i

i

miercuri, 11 iulie 2012

De ce tocmai aici s-a dezvoltat un mare oraş?

M-am trezit de la 5 presimţind sufocarea iminentă şi am deschis geamul să intre răcoarea dimineţii. Doar căldura stătută de ieri a mişcat inutil perdeaua. Am fiert o cafea şi am ieşit pe balcon cu ceaşca, aşteptând să simt adierea dinainte de răsărit. Treceau ciori şi troleibuze. Curenţii vagi de aer aduceau doar miros de apartament vetust şi atunci am observat că şi vecina de la etajul inferior stătea pe balcon, probabil de mult timp sperând să alunge nesomnul cu vreo briză bucureşteană.

Pe la 6 jumătate am remarcat rîndunelele ţipînd în cercuri, pescăruşii planînd şi porumbeii înşirându-se la uscat. Vecinul nonagenar revenea cu o punguţă. Lîngă bloc s-a oprit să discute cu fochistul, care făcea o plimbare. O pensionară aştepta în staţie, o alta pleca spre piaţă, un cerşetor se uita în zare, un bărbat în tricou alb şi blugi bleu deschis conducea un bmw decapotabil.

Este ora 8 jumătate şi mă gândesc - de ce Bucureşti? Iarna, gerul  ne chinuie pielea şi sistemul imunitar, alternativ cu dezgheţul mocirlos care face să cadă tencuiala caselor. Vara, această luncă se încinge mesopotamian, dînd pe faţă impostura poziţiei geografice şi culturale europene. Culorile spălăcite se potrivesc bine cu cocleala prăfoasă şi plină de gunoaie. Nu se întîmplă nimic, iar atmosfera e ca apa uitată într-o vază. Serile emană fierbinţeală greţoasă, la ora la care clienţii se lasă păcăliţi prin baruri şi restaurante ridicol de scumpe. Asfaltul şi betoanele unei metropole urbane, ca şi orice clădire dezvoltată pe verticală mai sus de 6 metri sînt nebunie curată în asemenea climă.

Odinioară, aici creşteau păduri seculare de stejari care ascundeau pe diverşii fugari. Apele curgătoare şi bălţile răcoreau şi aveau peşte berechet. Frumoase coline, create de meandrele Dâmboviţei, propice viţei-de -vie, produceau valuri de vin şi diverse fructe. Răscrucea de drumuri ademenea lumea la tîrguri şi panarame. Iată care cred că erau motivele pentru care oamenii au populat această aşezare. Acum, în Bucureşti nu a mai rămas nici o vie. Ca vestigiu al unor obiceiuri cu rădăcini lungi, pe nenumărate case şi blocuri din oraş se caţără cîte o viţă. Din codrii masivi ai Vlăsiei au rămas ici şi colo cîte un părculeţ şi cîte un falnic stejar prin vreo curte. Apele au devenit canale, sau au fost gâtuite în lacuri împuţite şi betonate. Bucureştiul şi-a pierdut "sa
-->raison d’être", în schimb a continuat să se lăţească răs-lungească inerţial.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu