Portret de familie

Dimineaţa la prima oră la nouă jumate ies din bloc şi mă îndrept cu sufletul intact către patiseria cu covrigi. Chiar după achiziţionare, cu covrigul în vînt, stau la trecerea de pietoni, unde o scenetă are să se desfăşoare în faţa mea, pe trotuar.

El are adidaşi ponosiţi şi blugi strîmţi, şapcă şi geacă de blugi şi împinge un cărucior jigărit de prea multe generaţii folosit, în care stă un copil mărişor. Ea e blondă, cu burta mare, haine flenduroase, mai în vîrstă decît el şi are aerul de alcoolică al unei femei de serviciu care a lucrat la noi la bloc, de provenienţă autointitulată "de la Moldova". În spatele lor vine un băiat de vreo cinci ani. Toţi mănîncă bunătăţi de la patiserie. Băiatul aruncă pe jos hîrtia de la ştrudel, cînd o pensionară se repede ca uliul şi îi strigă: "ia-o de jos, nesimţitule, nu vă e ruşine!" Copilul se întoarce, ia hîrtia şi îşi urmează familia, cînd tatăl se repede ca vulturul asupra lui, îi smulge hîrtia şi o aruncă pe jos, smucindu-l de mînă şi trăgîndu-l după el: "morţii mătii de vacă, nu e coşuri aici!".

Familia traversează strada, chiar prin dreptul coşului de gunoi. Eu mănînc şi nu ştiu dacă să rîd sau să plîng.

Lunea incerc Mega Image

Luni, ziua mea favorabila, proaspat inceput (desi sintem in 13, pe fundal vocea cirtitoare incearca sa modereze avintul). Sa ma duc sa imi iau un croissant si un pain-au-chocolat de la Mega Image, chiar daca asta inseamna sa amin cafeluta. O voi bea cu mai mare placere, alaturi de croissant.
Mega Image, super-marketul de origine belgiana, unde se gasesc produse de calitate. Este plin aproape mereu, insa categoriile de virsta si sociale difera in functie de ora.
Zece jumate, categoria pensionari cu pensii decente sau cu fii si fiice in strainatate. Sectiunea patiserie nu are o mina buna, dar insfac totusi un pain-au-chocolat si un croissant si ma grabesc spre casa. Ajung in apartament si hotarasc sa sterg praful si sa pun aspiratorul, iar pentru toate acestea rasplata sa-mi fie cafeluta incintator acompaniata. Zis si facut. Citeodata asteptarea e atit de placuta datorita recompensei de la capat, incit putem lucra o zi intreaga cu burta goala, nu-i asa?

Dar vai, harnica fata nu stia ce primejdii o pindesc. Cafeaua aburinda si farfuria fiindu-mi alturi, dau sa musc din pain-au-chocolat si chiar imi infig dintii intr-un pesmet sfarimicios si naclait de grasime veche. Obiectul de mincat trebuie ca data de simbata. Pe un val de injuraturi ma gindesc la potentiala reactie a celor care: a) ajunsi dupa o viata de asteptare si frustrari in Paradis, constata ca trebuie sa trimita un dosar complet (CV, scrisoare de intentie, recomandari) pentru obtinerea locului acela cu multa verdeata; b) dupa munca grea si frustrari care au durat douazeci de ani isi vad economiile furate de banca. Ce sa fac? Sa imi consolidez zicala nationalist-comunista "cine nu casca ochii casca buzunarele", sau sa imi fac dreptate? Astazi, aleg actiunea.

Avind si alte treburi, ajung la Mega pe la unu. Acum deja sint cozi de salariati si ceva pensionari cu pensie decenta. Cu calm, o abordez pe responsabila cu patiseria, explicindu-i neutru situatia si solicitind schimbarea produsului pain-au-chocolat. Obtin o cautatura contrariata si scirbita de parca as fi anuntat cu inocenta ca ma pregatesc sa fac pipi in fata raionului. Doamna responsabil imi ia punga, se uita la produs, de nervi il scapa pe jos. Produsul in cadere face un zgomot de scindurica de brad pe ciment. "La cum arata, il aveti acasa de simbata" imi zice responsabila. "L-ati platit?" Aici tonul meu deraiaza si ma lansez in amenintari cu reclamatia. Pina la urma responsabila se duce la sefa ei cu produsul si se intoarce comunicindu-mi cu scirba ca pot sa-mi aleg altul.
Oare chiar in loc de prezumtia de nevinovatie o fi mai usor sa-ti imaginezi ca cineva bate drumul ca sa-si valorifice croissantul ramas de saptamina trecuta, neputind plati 2-3 lei ca sa ia unul nou?
Am trecut repede pe lîngă portocalele mucegăite şi ridichile ofilite, fără să fiu mîndră de reuşita mea.

Poze cu pomi in floare

Anul ăsta e bun pentru pomi. De mult n-au mai fost atît de încărcaţi cireşii, merii, corcoduşii, magnoliile, vişinii, caişii sau piersicii!

În Herăstrău la ora două mă încălzesc la soare şi încerc să reţin cumva mirosul, dantelăria, exuberanţa, gingăşia culorilor şi efemerul atîtor crengi cu milioane de floricele. Fac poze. Nu sînt singura. Lumea simte la fel şi metoda pozelor este la modă. Un cuplu a ochit un copăcel mai scund şi se ascunde după crengi, pentru a o imortaliza pe ea încadrată de flori. Două fete machiate, coafate şi cu cizme mov nu se sfiesc să pozeze pe fundalul unor corcoduşi roz. Aş vrea să le fac o poză cînd zîmbesc, dar mi-e ruşine.

Eu sînt singură, aşa că fac poze cu pomii. Stau mult timp pe o bancă, lîngă pavilionul H, în faţa unei fîntîni arteziene în formă de lalea. Stau. În birouri acum nu sînt pomi. Nu vor fi niciodată, nici în anii favorabili.

300 de urme

În autobuzul mitic 300 nu e multă lume la anumite ore. Aceste ore sînt: 16:10 şi 21:30. Pe la 16:10 afară ploua mărunţel, iar în 300 eram atît de puţini călători, că stăteam toţi pe scaune şi mai rămînea loc şi pentru alţii.

Stăteam în faţă, la babord, pe locurile pentru copii cu femei şi bătrîni în braţe. La tribord stăteau faţă în faţă doi străini care căutau permis de şedere în România. Un indian şi un algerian. Din conversaţia lor am dedus eu toate acestea (şi poate ei nu erau decît doi actori, sau poate aţipisem de la vremea monocromă şi umedă şi visam). Dar indianul era aşezat în direcţia de mers şi celălalt cu spatele la direcţia de mers. Algerianul vorbea cu optimism, explicînd ceva referitor la vize, termene, prelungiri, zile de intrare în ţară, veniri şi plecări. Frazele conţineau aceleaşi cuvinte, aranjate însă puţin altfel de fiecare dată. Indianul înţelegea cu greu şi vorbea şi mai greu româna. Colegul lui îşi repeta frazele, iar indianul continua să nu înţeleagă şi să întrebe cam aceleaşi lucruri. Parcă era dialogul ritual dintr-o piesă cu irozii. Dar asta nu conta prea mult pentru mine, căci îmi fixasem atenţia asupra mîinilor indianului. Minunate mîini cu degete lungi şi întunecate, delicate ca ale unui prinţ. La încheietura mîinii drepte purta un talisman din fire roşii de bumbac, asa cum am observat că e tradiţional în India. Nimic mai senzual decît acele mîini.
Ce l-aş mai fi impresionat dacă îmi declaram părerea favorabilă despre ultimul film cu Sahrukh Khan. Ei continuau jocul cu întrebări şi răspunsuri, iar indianul a început să deseneze ceva pe geamul aburit, chicotind. Încheietura cu brăţara descria conturul Indiei, ceva mai burtoasă, dar recognoscibilă.

La staţia Piaţa Victoriei au coborît, lăsînd scaunele goale de prezenţa lor şi pe mine cu dorul pentru mîinile acelea din altă lume. Cel mai plauzibil este că nu îi voi revedea niciodată. Pe geam rămăsese India, sau poate o inimă mai tremurată.