat si tac. Dupa un penibil de 4 secunde, presedintele ii face semn celui de-al treilea sa se urce un lift, cu complicitatea pe care ti-o afiseaza un portar de minister cind se hotaraste sa te ajute. Cei trei barbati romani imi inchid usa in nas, liftul se pune in miscare, iar eu ramin tinind masa cu greu.

Daca nu s-ar fi intimplat aceasta sceneta chiar azi de 1 martie as fi uitat, dar asa ma intreb o intrebare mai veche: ce fel de barbat este acela care nu e in stare sa se tina pe picioare in metrou, tramvai sau autobuz si sta pe scaun cind in fata lui stau o duzina de femei in picioare? Egalitate intre sexe prost inteleasa, pretentii prea mari, numiti cum vreti aceasta atitudine, insa nimic nu ma va face sa cred ca un barbat caruia ii trece prin cap sa stea jos este capabil de compasiune, de eleganta, de generozitate, de frumusete, de inteligenta, de vreun efort sau de vreun sacrificiu. In afara de cei care sint slabiti de virsta sau de boala, a caror dorinta de se aseza o inteleg, pe toti ceilalti barbati care sed in mijloacele de transport in comun ii incadrez in categoria "buni de nimic".

Citate de aur

2010-02-23T12:13:00.003+02:00

L-am vazut la H. Putnam si m-am indragostit pe loc de el: "Pe termen lung, toti vom fi morti". Bineinteles ca umorul delicios si siajul filosofic se datoreaza scoaterii din context, dar nu asta presupune metoda obtinerii citatelor de aur? L-a spus John Maynard Keynes, acest mare om, singurul care mi-a ramas la suflet de la teorie economica. De fapt, el a spus "The long run is a misleading guide to current affairs. In the long run we are all dead", in Tratat despre reforma monetara din 1923 si se referea la faptul ca inflatia nu se poate autoregla fara interventia guvernamentala.
Odata cu criza prezenta, se constata o resurgenta a principiilor keynesiene, care propovaduiesc interventia statului in economie.

Două reţete interbelice

2010-02-18T14:37:00.000+02:00

Sos remuladă

Într-o sosieră pui 2 gălbenuşuri de ou crud, torni în ele sare, piper, ceapă, tarhon, un căţel de usturoi, toate tăiate mărunt.
Adaugi, mestecînd mereu, mai întîi cu picătura apoi mai mult, aproape 4 linguri de untdelemn. Faci deoparte o amestecătură de muştar cu castraveciori muraţi în oţet, tăiaţi mărunt, şi de oţet (o lingură) şi o torni în sos mestecînd mereu.

Tort de castane

Fierbeţi 1 kg de castane întregi, le curăţaţi apoi de coajă. Le tocaţi mărunt (cu maşina de tocat sau le treceţi prin sită) cînd sînt încă calde.
Luaţi trei batoane de ciocolată pe care le fierbeţi cu puţină apă. Topiţi 100 g de unt proaspăt şi amestecaţi ciocolata şi castanele la care adăugaţi 4 linguri de zahăr. Luaţi 3 gălbenuşuri de ouă şi un mic pahar cu coniac.
Faceţi puţin caramel într-o formă, puneţi amestecul şi-l ţineţi la răcoare.

Miss Europa 1929 - episodul 3

2010-02-15T17:05:00.007+02:00

Au mai rămas de prezentat zece concurente, însă nu am găsit fotografii pentru două dintre ele. Îmi lipsesc Olanda şi Luxemburg. Pastrez pentru ultimul episod raspunsul la intrebarea "cine a cistigat". Iata azi Missele din Bulgaria, Anglia, Franta si Romania. Desi este vorba de un concurs si intra in functiune automatismele gindirii selective, nu pot sa nu ma opun acestui proces. Toate sint frumoase, alegind doar una, "cea mai", parca le stric si ruinez misterul care le da consistenta.

Lumina unei zile gri

2010-02-15T16:34:00.002+02:00

Astăzi zi cîinoasă, întunecoasă, inutilă, care nu lasă urme în memorie. O zi gri, în care ninsoarea apoasă nu s-a oprit nici un moment, iar lipsa de lumină a apăsat pe buna-dispoziţie şi a topit-o. Mi-am pus bocancii ca să pot să navighez în lacurile de la traversări.
Prinţesa era în staţie la autobuz, cu o ţinută sumbră. Un fel de pufoaică bleumarin murdară, pantaloni gri uzi pînă la genunchi, o căciulă îndesată pe ochi şi urme de tăieturi pe faţă. Însă chiar şi într-o astfel de zi de iarnă nenorocită, prin care probabil trece cu greu, într-o stare atît de jalnică şi diferită de cea uzuala inzorzonata din zilele frumoase, în care eleganţa ei de o imaginaţie nelimitată îmi provoacă un zîmbet admirativ, Prinţesa avea un accesoriu şic: învîrtea în mînă o legătură de fundiţe de panglică portocalie. Va supravieţui, deci!

The Imaginarium of Doctor Parnassus

2010-02-12T13:02:00.002+02:00

Încă de pe vremea cînd era în producţie, The Imaginarium of Doctor Parnassus mi-a sunat teribil de familiar cu un film mut german. După ce l-am văzut la Patria – ce bine că n-a trebuit să mă duc la vreun mall – mi-am dat seama că în afară de atmosfera de foire aux monstres, The Imaginarium... nu prea are multe în comun cu acel film german al cărui titlu nu mi-l amintesc (ma poate ajuta cineva?), în schimb are multe cu cel puţin alte două filme, care se află sigur în cultura cinematografică a realizatorilor săi.

Primul film inspirativ este The Neverending Story sau Die unendliche Geschichte, din 1984, o coproducţie germano-americană, după romanul lui Michael Ende şi regizat de Wolfgang Petersen. Probabil nu multă lume a văzut acest film minunat, pentru toate vîrstele, de o frumuseţe a mesajului, ideilor şi realizării de nivelul memorabilului ET. În această poveste fără sfîrşit, un băieţel reuşeşte să salveze Fantasia, lumea imaginaţiei omeneşti, compusă din visele şi speranţele tuturor, ameninţată să fie înghiţită de Nimic, citind un roman şi dedublîndu-se în eroul din carte, Atreyu. La fel ca Doctorul Parnassus, care trebuia să povestească mereu pentru a susţine lumea, (dupa cum aflam în scena în care levita împreună cu nişte personaje pseudo-călugări-budişti), băieţelul Bastien trebuie să citească şi să creadă în personajele poveştii, pentru ca imaginaţia să existe mai departe, să nu fie nimicită de răul care vrea să controleze oamenii anihilîndu-le puterea de a visa, de a spera, de a idealiza. În Neverending Story forţa răului nu are chip şi nume, ci doar un reprezentant, felina îngrozitoare G’mork. În The Imaginarium.. răul este Diavolul, în outfit clasic, frac negru, mănuşi albe, floare roşie la butonieră.

Doctor Parnassus este o replică din alte materiale, mai high-tech şi mai înzorzonată cu diverse ramuri eteroclite de la filme adunate, a clasicului Doctor Faustus.

The Eternal Sunshine of a Spotless Mind din 2004, cu Kate Winslet şi Jim Carey, este celălalt film din care au germinat unele idei din Imaginarium... Cei doi eroi reuşesc să intre şi să se întîlnească pe teritoriul memoriei, tot un spaţiu virtual unde este posibil să iei diferite înfăţişări, care nu sînt altceva decît propriile amintiri. M-am gîndit la acest film în momentul în care personajul Anton din The Imaginarium... apare în imaginarium deghizat în pitic, adică în imaginea unui alt personaj din film, prezentă şi ea probabil în memoria lui dr. Parnassus. Altă coincidenţă este pătrunderea realităţii din starea de veghe în poveştile derulate în visul Dr. Parnassus, exact ca în Eternal Sunshine.... De fapt ceea ce se întimplă dincolo de oglinda prin care clienţii circului lui Dr. Parnassus trebuie să treacă pentru a trăi clipe minunate este mai mult un vis al Dr. Parnassus, care se modifică în funcţie de stimulii exteriori. (De exemplu, ca atunci cînd e frig in dormitor si visăm că ninge).

Am simţit nevoia să fac analogia cu celelalte filme, din obişnuinţă sau deformaţie profesională, dar şi pentru că Neverending Story e un film excepţional, cu mai puţină publicitate decît Imaginarium.... Mai bine să zic ce rău ne-a părut tuturor ca Heath Ledger a murit, era aşa de drăguţ! Nu-mi vine să cred că nu mai există şi nu mai poate să se transforme, că o să rămînă mereu un tînăr de 28 de ani, captiv în personajele pe care a apucat să le joace. Nici nu ştii pe care să-l preferi, pe el, pe Johnny Depp (care joacă excepţional) sau pe Jude Law? Iar top-modelul Lily Cole este atît de frumoasă, că nici nu mai poate fi sexy, din prea multă perfecţiune.Pe scurt, un film nu prea original, însă decorativ, excepţional vizual şi cu actori frumoşi.

Miss Europa 1929 - episodul 2

2010-02-10T15:38:00.004+02:00

7 februarie 1929. Prima editie a concursului Miss Europa, imaginat in decembrie 1928 de catre Maurice de Waleffe, se desfasoara la Opera din Paris. Participa 18 concurente. Din cele 21 de tari invitate, doar trei au respins invitatia de a participa. Astazi continui prezentarea portretelor candidatelor din Rusia, Germania, Iugoslavia si Danemarca.

Miss Europa 1929 - episodul 1

2010-02-09T15:02:00.011+02:00

Azi, candidatele Spaniei, Italiei, Austriei si Elvetiei:

Candidate la Miss Europa ieri, azi oale si ulcele. Ce destin or fi avut? Cum au trecut ele oare prin al doilea razboi mondial, cum s-au descurcat cu gospodaria lor, au avut nepoti, au fost iubite? Ma fascineaza aceste biete portrete pe hirtia scorojita a unei publicatii de femei, mai putin efemere totusi decit frumusetea acestor domnisoare surprinse pozind fara pic de zimbet (cind s-o fi inventat surisul in fotografii?) si pline de o naturalete care in ziua de azi le-ar expedia direct la respinse.

Parca ma uit printr-un ochean la secretul universului.

Dogville

2010-01-29T13:29:00.003+02:00

Dogville at last, and what a blow. Maybe it’s better to write a comment after 6 years from the release of the film, because there are more averted readers in the public and therefore the opinions can be shared without a preliminary description of the plot, set and characters.

The set the film is famous for, beside other merits, is analytic, with the houses and landmarks drawn on the floor or written next to the objects. Things have either a basic definition, such as door and medicine box for the doctor’s house, a few scaffolding for the mine shaft, or a textual definition, such as Old Lady’s Bench, Elm Street. This choice is leaving room for the imagination and readily reminds a theatre representation. There is difference though between theater and film, the later being suggested, as a commentator on imdb.com remarked, by the quick cut frames, a tribute to Godard and a reminder of the typical film flow of the narrative, made up of pieces mounted together and not one trait of life, as in a live theatre representation.
In the end I realized that even if the film was made on a real set, as a “normal” film, the viewer would have retained the same details – some pieces of furniture, the light through the windows, Nicole Kidman’s eyes.

One day, in a remote village from Colorado, a girl named Grace arrives and changes the lives of the entire community. Divine Grace is apparently trying to escape some gangsters, who later are searching for her, while the locals are hiding the fugitive. The price Grace has to pay for protection sought from Dogville is rising day by day, as the danger is rising as well. Grace is so kind, she is not human. Every misery from the part of the citizens, from the injustice of the women to rape and abuse could break her, but she is enduring all with stoicism.
Al this scenario can be interpreted as a metaphor. Dogville is the humanity and Grace is the Christian God’s son. The entire plot reveals its allegory only in the end, when the gangsters called by the traitor Tom Edison to be delivered Grace turn out to be her father and his bodyguards.
Jesus is all too kind and his mercy has no limits. But his Father is the God of the revenge. Eye for eye and tooth for tooth, the opponents are crashed. His Son came to bring the new Law, to “make the world a better place”, as Grace at one moment wants to achieve with the power accepted from her father. But as she hesitates between staying in Dogville and rejoining her father in the gangster’s merciless world, the light changes. The moon is rising and shading light on nature and people, and all their wrongs done cannot be forgiven. “They could do more” reckons Grace, and they didn’t. They were only human, and the human nature is so low and Grace might have done the same in their situation, she herself being a human. But the contract was broken, they had a chance and they didn’t do anything.

Many commentators debate Tom’s punishment in the end, and if he deserved to die. He was good with Grace; he tried to help her and took her side in front of the community. It is true, he didn’t do anything when she was abused and his plans were all wretched. His love is questionable. Why did he deserve the worst, to be killed by Grace itself?
The answer might be the symbol Tom is standing for, that of the intellectual, the moralist, the one who pretended to love God’s son, played by Grace in the metaphor. Because God is tougher with those he loves more. One pretends more from where there is more– “those who have will be given and it will be taken from those who don’t have”. His love was all theoretical, and he was not sincere. He proved to have back-thoughts, by keeping the visit card received from the gangster and not destroying it as he promised to Grace. If I don’t go too far, it was him who demanded Grace and waiting for “a gift” to convince the others, maybe to manipulate them. God invented by the moralist.

The punishment of the entire population is shocking and questionable. Even the children are shut. But this is only the normal way expected in the Judgment Day. I see here the malicious revenge of Lars von Trier, against the expectations of the viewers, who might have thought that Grace will forgive again.

Grace is very badly treated by the Dogville population, but what is forgotten is that at the beginning they didn’t expect her and when she asks if they need any help with their lives, as she was ready to help them in exchange for their hospitality, their answer is negative.

After all, people’s needs are not necessary moral. Chuck is frustrated and his wife is frigid, Ben is alone and is going to the whorehouse, Jason wants to be hit. Humans are not good and when they are, it is due to fear – for the police, for the community. Grace is not protected, as she is not a citizen. Her only protection could be people’s goodness and gratitude. But goodness doesn’t buy goodness, as it turns out in the final. When they gather in the town’s meeting hall to decide if Grace is allowed to stay with the community, she remarks in fact that they might or might not trust her. Why would they trust her? Mrs. Henson is reluctant to hide the fugitive and is mentioning the need to respect the law, especially when announces for police searching Grace are posted in the town. She seems mean, but in fact she had a reason. Moral against pity. The debates touched by this film and its interpretations are endless. That’s why Dogville is a chef d’oeuvre.

Sofismul zilei

2010-01-14T11:36:00.004+02:00

Plecind urechea la ce se mai discuta in tramvai linga tine, afli cum evolueaza moda si predarea francezei prin licee, ultimele expresii cool a employer, drame pe care nu le va eterniza nici un roman, sau maxime de neuitat.
Ieri, un grup de fete discuta cu nerabdarea data de foame despre pofta de sarmale si faptul ca s-au imbracat prea gros, deoarece previziunile meteo au fost incorecte. In concluzie, o fata spune: "nici Dumnezeu nu poate sti viitorul, altfel nu l-ar mai fi creat pe om."

Meniul de iarna

2009-12-18T19:14:00.000+02:00

Azi piaţa Domenii arăta ca un set pentru un film de epocă. Pe tarabele pustii era zăpadă, iar cei cîţiva comersanţi curajoşi vindeau bunătăţi de sezon rece temperat-continental. Varză murată, borş, murături de mai multe feluri, unele expuse în borcane mari, foarte frumos combinate şi colorate. Cel care conţinea conopidă într-o saramură roşie mi-a plăcut cel mai mult.
Nici o legumă mediteraneeană sau fructă tropicală nu strica autenticitatea meniului. Merele şi dovleacul erau singurele fructe vindute. Nu lipseau brînza şi ouăle. O tarabă avea fasole uscată, frunze de viţă murate, prune uscate fără fum, cimbru şi nuci din “Vrancea, regina nucilor”.
Ca hrană pentru ochi se vindeau coroniţe de brad şi brazi.
Chiar mă gîndeam zilele trecute cum supravieţuia lumea înainte iernii fără broccoli, roşii sau portocale. Ce bune sînt prunele uscate!

O zi de iarna

2009-12-16T16:26:00.002+02:00

Azi dimineata am vazut un grup de colindatori cu ursul. Erau frumos imbracati si mergeau prin Pantelimon, pe o alee dintre blocuri plina inca de zapada nemurdarita. Blana de urs era decorata cu ciucuri mari de lina foarte rosie, la fel si toiegele colindatorilor. Pentru citeva clipe, a fost lumina in cartier. M-am inchipuit la tara, undeva in Nasaud. Rosul vibreaza si alunga tristetea masiva gri a blocurilor si oamenilor. Noi traim fara culori. Inainte se purtau haine cu puteri. Clopoteii, ciucurii rosii sau colorati strident, oglinzile, fardurile, schimbau vibratiile energetice nefaste. Cadelnitarea in biserica este un exemplu minunat. Combinatia de clinchet si tamiie alunga si cel mai uricios duh.
Am mers mult pe jos prin mahalaua unde am crescut. Unele case au ramas in picioare. Dintr-un cos al unei astfel de casute soldane cu marchiza iesea fum! Zapada nu se topise, era ca pe vremuri cind ieseam cu sania. Un zimbet a venit singur si mi-a ramas pe buze fara sa-l oblig, pina acum.

"Fie piinea cit de rea...

2009-12-14T01:07:00.005+02:00

tot mai bine-n tara ta". Asa zice proverbul. Cred ca proverbului ii plac exagerarile si ca nu include in multimea tara ta orasul Bucuresti. Ia sa vina proverbul si sa incerce sa manince piinea pe care o ofera la vinzare brutariile din Bucuresti, apoi sa stabileasca o limita inferioara a calitatii "cit de rea". Vreau sa stiu daca ceea ce mincam noi aici - piine cu mai multi afinatori decit faina in compozitie, sau piine care se intinde ca o guma, de nu poti musca din ea, piine care in loc de miez are niste cocoloase care se destrama cind o tai felii (ca in imagine), piine acra sau care se usuca dupa citeva ore - nu cumva impune proverbului o reformulare. De exemplu, "Fie piinea cit de rea, dar nu chiar atit de rea ca in Bucuresti, tot mai bine in tara ta".
Proverbul este dator cetatenilor care n-au emigrat inca si care, crezind in onestitatea proverbului, maninca piinea mizerabila din Bucuresti.

LATER EDIT: In consecinta, am vrut sa-mi fac propria piine. Am cautat pe net retete de piine, pentru ca in cartea de bucate nu am gasit asemenea fleac. Cu ocazia asta iterez si maxima urmatoare: cu cit un lucru este mai des folosit si ma simplu, cu atit habar nu avem sa il descriem sau sa il facem. Am gasit numeroase retete de piine pe net, completate cu observatii despre binefacerile consumului de piine sau cu definitii ale piinii. Insa nici o reteta nu continea doar ingredientele binecunoscute odinioara, faina, drojdie, apa si sare. Miere, zahar, ulei, oua, lapte, erau incluse inevitabil. Fara zahar se pare ca nici nu putem vorbi serios de piine. Ajutor, trebuie sa o sun pe bunica.

Urna tripartită

2009-12-02T22:04:00.002+02:00

În gara Sinaia am văzut pentru prima oară aplicarea principiilor deşeurilor selective. Punerea în practică a sortării ecologice se făcuse prin reprezentarea unor coşuri de gunoi compartimentate în trei şi vopsite tricolor, corespunzător secţiilor de plastic, sticlă şi menajere. Era scris frumos la exterior, în dreptul fiecărui compartiment, ce material trebuie să fie conţinut acolo. Îndreptîndu-te mîndru că poţi alege grîul de neghină şi reda pe A lui A şi pe B lui B, constatai prin afundarea privirii spre adîncul coşului că la final tot ce arunci se duce în acelaşi sac. Părea să fi fost creat de creierul din filmul Solaris, acea entitate care crea lucruri asemănătoare realităţii, însă impraticabile. Creierul era binevoitor şi cu bune intenţii făcea oameni şi lucruri, însă nepricepîndu-se, acestea erau o virtualizare nereuşită a ideilor cosmonauţilor.

Mie mi-a plăcut morala metafizică a coşurilor de gunoi tripartite. Şi presupun că meşterii creatori erau suporterii lui Platon pînă în consecinţele ultime cele mai deranjante pentru lumea umbrelor. Deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune în acelaşi coş.

De alminteri, după ce am votat mai acum zece zile, m-am simţit aşa ca în gară la Sinaia, cînd am pufnit rîzînd de mine însămi şi de pretenţiile mele ecologiste, faţă cu simplitatea practică a coşului de gunoi, care combina elegant ideile şi cerinţele civilizaţiei cu practica şi obiceiul locului. Păi cum am putut să cred că aleg şi că rezultatul votului se separă calitativ de rezultatele altor tipuri de voturi? Orice orientare are votul, tot în acelaşi sac se duce, de unde la final iese acelaşi gunoi, de compoziţie mixtă, normală.

Partea bună a lucrurilor sînt trenurile, în care te poţi urca la Sinaia şi coborî la Viena şi hăt mai departe, oriunde altundeva.

Sărbătorind Ziua naţională

2009-12-01T13:31:00.003+02:00

2009

2008

Şi anul acesta a venit 1 decembrie, ziua naţională a României. Programul e ştiut: la 4 jumătate dimineaţa, pe data de 29 noiembrie, o duminică anul acesta, echipamentul militar care urmează să defileze este scos la repetiţii şi un vuiet de şenile şi motoare diesel transformă visele cetăţenilor care locuiesc pe bulevardele de manevră în coşmare şi aduce în cele din urmă trezirea. Deşteaptă-te române.... Trec tancuri şi lansatoare de rachete. Fumului de eşapament îi trebuie un lung timp să se ridice dintre blocuri. Ritualul se repetă bineînţeles şi în ziua de sărbătoare.
Am făcut poze de la balcon vreo cinci ani consecutiv. Dacă nu aş preciza data, toate ar putea părea din aceeaşi zi. O zi naţională continuă. Steaguri tricolore atîrnate de balcoane, mulţimi de oameni negri ca furnicile revărsaţi de la defilare, vecini adunaţi să se uite pe geam, vreme caldă şi cer mohorît. Militarii flutură salutul către oamenii din staţia de tramvai, oamenii le răspund la fel la salut. Poliţia fluieră, tramvaiele trec cu un zgomot îngrozitor prin intersecţie, ca de obicei, autobuzele din 1969 se screm să înainteze cu militarii. „Trecutul care nu trece”, o vorbă scrisă de Daniel Barbu în Republica absentă, la adresa caracteristicii istorice româneşti fundamentale. Îmi place mult vorba asta.