Cerul sticlește albastru, apoi se acoperă de vălătuci umezi. Unele expresii sînt folosite numai și numai pentru un singur domeniu, așa cum frunzele de viță-de-vie sînt folosite doar pentru sarmale. Pe cine ați văzut să ia "vălătucii" și să îi transmită într-un raport oficial, sau să îi adreseze iubitei: dă-ți la o parte vălătucii de păr, ca să-ți văd ochii? De altfel, ce este un "vălătuc"?
Și totuși, azi la Paris, peste catedrale și blocuri proletare stau atîrnați vălătuci de nori gri. Toată vara a plouat aici, cel puțin zilnic, mi-au spus prieteni localnici.
Teii sînt verzi, cu toate frunzele împlinite și la locul lor. Jardins de Luxembourg îți iau ochii cu straturile perfecte de gazon, bordat cu aranjamente florale atît de complicate, încît bănuiesc în spatele lor studii aprofundate și cercetări. Îi spun prietenului meu indian că florile sînt schimbate la două săptămîni și nu poate să creadă. Își privește unghiile destul de lungi: este atît de curat aici, că uite, minune, nu s-au murdarit deloc.
Pe la prînz, străzile se agită cu amploiați care se duc să mănînce. Furculițe zăngăne în farfurii, cești de cafea sosesc cu clinchet, salate aterizează pe mese înguste, vorbăraie afectată se întretaie cu dumicați, cozi apar în dreptul restaurantelor prizate, cum ar fi Paris-Hanoï sau Le bar à soupes de pe strada Charonne.
Bar à soupes, foarte mic și vopsit în galben este deja "no, désolé, y en a plus" la ora 13.35. O singură masă este ocupată de două fete care au apucat să primească meniul cu supă și salată pentru 9.95 euro. Dar strada Charonne, din cartierul St. Antoine, este o revelație plăcută. Are multe case vechi și buticuri, printre restaurante mici unde este mare înghesuială.
Nimeresc pînă la urmă la Chez Celeste, unde mă plasează în fața unei hărți a Arquipèlago de Cabo Verde. Suspendate mai sint o vioară, un arc, niște ukulele, o plasă e pescuit plină cu schelete de crabi, un pește spadă de tablă și Chez Celeste făcut din alamă de instrumente de suflat.
Comand "salade de lardons" la felul unu și "red fish" la felul doi, cu un kir la aperitiv. Pe trotuarul de vizavi este un magazin cu o grinda transversală de lemn deasupra ușii, gigantescă și roasă de cari. Salata este formată din lardons, un ou-ochi, vinegretă, salată verde și mult coriandru verde, iar peștele stă sub o cuvertură de fîșii de ceapă, lîngă două felii de banană prăjite, o căpiță de fasole verde de nelipsit, absolut natur, și un boț de orez.
La stînga, o fiică studenta și părinții ei de cincizeci de ani: "mda, pînă la urmă a fost la fel de scump și ..." La dreapta, trei dame zbîrcite: "și în felul ăsta revine mai ieftin..."
Pe stradă, seara tîrziu, doi domni cu serviete scumpe de piele: "și adaugi un pahar de vin alb..."
E tîrziu. Cartierul a tăcut. Mă întorc acasă, pe lîngă sertare, saltele și farfurii mutate din casele lor pe trotuar, exhibînd cu tristețe de cîine vagabond o intimitate încă caldă.
Și totuși, azi la Paris, peste catedrale și blocuri proletare stau atîrnați vălătuci de nori gri. Toată vara a plouat aici, cel puțin zilnic, mi-au spus prieteni localnici.
Teii sînt verzi, cu toate frunzele împlinite și la locul lor. Jardins de Luxembourg îți iau ochii cu straturile perfecte de gazon, bordat cu aranjamente florale atît de complicate, încît bănuiesc în spatele lor studii aprofundate și cercetări. Îi spun prietenului meu indian că florile sînt schimbate la două săptămîni și nu poate să creadă. Își privește unghiile destul de lungi: este atît de curat aici, că uite, minune, nu s-au murdarit deloc.
Pe la prînz, străzile se agită cu amploiați care se duc să mănînce. Furculițe zăngăne în farfurii, cești de cafea sosesc cu clinchet, salate aterizează pe mese înguste, vorbăraie afectată se întretaie cu dumicați, cozi apar în dreptul restaurantelor prizate, cum ar fi Paris-Hanoï sau Le bar à soupes de pe strada Charonne.
Bar à soupes, foarte mic și vopsit în galben este deja "no, désolé, y en a plus" la ora 13.35. O singură masă este ocupată de două fete care au apucat să primească meniul cu supă și salată pentru 9.95 euro. Dar strada Charonne, din cartierul St. Antoine, este o revelație plăcută. Are multe case vechi și buticuri, printre restaurante mici unde este mare înghesuială.
Nimeresc pînă la urmă la Chez Celeste, unde mă plasează în fața unei hărți a Arquipèlago de Cabo Verde. Suspendate mai sint o vioară, un arc, niște ukulele, o plasă e pescuit plină cu schelete de crabi, un pește spadă de tablă și Chez Celeste făcut din alamă de instrumente de suflat.
Comand "salade de lardons" la felul unu și "red fish" la felul doi, cu un kir la aperitiv. Pe trotuarul de vizavi este un magazin cu o grinda transversală de lemn deasupra ușii, gigantescă și roasă de cari. Salata este formată din lardons, un ou-ochi, vinegretă, salată verde și mult coriandru verde, iar peștele stă sub o cuvertură de fîșii de ceapă, lîngă două felii de banană prăjite, o căpiță de fasole verde de nelipsit, absolut natur, și un boț de orez.
La stînga, o fiică studenta și părinții ei de cincizeci de ani: "mda, pînă la urmă a fost la fel de scump și ..." La dreapta, trei dame zbîrcite: "și în felul ăsta revine mai ieftin..."
Pe stradă, seara tîrziu, doi domni cu serviete scumpe de piele: "și adaugi un pahar de vin alb..."
E tîrziu. Cartierul a tăcut. Mă întorc acasă, pe lîngă sertare, saltele și farfurii mutate din casele lor pe trotuar, exhibînd cu tristețe de cîine vagabond o intimitate încă caldă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu