Mîncare stricată

Carne împuţită.
Legume ofilite.
Prăjituri acre.
Pîine acră.
Iaurturi provocatoare de diaree.
Pateuri si pain au chocolat tari si sfarîmicioase din cauza vechimii.
Pepeni cu miezul alb, de-a dreptul cruzi.
Mere de toamnă vândute drept mere de vară.
Ciocolată albită de timp.


Cam asta vând numeroşi negustori de produse alimentare din România şi din păcate eu le-am fost client.
De la Gerard, restaurantul aflat la Piaţa Chibrit, am cumpărat într-o seară cu mare poftă şase mici. Carnea era atât de împuţită, încât nici n-a fost nevoie să îi gust. Când am deschis pachetul acasă, mirosul pestilenţial a umplut bucătăria.

Chiar azi m-am păcălit cu o şaorma de vită cumpărată la Sahin Doner Kebab pe Dinicu Golescu. Carnea era oribilă, scârboasă. Am aruncat pe fereastră 18 lei.

După ce am primit ecleruri cu crema acră la nenumărate cofetării, o felie de tort putred la cofetăria La Coana Mare de pe Moşilor 225 şi prăjiturele de casă antice, uscate şi scîrboase la Ana Pan , mi-e teamă să mai intru în cofetării. Nici nu mai vorbesc de patiseriile care etalează aceleaşi produse şi noaptea, după ce închid, de unde uşor înţelegeţi că a doua zi vor fi disponibile cumpărătorilor înfometaţi.

Patronilor şi vânzătorilor din România nici nu le trece prin cap să arunce marfa veche. Totul trebuie să ajungă în sacoşa clientului, considerat, uneori pe bună dreptate, un porc obişnuit cu lăturile. Nimic nu pleacă de pe tarabă, nici cartofii putrezi, nici brânza fermentată, nici ouăle clocite, nici laptele cu tentă bătută, nici ceapa degerată.
N-am mai văzut atâta mîncare stricată nicăieri, nici măcar în India. Acolo am mâncat cea mai proaspătă pâine din lume, cele mai proaspete fructe, cele mai proaspete gogoşele, orezuri, sucuri şi sosuri. Mă refer la mâncarea din oraş, nu la cea pe care ţi-o prepari singuri acasă.

Lucrare la biologie

Cu ce se îmbracă românii? Cum arată? Ce-şi doresc ei? Cu ce se hrănesc? Hai că nu e greu. Priviţi fotografiile de mai jos şi scrieţi o scurtă compunere. Cuvinte cheie: trening, dungi, butoi, grătar, mici, maiou, tricou, bere, burtă, blugi.

 

Tren de plăcere

Am vrut să scap un pic de caldarîmul încins bucureştean şi m-am îndreptat spre iubita mea Sinaia. M-am îmbrăcat elegant şi am plecat la gară .


Din cele treizeci de ghişee de casă, nu funcţionau decît trei în momentul în care m-am repezit să-mi iau bilet. Unele ghişee erau momentan închise, altele erau închise nelimitat, o bună parte erau închise de tot, şi vreo şase erau aparent deschise, dar nici o casieră nu se zărea, fiind practic închise.

După un mic moment de resemnare, am hotărît să plec totuşi la Sinaia, ca să iau gura de aer dorită. Stînd voioasă la coadă, am vrut să văd părţile bune şi să alung ca pe ţînţari gîndurile întunecate şi criticile. Cînd casiera m-a trimis la covrigi să schimb, că nu avea rest, am zîmbit.  Am aşteptat cele două ore prin magazine şi citind la McDo. În cele din urmă, trenul intercity de 51 de lei pînă la Sinaia a sosit la peron! Cu o cafeluţă firbinte m-am îndreptat spre vagon. Deodată, am observat călătorii aşteptînd dărîmaţi şi mizeri pe scheletele metalice ale fostelor scaune, smulse cu sălbăticie, petele lăsate de diferite scursuri, gunoaiele în mormane şi m-am simţit ca o anacronică voiajoare descinzînd cu tocuri şi pălărie antebelice în cine ştie ce cotlon noroios de suburbie contemporană.

Călătoria cu trenul, atît de elegantă odinioară, se rezumă acum la o corvoadă, fie la o chinuitoare experienţă a jegului, fie a lipsei de educaţie. Pe vremea cînd încă mai circula cu trenul, bunica mea se îmbrăca la patru ace şi intra în compartiment ca într-o ceainărie. Saluta pe toată lumea şi considera politicos să converseze cu vecinii de banchetă despre vreme sau destinaţie. Rămînea nedumerită cînd mitocanii nu catadicseau să mormăie nici măcar un salut. Era născută în 1914...Avea deja optzeci de ani prin '94, de cînd datează amintirile mele, dar nu s-ar fi tolănit nicicum pe banchetă şi nu ar fi mîncat în ruptul capului în tren.

Sinaia nu m-a dezamăgit, era proaspătă şi liniştită. În parc se pregăteau focuri de artificii. În ciuda secetei, erau şi brînduşe de toamnă sub castanii închirciţi de uscăciune de la Peleş, erau şi izvoare şi susurul Pelişorului, flori cosmo şi nori răcoroşi.

Tristeţe şi dezgust

Serghei Rahmaninov a fost cel mai mare pianist al secolului trecut, dar, ca şi George Enescu, e cunoscut mai mult pentru compoziţiile lui. Ce noroc pe noi că n-au murit înainte de inventarea înregistrării sunetului! Nu ştiu dacă se vor mai naşte asemenea muzicieni, pentru că nu mai există sensibilitate muzicală. Interpreţii contemporani cred că tehnica dă valoarea, iar la nivel de mase, se vând nişte zgomote, la radio e un veşnic bruiaj enervant, lumea nu mai cântă şi nu mai e linişte în general, pentru a lăsa muzica să ia naştere.

Lumea intră pe blogul meu la articolul Conversaţii searbede pentru că dau căutare searbede=?. Prin urmare cum să mai citească dacă nu ştiu nici despre ce e vorba.

După 52 de ani în care au rezistat la locul lor, componentele de cupru ale ascensorului din blocul nostru au fost furate zilele trecute. Nici epoca ceauşescu, nici revoluţia, nici mineriadele n-au fost probabil atât de căcăcioase ca anul ăsta 2012 care a ordonat planetele în aşa fel încât să atragă obiectele de alamă. Şi chiar mă minunam, când închideam uşile de lemn ale liftului, ce obiecte frumoase sânt cei doi butoni aurii, lustruiţi de-a lungul anilor de atâtea mâini grăbite să urce sau să coboare. Cei care au furat sunt şi criminali, deoarece în ziua aceea liftul putea să cadă cu cineva (au luat şi părţi din mecanisml de susţinere).

Prin Bucureşti, la magazinele unde mai găseşti haine decente, de bun gust, măsura maximă este 38. Rareori vreo rochie măsura 40 sau mai mare atîrnă stingheră, caracterizată de o urâţenie care o face neeligibilă. Într-unul din aceste butice am vrut s-o întreb pe vânzătoare care este motivul lipsei măsurilor mai mari, dar m-am oprit la timp: ea însăşi avea 1m55 şi 45 de kile, iar în jurul meu clientele erau reprezentate de cîteva fete care se pregăteau probabil să întrebe dacă n-au ceva mai mic de 36. Femeile românce, mai ales aici în sud, au măsuri apropiate de femeile chineze, ceea ce uşurează comerţul.

Într-adevăr, după un timp se observă cum înfloreşte cinismul la cetăţenii care n-au emigrat şi care se ocupă cu scrisul.

Nu parcaţi lângă staţia de troleibuz Berzei

Dacă aveţi drum pe calea Plevnei, nu parcaţi adiacent staţiei de transport în comun Berzei, pe sensul spre gară, pentru că vă ridică maşina cu siguranţă, în cel mai scurt timp. Nu există indicator de "oprire" sau "staţionare interzisă" şi nici cu "atenţie se ridică maşini", ci doar un indicator de "staţie", din acela albastru. Probabil au făcut asta dinadins, ca să poată ridica cât mai multe autoturisme.

Nu contează că mai încolo pe tot bulevardul maşinile sânt dublate şi blochează traseul troleibuzului 85. Interesul cetăţenilor nu valorează nimic pentru stat.

De când a nins, respectiv de aproape o săptămână, troleibuzele sunt blocate sistematic de şoferi care îşi lasă pur şi simplu maşinile parcate pe carosabil, deoarece marginile trotuarelor sint bineînţeles acoperite de troiene. Soluţia şoferilor de troleibuz este să claxoneze minute în şir, ba chiar azi unul a claxonat aproape o oră. Poliţia nu se iveşte deloc, ridicătorii nu au nici o treabă cu situaţii care chiar necesită ridicarea unei maşini. Ei nu ridică decât maşini care nu încurcă pe nimeni, din locuri puţin aglomerate, unde nu vede nimeni cum se poartă cu oamenii şi unde au loc de manevră.

Când mi-au ridicat maşina de lângă respectiva staţie, am ajuns înainte ca ei s-o pună pe platformă. Cu toate că am acceptat să plătesc amenda şi i-am rugat să nu o ia, aceste jigodii au plecat cu maşina mea. Poliţistul care era de faţă nu a mişcat nici un deget ca să îi oprească. Ce rost are să ridici o maşină dacă proprietarul este de faţă? Ridicatul maşinilor este de bun simţ atunci când o maşină e parcată ilegal şi nu poate fi mutată de acolo pentru că proprietarul lipseşte. Dar când acesta e de faţă şi e gata să plătească amenda şi îşi ia maşina de unde a lăsat-o, ridicarea nu se justifică şi nu reprezintă decât un abuz, în scopul jafului, pentru încasarea colosalelor taxe de ridicare.

Aceste societăţi de ridicat maşini terorizează oamenii în stil mafiot, agresează proprietatea lor privată, nu acţionează legal şi sunt mână în mână cu poliţia.

Şi mai există români care nu cred că trăim într-o dictatură! Asta numai la oameni cu mentalitate de sclavi se putea întâmpla.

Bucureşti, seară de iarnă

Am fost pe la Universitate în seara asta la şapte şi am văzut cum jandarmii percheziţionau studenţi la intrarea în curtea facultăţii de chimie. Ieri seară, pe la aceeaşi oră, alţi jandarmi se îndreptau cu un grup paşnic de băieţi sfrijiţi spre secţie probabil. Un sentiment oribil. N-am suferit la mineriadă, eram prea mică din fericire, dar văd că se continuă aceeaşi politică de suspiciune faţă de studenţi. Prezumţia de nevinovăţie nu există.

În afară de aspectul deranjant al jandarmilor blindaţi, foarte numeroşi pentru o demonstraţie atât de mică, am observat ce se mai întâmpla prin zonă. Trecătorii îşi vedeau de ale lor. La câteva sute de metri de piaţa Universităţii, o cafenea era plină cu tineri care povesteau ceva, relaxaţi la mese. În florăria Irisa o doamnă cu blană a cumpărat un buchet scump. Timpul nu există. Florărie de lux, any time. Librărie pe Academiei, la fel, linişte, servirea normală a clienţilor. Un grup de studente la chimie a ieşit din facultate, jandarmii nu le-au băgat în seamă. Fetele din România sunt serioase, muncitoare şi cuminţi, nu anarhiste. Mereu mi-a fost mai frică de laborantele care cu meticulozitate şi atemporal şi amoral prepară organisme modificate genetic, medicamente, viruşi sau otrăvuri, decât de luptătorii gălăgioşi sau politicienii murdăriţi. Nişte reporteri aşteptau trecători să ia interviuri, dar l-au refuzat pe omul care avea atârnat de gât un mare os şi la braţ o cocardă tricoloră şi care a vrut să stea de vorbă cu ei.

Ieri, am trecut pe lângă taburile jandarmilor chiar când se distribuiau senvişurile. Oamenii sînt ca un balaur cu multe capete. Sânt acelaşi organism, scindat din interior. Cum poate fi posibil să fie unul contra altuia, sau unul, care mănîncă tot senviş şi doarme tot cu ochii închişi să reprezinte ceva, de exemplu ordinea, şi altul, care la rândul lui mănâncă senviş, doarme şi digeră, să fie anarhistul sau studentul revoluţionar. E absurd, oamenii sânt o absurdă chestie.

Un nou proiect de distrugere. Munţii Fagaraş

Am rămas în România pentru că iubesc natura, munţii, apele, pădurile, viaţa. Dar în curând rămasul în România nu se va mai justifica. Va fi mai rău aici decât în ţările industrializate, poluate şi restrictive. Va fi ca în India, unde în loc de apă curge pe albia râurilor otravă chimică, unde munţi de gunoaie putrezesc la soare. Ştiţi cum arată râurile betonate de ceauşescu, complexele industriale care au desfigurat oraşe ca Baia Mare sau Călan? Aşa va fi peste tot în ţara asta, pentru că oamenii care sînt prin ministere sînt urmaşii direcţi ai analafabeţilor comunişti. Sînt oameni fără educaţie, fără urmă de suflet, de minte, sînt nişte bestii care abia ştiu să vorbească.

Spun asta pentru că am auzit de un nou dezastru ecologic pus la cale şi îndeplinit pe şest de către javrele care au putere de decizie. Distrugerea râurilor de munte din Făgăraş, prin captarea lor prin conducte.Pe râurile montane din judeţul Argeş se desfăşoară un amplu proiect de captare a apei pe întregul curs al râurilor pentru amenajări de microhidrocentrale in regim privat. Râurile vizate de aceste lucrări sunt:
1.Raul CAPRA(paralel cu drumul naţional Transfăgăraşan din direcţia Barajul Vidraru spre Bâlea Lac).
2.Raul BUDA(situat est in aval de râul Capra la cca. 9 km pe o vale oarecum paralela)
3.Paraul OTIC(situat la est in imediata vecinătate a râului Buda dar având un debit mediu anual insignifiant)
4. Râul TOPOLOG(situat la vest de râul Capra pe raza comunei Salatrucu, jud.Arges).

Iată filmuleţul. Există şi o petiţie online, pe care vă rog mult să o semnaţi. Nu cred că se mai poate face ceva, dar eu sînt cam pesimistă.

Conversaţii searbede

Oriunde mă întorc, oriunde mă duc, de câte ori ajung până la urechile mele conversaţii, subiectul este anost, vulgar, lipsit de interes pentru suflet. La mare, la pensiune, turiştii vorbeau despre preţuri. La restaurantul de cartier, ieri, vecinii de masă povesteau cu aplomb despre costurile excursiei lor, defalcate pe avion, închiriere maşină sau scuter, transferuri, piscine şi restaurante. Ulterior au trecut la mărimea porţiilor de mâncare.

Între amici, din păcate, aceeaşi situaţie. Se discută despre jocuri on-line şi laptopuri.
În pauza de masă, la cantină, evident că nu se abordează absurdul în literatura română şi nu se contemplă lumina zilei respective, ci se comentează ultimele frecuşuri, altercaţii şi termene.

La terasă, nivelul intelectual al subiectelor nu sare mai sus de situaţia din etapă, campionat sau alte domenii fotbalistice. Am observat şi obiceiul ca grupurile să se polarizeze în băieţi şi fete, fiecare sub-grup având un subiect de interes specific, respectiv motociclete şi copii, sau costurile excursiei şi copii, sau dotările automobilului şi diete/blugi/costurile excursiei/copii.

Oamenii la care mă refer sunt totuşi dintr-o categorie civilizată, aşa numiţii intelectuali. Bineînţeles, situaţia în mediile populare este atârt de dezastruoasă, că nu merită să o mai analizez. Pentru un eşantion de discuţie absoult neinteligibilă, formată în cea mai mare parte din p.. şi p... este suficient să treceţi un minut pe la Dristor kebap Budapesta, de exemplu.

În tramvai sau metrou, se conversează despre costul vacanţelor, sau despre ce "mi-a mâncat copilul" şi cum "mi-a făcut febră", cei care vorbesc la mobil tratează meniul de la cină (constând mereu în pulpe de pui divers gătite) sau cearta de la birou, sau, în cazul profesioniştilor, datele din vreun contract.

Dar cea mai palpitantă şi savuroasă conversaţie, care aduce lumină în sufletele majorităţii, este cea despre performanţele obiectelor. Ultimele modele de ipod şi iphone, raportul calitate-preţ pentru diferite gadgeturi şi aparaturi, opţiunile maşinii, dotările mortocicletei, modelele de camere foto şi video, plasmele, computerele sau alte hi-tech, acestea înlocuiesc orice sentiment uman, umplu golurile create de o viaţă individualistă, frustrantă şi alienantă.

De foarte puţine ori am putut să intru într-o discuţie despre momentul prezent. Atunci când se epuizează obiectele, oamenii vorbesc despre ceea ce li s-a întâmplat. Nimeni nu vorbeşte despre ceea ce este, la prezent, despre ceea ce constată la persoana din faţa lui, despre ceea ce simte la momentul respectiv.

De câte ori încerc să aduc vorba despre altceva, sunt tratată ca un televizor care merge cu sonorul oprit. Lumea se uită la el, îşi dă seama că cineva vorbeşte pe ecran, dar, cum nu se aude nimic, ignoră complet emisiunea.

Revenire fatidică în gunoiul bucureştean

Este ora 1 septembrie degeaba in Bucureşti, deoarece blocurile din faţa geamului meu nu indică vreun sezon anume. Peticul de cer accesibil mie pare a fi albastru şi miroase a canal în multe zone din oraş, semn de vară.

Cu prietenii am ieşit aseară, deşi asfaltul şi betonul îşi începeau activitatea de reflectare a radiaţiei termice. Eram prima zi în Bucureşti, după o lună jumătate de aer curat şi peisaj natural, şi parcă mă bălăceam în noroi, cu indiferenţa dată de acceptarea unui destin cretin.

Dat fiind că la Argentin era arhiplin, am abordat terasa Elbow Room, din aşa-inventatul Centru vechi. Ca mai toate localurile din zonă, şi acesta face bani din poziţia de monopol, pe seama indolenţei clienţilor lehămetiţi de căutat o cafenea plăcută sau un bar adevărat în pseudocapitala eurpeană. Cei care au comandat bere au primit calitatea fabricii, însă mie mi-era poftă de un frappe special din meniu şi am primit o zeamă leşinată. Probabil colorată cu ness şi cu puţin sirop de ciocolată scursă aşa artistic deasupra, în loc de ingredientele anunţate în meniul elaborat: mentă, Mocha, ciocolată albă, lapte etc. Şi a costat 11 lei.

Chiar în ajun vizitasem Brăila. La o cafenea din centru, pe strada M. Eminescu (fostă Regală) mic dejunul costa 7 lei şi cuprindea o cafea bună Illy, servită elegant pe o tăviţă împreună cu apă, bomboană, o prăjitură şi un toast cald cu caşcaval, şuncă şi salată. În Centrul vechi bucureştean un espresso mizerabil fără vreo apă şi nici urmă de tăviţă este tot 7 lei.

Se fură tot

În weekend am fost la ţară. Am intrat cu nerăbdare în curtea casei unde au locuit străbunicii şi sezonier bunicii. Dar toate uşile erau vraişte. Sparte, forţate cu ranga. Hoţii au furat plitele sobelor de fontă, bicicletele, uneltele, lemnele, tot ce mai rămăsese de furat după cele două spargeri anterioare, când intraseră pe geam. Atunci au furat icoanele de argint, farfuriile pictate din zestrea străbunicii, pendula de lemn din vremuri imemoriale, pernele şi cearşafurile brodate şi multe alte lucruri care nouă copiilor moştenitori ne aminteau de acele vremuri fericite în care lumea avea un rost.

De data aceasta, jaful a fost mai violent. Cel mai tare m-au durut uşile distruse, după 160 de ani în care au rezistat istoriei şi intemperiilor. Casa a fost construită în 1851.

Poliţiştii care au apărut în urma reclamaţiei noastre ne-au spus că în circumscripţia lor se întâmplă cel puţin un furt pe zi. După ce au studiat cazul nostru, au plecat să continue analiza unui alt furt, în satul vecin. Acolo proprietarul avea şi camere de luat vederi instalate, dar din păcate felinarele de pe stradă nu mergeau în acea noapte. (Multumim, Electrica!) Hoţii au venit cu o maşină, au scos din grădina omului 100 de kg de ceapă, le-au curătat şi în 20 de minute au spălat putina.

Timpul nu mai are răbdare. Viaţa în România s-a schimbat complet, iar schimbarea a început în 1944. Ceea ce se întâmplă acum este urmarea cursivă a genocidului iniţiat de comunişti. Nu va mai fi niciodată o ţară, ci o junglă locuită de arătări amintind vag de oameni. Canalii, hoţi, nemernici, interlopi, criminali, hiene şi biete fantome ale unui trecut european, pensionari care nu au apucat să plece în străinătate.

Experiente sociologice: 1) agentiile imobiliare

Imi place sa iau pulsul societatii indirect, nu neaparat citind ziarele sau ascultand radioul, ci frunzarind locuri de pe internet unde este vorba despre cu totul altceva decat anchete sociale.

De exemplu, pentru a intelege cine unde locuieste si cum se misca habitatul, incercati un site de imobiliare. Vanzari case/vile, de exemplu, cu fotografii. Sa vedeti ce prost gust fantasmagoric este raspandit printre proprietarii de case, ce modificari hidoase au adus caselor noii proprietari, crezand ca le aduc "imbunatatiri". Case de la 1900, inalte si luminoase, au usile si ferestrele reduse la jumatate, decoratiile inlocuite cu volume cubice taioase, termopane si usi de fier. Mobila si decoratiunile interioare sint de o stridenta si de o hidosenie care incepe sa formeze deja un nou curent in arta romaneasca: kitchul parvenit cocalaresc.

Agentii imobiliari nu au nici o notiune de stil, sau infloresc descrierea imobilelor cu buna stiinta: am vazut mai multe "vile brancovenesti" de vanzare, care in realitate sint niste case soldane de mahala, din anii '20.

Ce este cel mai grav si trist este ca majoritatea caselor sint case "demolabile". Nimeni nu mai cumpara o casa de epoca pentru a locui in ea, ci pentru a o demola si a construi in locul ei un bloc.
Cei care ar vrea sa poata locui intr-o casa , fie ea micuta, antebelica, cei care pot aprecia farmecul unei case de la 1920 sau 1930, nu isi pot permite, deoarece in tara asta oamenii educati si de bun gust nu au bani sa cumpere case, cu putine exceptii.

Am impresia ca agentiile imobiliare considera jenant sa puna in vanzare "case batranesti", de aceea adauga neaparat si precizarea ca sint "demolabile" sau "mansardabile". Exista la detalii care ar putea atrage clientii poarta cu telecomanda, curte betonata, scara interioara (chiar daca e ca nuca in perete), numar mare de camere (chiar daca mici si intunecoase).
La preturi, alte fenomene. nici cea mai nenorocita casa nu scade sub 100.000 euro. Iar case superbe, solide, mari, sint lasate in paragina, in asteptarea demolarii, dupa ce au fost luate pe nimic de oamenii noi care ne conduc, parveniti semi-analfabeti de politicieni si mafioti.

Ce se intampla la Carrefour?

Ieri am fost la Carrefour Orhideea, dupa mult timp, si am ramas foarte mirata. Magazinul parea in prag de faliment. Raionul de electrocasnice era pustiit, golit, de parca trecusera pe acolo o banda de spargatori si apoi o inundatie. Calitatea produselor s-a prăbuşit. Acum ,raioanele de incăltaminte si imbracaminte arata mai jalnic decat un magazin de chinezării "totul la 10 lei". Marfa miroase izbitor a plastic, acel miros specific al celor mai proaste produse din lume. La raionul de veselă, numai gioarse, iar la mâncare produse obişnuite, care se găsesc peste tot, unele mai scumpe decat la Mega Image. Lume puţină.

Unde sint vremurile de inceput, cand la Carrefour aveau marfuri de cea mai buna calitate la preturile cele mai mici? Unde este camembertul Le Rustique, masinile de spalat, şervetele de bucătărie made in Portugalia si şosetele şic?

In acelasi spirit al degradarii calitatii se incadreaza si alte magazine, de unde acum 6 ani imi luam lucruri dragute si nu foarte scumpe. Vă amintiti de Kenvelo, care pe vremuri avea niste rochii nemaipomenite si niste blugi din care nu mai ieşeai? Ei bine, acum este o jalnica adunatura de cârpe, în culori urate, de parca ar fi toate spoite cu funingine si făcute pentru detinuti. 

La Jolidon, care au îceput cu lenjerie de calitate italienească la preturi mai româneşti, acum au marfă de un prost gust local, de nepurtat, din cele mai proaste materiale si cu croieli făcute parcă să te rănească.

Probabil calitatea scade pe măsură ce populaţia globului se înmulţeşte. Sau pe măsură ce lăcomia patronilor creşte?

Arborii, victime colaterale ale demolarilor

Am vrut sa alcatuiesc mai demult un album al stejarilor seculari din Bucuresti. Ramasite ale unor vremuri mai organice, cu paduri in loc de asfalt si beton, acesti stejari domina vreo curte de mahala si vara coroana lor este mare cat un orasel din jungla.

Unul dintre acesti prieteni locuieste intr-o curte de pe strada Buzesti. Intr-un an cineva a chemat probabil primaria si l-au tuns, l-au ciuntit. Chiar si asa, vigoarea lui izbucneste cu mare forta, pentru cei care au ochi sa il admire. Domina o casa vagon, probabil de la inceputul secolului XX. Casa si-a dat duhul acum trei zile. Cand am vazut ca se demoleaza, duminica, mi-am scrasnit dintii de ciuda ca n-am fost in stare sa fac planuitele poze cu stejarul. Am facut cateva, dar pe seara si iarna...

Un individ in salopeta mi-a zis obraznic sa incetez, ca n-am voie sa fotografiez. Aceleasi metode de intimidare de pe vremuri? Coreea de nord?Daca actiunea este legala, de ce n-as fi avut voie sa fotografiez pe domeniul public? I-am raspuns ca nici ei n-au avut voie sa darame si am indreptat obiectivul spre el. Luat prin surprindere, barbatul s-a indepartat.

Alti copaci minunati sunt platanii de pe strada Berzei. Cind eram mica, o matusa care locuia pe Plevnei, sora bunicai, ma lua de la gradinita si in timp ce ma tragea dupa ea ma invata sa admir si sa respect platanii seculari, monument al naturii.

Probabil burtosii care vor profita de acest proiect urbanistic nu pot deosebi un platan de un gard de beton. Pentru ei Dubai este un loc mirific, no single fucking tree there.

Ajutoor, demolarea Bucurestiului continua!

Aceasta casa a fost demolata in ianuarie 2011, pentru a face loc nimicului care sta la baza omului nou.

Aceeasi, din alt unghi. Cand am facut poza nu stiam ce o asteapta pe biata casa.

Aceasta casa cu acoperis verde a fost demolata. Ultimele momente, toamna 2010

Teren viran (stanga jos), pe care s-a aflat casa de patrimoniu cu acoperis verde.

Hala Matache, dezafectata si asteptand demolarea.

Ceausescu are urmasi! Nimic nu s-a schimbat de pe vremea comunismului.

Case de patrimoniu, asteptand demolarea.

Imagine emblema a Bucurestiului: buldozerul pe ruinele caselor demolate abuziv.

Sambata 29 ianuarie demolarile continuau pe Buzesti. Proiectul urbanistic - criminal - de construire a unei sosele cu patru benzi pe Calea Buzesti si pe strada Berzei continua neabatut. Va fi demolat un cartier intreg de case din patrimoniul istoric al capitalei. Absolut inutil, probabil ca sa mai faca un ban Apolodor S.A., firma care s-a imbogatit din distrugerea Bucurestiului (ce nume idiot, ce legatura are Apolodor din Damasc cu o firma de demolari?)

Este incredibil, este dincolo de orice marsavie a primarilor si consilierilor si comisiilor de avizare. Cum a fost posibil sa se darame case de patrimoniu, hala Matache, case bune, unele de sfarsit de secol XIX/inceput de secol XX?

Si de ce trebuie daramate si case aflate la o distanta considerabila de strada? Se demoleaza si doua imobile de pe Mircea Vulcanescu, adica tot coltul Vulcanescu-Buzesti.

Nimeni si nimic nu poate opri aceste distrugeri. Am citit aseara cartea lui Dinu C. Giurescu, Arhitectura Bucurestilor, incotro?, in care este prezentat extrem de bine documentat cazul imobilului turn care a sufocat catedrala Sf. Iosif. Nimeni, nici macar papa de la Roma, vorba aceea, nu a putut clinti nici cu un centimetru acest proiect obscen. Si atunci ce sa mai speram pentru niste case locuite de oameni amariti, in majoritate? Negustorii care au construit aceste frumoase case sint de mult oale si ulcele, probabil persecutati de comunisti, care au introdus in locul lor chiriasi exact cu scopul de a le devasta. In alte cazuri, cum a fost cel al fostei Policlinici, acolo nu mai locuia nimeni.

Inca un cartier a fost ras, exact ca pe vremea lui Ceusescu. Avand in vedere procentul infim de case ramase in picioare din patrimoniul Bucurestiului, acest cartier reprezenta o parte foarte mare din el, un procent foarte insemnat. Bucurestiul, prin edilii sai de trei parale, este ca un stirb care mai are cateva masele bune si in loc sa le protejeze alege sa si le scoata.

Am tras doua concluzii importante de aici. Prima este ca am luat teapa vietii mele crezand ca Romania va progresa si ramanand aici. A doua este exprimata prin citarea lui Dinu C. Giurescu:
"Daca lucrurile vor merge tot asa, Capitala se va infatisa, peste 15-20 de ani, ca un ghiveci arhitectonic, o amestecatura urata, fara noima. Va fi o batjocura aruncata asupra acestui neam si a istoriei sale."

Notiunea vaga de drepturi la romani

Pentru majoritatea romanilor este normal, corect sau acceptabil sa:

-stai peste program fara sa fii platit
-platesti comision unei firme de resurse umane, in calitate de angajat
-fii bruftuluit de vanzatori pentru ca alegi fructele/legumele, ceri sa ti se taie din bucata noua de sunca nu din cea veche, ceri o bucata mai mica de brinza, nu cumperi fara sa cricnesti alimente vechi
-ti se suspende serviciul de telefonie mobila pentru ca ai intirziat cu plata o luna, chiar daca esti client vechi de n ani, n>5, respectiv sa platesti taxa de "reconectare"
-nu ti se livreze catering la domiciliu daca nu comanzi peste o anumita suma (mare, de obicei)
- nu ti se explice la medic ce afectiune ai si de ce trebuie sa iei medicamentele prescrise
- ti se ceara marunt la magazine sau sa ti se refuze cumpararea daca nu ai marunt, in 99% din cazuri
- stai la coada
- platesti tot felul de taxe inventate ad-hoc.

Lista poate continua, nu-i asa?

Demolări pe Buzeşti

Asa cum scria pe fotografiile din anii '30, "un obstacol în calea uitării", tot aşa postez şi eu ceva imagini cu ultimele clipe ale unui cartier. Fără să ştiu nimic, am trecut pe Buzeşti şi am văzut excavatoarele tronînd pe mormane de moloz, o imagine atît de familiară bucureştenilor. La început această imagine provoca groază, însă acum lumea o vede ca pe un baros dat înapoierii şi ca pe un şut în cur spre progres. Ca şi copiii care ajung să aibă gesturile, discursul şi destinul părinţilor, chiar dacă îi detestă, românii continuă opera şi vocabularul marilor înaintaşi semi-analfabeţi propulsaţi în frunte de revoluţia comunistă şi rămaşi pe veci acolo. Este vorba de o emulaţie inconştientă, semnalată în termeni mai complicaţi de sociologul francez Pierre Bourdieu.

Din articolele şi comentariile de pe net am văzut că există un grup de voci care contestă demolările şi distrugerea vestigiilor istorice şi patrimoniului arhitectural şi alt grup care susţine curăţarea oraşului de “magherniţe” şi modernizarea prin fluidizarea traficului şi construirea de clădiri „moderne”. Primele voci aparţin postmoderniştilor (sec. XX-XXI), sunt puţine şi lipsite de putere, iar celelalte aparţin moderniştilor (secolul XIX), şi sunt majoritare. Este normal, proporţia corespunde celor 100 de ani de înapoiere a României fata de vest.

Toate vocile discută oportunitatea estetică şi igienică a demolării, însă nimeni nu se preocupă de faptul cel mai grav: acele case aparţin unor cetăţeni. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este implacabilă în Romînia. De fapt, nici o contestaţie a vreunui proiect public nu a trecut vreodată la primărie. Ştiu că proprietarii de locuinţe din zona Titulescu s-au luptat cu îndîrjire să împiedice construirea pasajului Basarab, care le va trece pe sub geamuri şi va face viaţa un fum de eşapament, dar nu au avut nici cea mai mică şansă. Dar sătulul nu crede la ăl flămând şi nimeni nu se gîndeşte la cum este să ţi se demoleze casa, mai ales că toată lumea stă la bloc şi blocurile nu se demolează, hehe. Azi o maghernita, maine un monument istoric, dar cui ii pasă?

Hotelul Marna apărea pana recent în ghidurile turistice, chiar dacă avea doar o stea. Acolo a cântat Maria Tănase in perioada interbelica.

Pentru unii, fluidizarea traficului este mai importantă decât destinaţia traficului. După cum merg lucrurile, în doi ani Bucureştiul va avea un trafic foarte fluidizat, de la mall la mall, sau de la blocul de dormit la blocul de birou.

Dacă ar fi introdus tramvaie silenţioase şi elegante în care îţi doreşti să te urci, care trec la 2 minute, nu ca mormanele de fiare care se tărâiau pe linia lui 20 pe Buzeşti şi Berzei, cu o frecvenţă de unul la juma de oră, populate de bieţi pensionari care abia urcau cei 2 metri de scări, dacă lumea ar fi mers pe bicicletă pe nişte piste funcţionale, atunci nu era nevoie de nici o fluidizare. Dar ce om serios merge pe bicicletă în Bucureşti? Asta e pentru tineri neliniştiţi, dragă. Şi cîţi studenţi au bani de bicicletă? Cînd o să existe tramvaie ca la Amsterdam?



-->

Amsterdam. Tramvai si strada foarte ingusta, cu maghernite, vazuta din tramvai. Needs fluidization.