Intrarea Aurora

De mult timp n-am mai scris despre intrări, dar ieri mi-a ieşit în cale intrarea Aurora. A fost o zi specială. Măturată de un vânt puternic, astfel că lumina era penetrantă. Vântul, combinat cu acea sclipitoare lumină de septembrie, au dat o zi de fotografie.

Nu mi se pare că toate zilele merită fotografiate. Din păcate, unele zile sunt anoste, cu lumină ternă, sau indecisă, cu nori nici prea buni nici prea răi, cu cocleală în atmosferă. Atunci nimic nu e frumos. Şi sînt zile când n-am chef de nimic, sau nu se întâmplă nimic, sau totul merge dezlânat, şi nu am inspiraţie. De obicei, aceste zile se întâmplă în Bucureşti şi sînt în majoritate în noianul zilelor.

Revenind la intrarea Aurora, am remarcat un felinar bine plantat şi altoit cu semne, chiar în faţa cantinei de ajutor social. Intrarea arată bine, este destul de lungă şi are case frumoase.
În fundal, elementul cheie al intrării se lipeşte masiv pe orizont. Este vorba de hotelul Belle Epoque, o monstruozitate cu mască de hotel romantic şi cu chip de hală de producţie. În perioada belle epoque lăcomia şi prostul gust nu construiau clădiri cu atâtea camere şi etaje atât de înghesuite şi asimetrice, cu acoperişuri mansardate în felul ăsta.

Conversaţii searbede

Oriunde mă întorc, oriunde mă duc, de câte ori ajung până la urechile mele conversaţii, subiectul este anost, vulgar, lipsit de interes pentru suflet. La mare, la pensiune, turiştii vorbeau despre preţuri. La restaurantul de cartier, ieri, vecinii de masă povesteau cu aplomb despre costurile excursiei lor, defalcate pe avion, închiriere maşină sau scuter, transferuri, piscine şi restaurante. Ulterior au trecut la mărimea porţiilor de mâncare.

Între amici, din păcate, aceeaşi situaţie. Se discută despre jocuri on-line şi laptopuri.
În pauza de masă, la cantină, evident că nu se abordează absurdul în literatura română şi nu se contemplă lumina zilei respective, ci se comentează ultimele frecuşuri, altercaţii şi termene.

La terasă, nivelul intelectual al subiectelor nu sare mai sus de situaţia din etapă, campionat sau alte domenii fotbalistice. Am observat şi obiceiul ca grupurile să se polarizeze în băieţi şi fete, fiecare sub-grup având un subiect de interes specific, respectiv motociclete şi copii, sau costurile excursiei şi copii, sau dotările automobilului şi diete/blugi/costurile excursiei/copii.

Oamenii la care mă refer sunt totuşi dintr-o categorie civilizată, aşa numiţii intelectuali. Bineînţeles, situaţia în mediile populare este atârt de dezastruoasă, că nu merită să o mai analizez. Pentru un eşantion de discuţie absoult neinteligibilă, formată în cea mai mare parte din p.. şi p... este suficient să treceţi un minut pe la Dristor kebap Budapesta, de exemplu.

În tramvai sau metrou, se conversează despre costul vacanţelor, sau despre ce "mi-a mâncat copilul" şi cum "mi-a făcut febră", cei care vorbesc la mobil tratează meniul de la cină (constând mereu în pulpe de pui divers gătite) sau cearta de la birou, sau, în cazul profesioniştilor, datele din vreun contract.

Dar cea mai palpitantă şi savuroasă conversaţie, care aduce lumină în sufletele majorităţii, este cea despre performanţele obiectelor. Ultimele modele de ipod şi iphone, raportul calitate-preţ pentru diferite gadgeturi şi aparaturi, opţiunile maşinii, dotările mortocicletei, modelele de camere foto şi video, plasmele, computerele sau alte hi-tech, acestea înlocuiesc orice sentiment uman, umplu golurile create de o viaţă individualistă, frustrantă şi alienantă.

De foarte puţine ori am putut să intru într-o discuţie despre momentul prezent. Atunci când se epuizează obiectele, oamenii vorbesc despre ceea ce li s-a întâmplat. Nimeni nu vorbeşte despre ceea ce este, la prezent, despre ceea ce constată la persoana din faţa lui, despre ceea ce simte la momentul respectiv.

De câte ori încerc să aduc vorba despre altceva, sunt tratată ca un televizor care merge cu sonorul oprit. Lumea se uită la el, îşi dă seama că cineva vorbeşte pe ecran, dar, cum nu se aude nimic, ignoră complet emisiunea.

O baie la Slănic Prahova

Duminică mă trezisem cu dorinţa de a cobori la plajă direct din pat, de a simţi înfrigurată briza, de a intra în apă, de a fi ameţită de soare şi iod şi sare. Dar ce mai apropiată mare, cea de la Constanţa, este totuşi la o distanţă de şase ore de stat în maşină sub soarele arzător şi respectiv în noaptea plicticoasă, prea mult pentru o biată duminică. Şi atunci ideea a venit: să mergem la Slănic Prahova, care îndeplineşte două criterii, apă sărată şi apropiere minimă de Bucureşti pentru un obiectiv turistic. (Pentru a călători undeva "lângă Bucureşti" trebuie să parcurgi vreo 50 de kilometri cel puţin)

Ideea s-a dovedit chiar strălucită, căci baia a fost perfectă. Am intrat la Baia Baciului, un lac amenajat, cu maluri înşirate pe dealuri, cu şezlonguri, chiar şi nisip, duşuri cu apă caldă, fum de grătare, muzică proastă şi cetăţeni paşnici, cu burţi şi picnicuri aduse de acasă. Intrarea a costat 18 lei de persoană. Restaurantul din incinta băii este foarte scump.

Apa lacului face bun înotător pe oricine, este atît de sărată că nu se murdăreşte şi perfect de răcoroasă. Parcă treceam din aer într-o altă atmosferă, compactă şi răcoroasă, foşnitoare şi prietenoasă.
Puteam dormi pe cearşaful întins pe iarbă, dar nu ne-a lăsat totuşi muzica de la radio, această plagă sonoră care strică orice loc public la noi. Aerul era proaspăt şi soarele melancolic. Am stat pînă razele s-au stins pe după dealuri. La plecare am vizitat gara, de unde tocmai pleca un tren spre Ploieşti, ceea ce m-a bucurat, un râu betonat şi un restaurant pe nume Roberto unde nu aveau nimic din ceea ce am dorit să comand. Seara se lăsa frumos peste satele pitoreşti ale zonei, închise între păduri pe deluşoare.

Virginia şi Panait sînt cu mine

Singura carte pe care am putut să o citesc în această perioadă este Jurnalul Virginiei Woolf. Am cărat-o pe Virginia după mine peste tot în vara asta, ca să mă regăsesc într-o bulă de nobleţe si visare, să mă bucur de idei comune cu cineva.

Ieri mi-am mai luat trei volume de-ale lui Panait Istrati, ediţii princeps găsite la anticariatul Artis de pe Moşilor. Casa Thuringer (Cartea Românească, 1933), Trecut şi viitor (Renaşterea, 1925) şi Haiducii (Cugetarea, 1930).

Ambii scriitori au trăit pentru artă. Îmi place faptul că au fost contemporani. Virginia era născută în 1882, cu doi ani mai mare decât Panait, născut în 1884. Mă delectează compararea celor două vieţi, de acum o sută de ani, din epoca aceea fantastică.

Revenire fatidică în gunoiul bucureştean

Este ora 1 septembrie degeaba in Bucureşti, deoarece blocurile din faţa geamului meu nu indică vreun sezon anume. Peticul de cer accesibil mie pare a fi albastru şi miroase a canal în multe zone din oraş, semn de vară.

Cu prietenii am ieşit aseară, deşi asfaltul şi betonul îşi începeau activitatea de reflectare a radiaţiei termice. Eram prima zi în Bucureşti, după o lună jumătate de aer curat şi peisaj natural, şi parcă mă bălăceam în noroi, cu indiferenţa dată de acceptarea unui destin cretin.

Dat fiind că la Argentin era arhiplin, am abordat terasa Elbow Room, din aşa-inventatul Centru vechi. Ca mai toate localurile din zonă, şi acesta face bani din poziţia de monopol, pe seama indolenţei clienţilor lehămetiţi de căutat o cafenea plăcută sau un bar adevărat în pseudocapitala eurpeană. Cei care au comandat bere au primit calitatea fabricii, însă mie mi-era poftă de un frappe special din meniu şi am primit o zeamă leşinată. Probabil colorată cu ness şi cu puţin sirop de ciocolată scursă aşa artistic deasupra, în loc de ingredientele anunţate în meniul elaborat: mentă, Mocha, ciocolată albă, lapte etc. Şi a costat 11 lei.

Chiar în ajun vizitasem Brăila. La o cafenea din centru, pe strada M. Eminescu (fostă Regală) mic dejunul costa 7 lei şi cuprindea o cafea bună Illy, servită elegant pe o tăviţă împreună cu apă, bomboană, o prăjitură şi un toast cald cu caşcaval, şuncă şi salată. În Centrul vechi bucureştean un espresso mizerabil fără vreo apă şi nici urmă de tăviţă este tot 7 lei.

Îmbrăcat curat, dar urât

Bucureşti, oraşul pensionarilor îmbrăcaţi urât.
Cu cât e mai cald, cu atât apar mai multe bluze ponosite din pânză topită, tricouri gri in dungi sau cămăşi gri în pătrate, cumpărate în anii 90, rochii sintetice maro de croială sac, fuste plisate de poliamidă absolut neasortate cu bluze cu imprimeuri, pălăriuţe de soare dezgustătoare, (fie de un alb obosit, fie ridicole, fie urâte din naştere, fie din paie de plastic), şepci tocite, şi ochelari de soare în vârstă de patruzeci de ani. Nici la coafuri nu se recuperează, părul alb ciufulit fiind a must. Există rare excepţii!

Se fură tot

În weekend am fost la ţară. Am intrat cu nerăbdare în curtea casei unde au locuit străbunicii şi sezonier bunicii. Dar toate uşile erau vraişte. Sparte, forţate cu ranga. Hoţii au furat plitele sobelor de fontă, bicicletele, uneltele, lemnele, tot ce mai rămăsese de furat după cele două spargeri anterioare, când intraseră pe geam. Atunci au furat icoanele de argint, farfuriile pictate din zestrea străbunicii, pendula de lemn din vremuri imemoriale, pernele şi cearşafurile brodate şi multe alte lucruri care nouă copiilor moştenitori ne aminteau de acele vremuri fericite în care lumea avea un rost.

De data aceasta, jaful a fost mai violent. Cel mai tare m-au durut uşile distruse, după 160 de ani în care au rezistat istoriei şi intemperiilor. Casa a fost construită în 1851.

Poliţiştii care au apărut în urma reclamaţiei noastre ne-au spus că în circumscripţia lor se întâmplă cel puţin un furt pe zi. După ce au studiat cazul nostru, au plecat să continue analiza unui alt furt, în satul vecin. Acolo proprietarul avea şi camere de luat vederi instalate, dar din păcate felinarele de pe stradă nu mergeau în acea noapte. (Multumim, Electrica!) Hoţii au venit cu o maşină, au scos din grădina omului 100 de kg de ceapă, le-au curătat şi în 20 de minute au spălat putina.

Timpul nu mai are răbdare. Viaţa în România s-a schimbat complet, iar schimbarea a început în 1944. Ceea ce se întâmplă acum este urmarea cursivă a genocidului iniţiat de comunişti. Nu va mai fi niciodată o ţară, ci o junglă locuită de arătări amintind vag de oameni. Canalii, hoţi, nemernici, interlopi, criminali, hiene şi biete fantome ale unui trecut european, pensionari care nu au apucat să plece în străinătate.