Un nou semn de circulaţie urbană bucureşteană

Fenomenul căderii tencuielii din cer este atât de răspîndit şi tipic, că a fost normat. Au apărut indicatoare cu Atenţie cade tencuiala. Există creativitate şi iniţiativă chiar şi cînd sărăcia te condamnă la neputinţă, în acest caz neputinţa de a repara tencuiala.
Mi s-au părut mereu puţin absurde indicatoarele care avertizează căderea a ceva. Cum aş putea să mă feresc de stâncile care se ţin de un fir de păr deasupra şoselei, sau ce trebuie să fac dacă văd Atenţie cad pietre? Oricum, dacă am putut să descifrez mesajul, înseamnă că mă aflu deja în zona aterizării pietroaielor, la o viteză considerabilă, de vreme ce conduc o maşină.

In orice caz, omuleţul ameninţat de adevărate hălci de tencuială răutăcioase, care fug după el, m-a amuzat grozav.

De ce tocmai aici s-a dezvoltat un mare oraş?

M-am trezit de la 5 presimţind sufocarea iminentă şi am deschis geamul să intre răcoarea dimineţii. Doar căldura stătută de ieri a mişcat inutil perdeaua. Am fiert o cafea şi am ieşit pe balcon cu ceaşca, aşteptând să simt adierea dinainte de răsărit. Treceau ciori şi troleibuze. Curenţii vagi de aer aduceau doar miros de apartament vetust şi atunci am observat că şi vecina de la etajul inferior stătea pe balcon, probabil de mult timp sperând să alunge nesomnul cu vreo briză bucureşteană.

Pe la 6 jumătate am remarcat rîndunelele ţipînd în cercuri, pescăruşii planînd şi porumbeii înşirându-se la uscat. Vecinul nonagenar revenea cu o punguţă. Lîngă bloc s-a oprit să discute cu fochistul, care făcea o plimbare. O pensionară aştepta în staţie, o alta pleca spre piaţă, un cerşetor se uita în zare, un bărbat în tricou alb şi blugi bleu deschis conducea un bmw decapotabil.

Este ora 8 jumătate şi mă gândesc - de ce Bucureşti? Iarna, gerul  ne chinuie pielea şi sistemul imunitar, alternativ cu dezgheţul mocirlos care face să cadă tencuiala caselor. Vara, această luncă se încinge mesopotamian, dînd pe faţă impostura poziţiei geografice şi culturale europene. Culorile spălăcite se potrivesc bine cu cocleala prăfoasă şi plină de gunoaie. Nu se întîmplă nimic, iar atmosfera e ca apa uitată într-o vază. Serile emană fierbinţeală greţoasă, la ora la care clienţii se lasă păcăliţi prin baruri şi restaurante ridicol de scumpe. Asfaltul şi betoanele unei metropole urbane, ca şi orice clădire dezvoltată pe verticală mai sus de 6 metri sînt nebunie curată în asemenea climă.

Odinioară, aici creşteau păduri seculare de stejari care ascundeau pe diverşii fugari. Apele curgătoare şi bălţile răcoreau şi aveau peşte berechet. Frumoase coline, create de meandrele Dâmboviţei, propice viţei-de -vie, produceau valuri de vin şi diverse fructe. Răscrucea de drumuri ademenea lumea la tîrguri şi panarame. Iată care cred că erau motivele pentru care oamenii au populat această aşezare. Acum, în Bucureşti nu a mai rămas nici o vie. Ca vestigiu al unor obiceiuri cu rădăcini lungi, pe nenumărate case şi blocuri din oraş se caţără cîte o viţă. Din codrii masivi ai Vlăsiei au rămas ici şi colo cîte un părculeţ şi cîte un falnic stejar prin vreo curte. Apele au devenit canale, sau au fost gâtuite în lacuri împuţite şi betonate. Bucureştiul şi-a pierdut "sa
-->raison d’être", în schimb a continuat să se lăţească răs-lungească inerţial.

Muzică în două minute

Am avut ocazia să urmăresc două concerte astăzi, unul pentru un minut şi jumătate şi altul pentru 30 de secunde. Uneori nu e nevoie de mai mult de o privire pentru a înţelege ceva sau pentru a reţine o scenă pentru tot restul vieţii.

Primul concert era la televizor. Grigore Leşe bruia nişte iranieni, printr-o frază muzicală care a devenit trademark şi pe care o stăpâneşte foarte bine, dar o şi repetă întruna. Îmi venea să-l apuc de vesta minimalistă şi să-l rog să-şi oprească hăuitul măcar pentru o clipă, ca să înţeleg ce cântă oamenii aceia.

Al doilea concert se desfăşura în părculeţul Colţea. Am trecut cu maşina pe bulevard şi astfel am ascultat binecunoscutele note ale unui concert de Bach. Dar pe acolo mai trecea şi o dubiţă cu sirena urlând în plină forţă, acoperind chiar şi vuietul obişnuit al traficului bucureştean, care polua deja concertul. Cum să asculţi muzică barocă în asemenea condiţii? E ca şi când ai face un picnic pe lângă gunoaie. Gusturi româneşti.

Ulterior, m-am documentat şi am aflat că aceste concerte din parcul Colţea fac parte din "Visul unor simfonii de vară", care, according to primarul Negoiţă, "este un festival de muzică clasică care se adresează tuturor iubitorilor de muzică şi cultură". Tot primarul zice, pe site-ul festivalului, fiind la curent probabil cu vreo metodă de trecere în altă dimensiune odată ce ai păşit în parcul Colţea: „Vă invităm să evadaţi din vacarmul cotidian în Parcul Colţea, pentru a ne bucura împreună de armonia şi frumuseţea inegalabilă a muzicii clasice.”
I couldn't, could you?

Cartofi prăjiți, festivaluri, târguri, căldură mare

Pe strada Gheorghe Lazăr, la ora unsprezece, așezată în pragul ușii casei joase de mahala a secolului XIX, o femeie brodează. Este cald deja, în aer stagnează o lumină obositoare și o liniște zumzăită. Femeia slăbuță urmărește modelul pe o foaie, la care se uită din când în când și pare o pisică mare, cu ochelari. Fac o poză grăbită printre frunzele grădinii.

Ceva mai încolo, miroase tare a cartofi prăjiți buni, de casă. Strada iese chiar în fața unei intrări în parcul Cișmigiu. Trebuie doar să traversez Schitu Măgureanu și iată-mă-s în parc, la ora bunicilor cu nepoții și a nebunilor. Bunicii, acești sclavi ai economiei invizibile gospodărești, a căror muncă neplătită și desconsiderată asigură supraviețuirea milioanelor de cupluri care nu pot să-și crească singuri copiii .

Se pregătește vreun festival folcloric, pentru că o ceată de muncitori peisagiști vopsesc băncile, iar o altă grupă de ingineri de spectacol montează o scenă. Administrația parcurilor a adus scaune de plastic într-un camion.

La Sala palatului a început târgul cooperațiilor meșteșugărești. Arta comunismului-naționalist, lansată cu enorm succes de Ceaușescu, se practică neabătută în marile centre tradiționale Cîmpulung-Muscel, Râmnicu-Vâlcea, Iași, Suceava sau Topoloveni. Ii făcute din pânză topită rară și brodate cu acele motive stilizate, pe roșu sau alb satinat, urâțenii de covoare așa-zis oltenești și fețe de masă roșii sau albastre, toate acele produse care se vând la Artizanat, completate cu doamnele gestionare, cu taioarele lor din material sintetic, mărgelele multe sau mari, cerceii de aur, coafurile de oaie și talia de butoi. O oroare.