Zilele filmului maghiar - Team Building

Aseara am fost la MTR sa vedem Team Building, un film maghiar din 2010, de Réka Almási . Este saptamina filmului maghiar (14-21 noiembrie) si intrarea este libera. Am plecat la cinematograf cu ceva prejudecati, asteptandu-ma sa vad un film trist, dur si foarte bun. Asteptarile nu mi-au fost contrazise, pentru ca filmul este tragic, chiar zguduitor, dar nu pentru ca arata ororile razboiului, ci pentru ca rezuma cu o franchete brutala fenomenul sclaviei moderne in cadrul unei corporatii. Este totusi o comedie neagra. Am ris de la inceput la sfarsit. Filmul este excelent, bugetul nu pare sa fi fost mare, toata actiunea se desfasoara la hotelul unde sint cazati angajatii unei multinationale, veniti la training for team building. Cu toate astea, scenariul, dialogurile si jocul actorilor sint atit de pline si valoroase, ca tensiunea te absoarbe si te raneste aproape.
Mi-a placut faptul ca subiectul relatiilor de munca in cadrul companiilor implantate in Europa de est este abordat pe fata. Ipocrizia cu care oamenii sint exploatati, fiind facuti sa creada intr-o cariera, manipulati psihic prin frica, santajati material cu salarii mari, dar pentru care trebuie sa isi sacrifice viata si demnitatea, faptul ca pentru aceste firma ei nu sint decit o mina de lucru educata si mai ieftina, care poate fi concediata in orice moment, tot adevarul jalnicei conditii de sclav, poleita cu denumiri profesioniste din vocabularul managerial este spus pe fata. Nu ma astept sa vad prea curind aceste teme intr-un film romanesc.

Este foarte dificil sa iti pastrezi independenta, principiile, sa nu te lasi manipulat. Singurul angajat care isi arata deschis nesupunerea si critica jocurile penibile si umilirea angajatilor este infrint pina la urma de talentul psihologic al managerului expatriat.

Filmul merita premiat si bineinteles vazut.

Dictionar de intrari 6

Am revenit la lucrul cu dictionarul de intrari, intr-un cartier destul de fabulos. Aici vedeti Intrarea Heliade intre vii, pazita de domnisorul patruped. Cred ca este singura scarita care duce la portita casei pe care am vazut-o in Bucuresti.

Demolări pe Buzeşti

Asa cum scria pe fotografiile din anii '30, "un obstacol în calea uitării", tot aşa postez şi eu ceva imagini cu ultimele clipe ale unui cartier. Fără să ştiu nimic, am trecut pe Buzeşti şi am văzut excavatoarele tronînd pe mormane de moloz, o imagine atît de familiară bucureştenilor. La început această imagine provoca groază, însă acum lumea o vede ca pe un baros dat înapoierii şi ca pe un şut în cur spre progres. Ca şi copiii care ajung să aibă gesturile, discursul şi destinul părinţilor, chiar dacă îi detestă, românii continuă opera şi vocabularul marilor înaintaşi semi-analfabeţi propulsaţi în frunte de revoluţia comunistă şi rămaşi pe veci acolo. Este vorba de o emulaţie inconştientă, semnalată în termeni mai complicaţi de sociologul francez Pierre Bourdieu.

Din articolele şi comentariile de pe net am văzut că există un grup de voci care contestă demolările şi distrugerea vestigiilor istorice şi patrimoniului arhitectural şi alt grup care susţine curăţarea oraşului de “magherniţe” şi modernizarea prin fluidizarea traficului şi construirea de clădiri „moderne”. Primele voci aparţin postmoderniştilor (sec. XX-XXI), sunt puţine şi lipsite de putere, iar celelalte aparţin moderniştilor (secolul XIX), şi sunt majoritare. Este normal, proporţia corespunde celor 100 de ani de înapoiere a României fata de vest.

Toate vocile discută oportunitatea estetică şi igienică a demolării, însă nimeni nu se preocupă de faptul cel mai grav: acele case aparţin unor cetăţeni. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este implacabilă în Romînia. De fapt, nici o contestaţie a vreunui proiect public nu a trecut vreodată la primărie. Ştiu că proprietarii de locuinţe din zona Titulescu s-au luptat cu îndîrjire să împiedice construirea pasajului Basarab, care le va trece pe sub geamuri şi va face viaţa un fum de eşapament, dar nu au avut nici cea mai mică şansă. Dar sătulul nu crede la ăl flămând şi nimeni nu se gîndeşte la cum este să ţi se demoleze casa, mai ales că toată lumea stă la bloc şi blocurile nu se demolează, hehe. Azi o maghernita, maine un monument istoric, dar cui ii pasă?

Hotelul Marna apărea pana recent în ghidurile turistice, chiar dacă avea doar o stea. Acolo a cântat Maria Tănase in perioada interbelica.

Pentru unii, fluidizarea traficului este mai importantă decât destinaţia traficului. După cum merg lucrurile, în doi ani Bucureştiul va avea un trafic foarte fluidizat, de la mall la mall, sau de la blocul de dormit la blocul de birou.

Dacă ar fi introdus tramvaie silenţioase şi elegante în care îţi doreşti să te urci, care trec la 2 minute, nu ca mormanele de fiare care se tărâiau pe linia lui 20 pe Buzeşti şi Berzei, cu o frecvenţă de unul la juma de oră, populate de bieţi pensionari care abia urcau cei 2 metri de scări, dacă lumea ar fi mers pe bicicletă pe nişte piste funcţionale, atunci nu era nevoie de nici o fluidizare. Dar ce om serios merge pe bicicletă în Bucureşti? Asta e pentru tineri neliniştiţi, dragă. Şi cîţi studenţi au bani de bicicletă? Cînd o să existe tramvaie ca la Amsterdam?



-->

Amsterdam. Tramvai si strada foarte ingusta, cu maghernite, vazuta din tramvai. Needs fluidization.

Exotic de Cismigiu

Marele verde? Portocala de plastic? Copacul excentric din serele romantice ale Gradinii botanice? Nuuuu. Copacul vieţuieste in Cişmigiu, are un low profile de salcie sau plop, în schimb este încărcat în momentul în care vorbim cu aceste enormităţi complet deplasate pentru milieul temperat-banal din Bucureci. Căzuseră multe pe jos, respectiv în nămolul rămas după golirea lacului (apropos, de ce se golesc lacurile bucureştene iarna?). Am luat şi noi două, sînt grele ca bilele de petanque. Mars atack?

Din nou ma gindesc la ceai

Ce mai ploua azi! Am vrut sa-mi iau ceai de soc de la plafar. Aveau pliculete, dar eu vroiam floare.
Imi placeau in filmul Amelie Poulain cum faceau liste cu micile idiosincrazii, de placere si de neplacere.
Mie nu imi place ceaiul in pliculete. Nu suport ceaiul adus sub forma de apa fierbinte, cu pliculetul alaturi, bleah. Aveau ceai de soc sub forma varsata. Bio, din Austria. 15 lei. M-am enervat atit de tare ca n-am mai rabdat sa ii explic vinzatoarei de ce. Aveti idee cite tufe bio de soc sint in tara noastra?

Vizavi s-a mutat o familie de pakistanezi, cu care am incercat sa ne imprietenim, dar pina acum n-am avut nici o intimplare care sa ne apropie. Dar totul vine pina la urma la cel care stie sa astepte (proverb frantuzesc). Ieri mama pakistaneza bintuia pe palier in cautarea unei solutii pentru robinetele care nu aveau presiune. Am ajutat-o si m-a invitat la un ceai. De fapt am avut ocazia la care speram de vreo citeva luni de a ma introduce in bucataria lor din care miroase divin si se raspindeste pina la parter o aroma pe baza de curry. Un ceai bine clocotit, cu lapte, delicios. Intre timp doamna facea pe o plita un fel de lipii, pe care le framinta pe loc. Le-am dus si eu mai pe seara placinta cu mere, ca ei nu prea gatesc la cuptor si ca ar fi curioasa sa stie ce gatesc atita la cuptor romancele.

Acum beau un ceai de plante, adus din Grecia. Se numeste ceai de munte si este suav si aromat. Are frunzele alburii, de catifea. Ma intreb de unde o sa mai gasesc asa ceva aici cind se va termina minunatia asta.

Cel mai bun ceai

Cel mai bun ceai din lume îl făcea bunica mea pe soba de fontă din bucătărie, la Braşov. Punea apă şi multe rămurele de sunătoare, soc şi tei, culese în iunie la ţară, în poieni, într-un ibric unde apa mocnea şi nu ajungea niciodată să clocotească. Fierbeau acolo, iar ea le manevra din codiţele plantelor care ieşeau din ibric. La urmă, strecura ceaiul în căni. Întinzîndu-se un pic, lua de pe policioara cea mai de sus cutia de metal cu zahăr. Era o cutie pe care se mai zăreau peisaje asiatice înnegrite. O deschidea cu grijă şi punea mult zahăr în fiecare cană. Da, irepetabil si capabil să topească trei luni de iarnă dintr-o sorbitură.

Mic dejunul frust

Cu ocazia includerii blogului Mic dejun de Bucuresti in blogroll, am facut si eu o incercare de a prezenta estetic micul meu mic dejun. Nu prea mi-a iesit ca lui Verde Ursuz, dar a fost bun. Piine cu unt si cu brinza telemea de capra, iar cafeaua de la Florescu, preparata la ibric. Avea si caimac, promit, dar pina sa pozez eu s-a cam uschit.