Îmbrăcat curat, dar urât

Bucureşti, oraşul pensionarilor îmbrăcaţi urât.
Cu cât e mai cald, cu atât apar mai multe bluze ponosite din pânză topită, tricouri gri in dungi sau cămăşi gri în pătrate, cumpărate în anii 90, rochii sintetice maro de croială sac, fuste plisate de poliamidă absolut neasortate cu bluze cu imprimeuri, pălăriuţe de soare dezgustătoare, (fie de un alb obosit, fie ridicole, fie urâte din naştere, fie din paie de plastic), şepci tocite, şi ochelari de soare în vârstă de patruzeci de ani. Nici la coafuri nu se recuperează, părul alb ciufulit fiind a must. Există rare excepţii!

Se fură tot

În weekend am fost la ţară. Am intrat cu nerăbdare în curtea casei unde au locuit străbunicii şi sezonier bunicii. Dar toate uşile erau vraişte. Sparte, forţate cu ranga. Hoţii au furat plitele sobelor de fontă, bicicletele, uneltele, lemnele, tot ce mai rămăsese de furat după cele două spargeri anterioare, când intraseră pe geam. Atunci au furat icoanele de argint, farfuriile pictate din zestrea străbunicii, pendula de lemn din vremuri imemoriale, pernele şi cearşafurile brodate şi multe alte lucruri care nouă copiilor moştenitori ne aminteau de acele vremuri fericite în care lumea avea un rost.

De data aceasta, jaful a fost mai violent. Cel mai tare m-au durut uşile distruse, după 160 de ani în care au rezistat istoriei şi intemperiilor. Casa a fost construită în 1851.

Poliţiştii care au apărut în urma reclamaţiei noastre ne-au spus că în circumscripţia lor se întâmplă cel puţin un furt pe zi. După ce au studiat cazul nostru, au plecat să continue analiza unui alt furt, în satul vecin. Acolo proprietarul avea şi camere de luat vederi instalate, dar din păcate felinarele de pe stradă nu mergeau în acea noapte. (Multumim, Electrica!) Hoţii au venit cu o maşină, au scos din grădina omului 100 de kg de ceapă, le-au curătat şi în 20 de minute au spălat putina.

Timpul nu mai are răbdare. Viaţa în România s-a schimbat complet, iar schimbarea a început în 1944. Ceea ce se întâmplă acum este urmarea cursivă a genocidului iniţiat de comunişti. Nu va mai fi niciodată o ţară, ci o junglă locuită de arătări amintind vag de oameni. Canalii, hoţi, nemernici, interlopi, criminali, hiene şi biete fantome ale unui trecut european, pensionari care nu au apucat să plece în străinătate.

Bucharest streetstyle

O domnişoară deosebit de elegantă, rochie ca o petală, accesorii delicioase, coafură şic, gesturi graţioase. O apariţie minunată.

Cartofi prăjiți, festivaluri, târguri, căldură mare

Pe strada Gheorghe Lazăr, la ora unsprezece, așezată în pragul ușii casei joase de mahala a secolului XIX, o femeie brodează. Este cald deja, în aer stagnează o lumină obositoare și o liniște zumzăită. Femeia slăbuță urmărește modelul pe o foaie, la care se uită din când în când și pare o pisică mare, cu ochelari. Fac o poză grăbită printre frunzele grădinii.

Ceva mai încolo, miroase tare a cartofi prăjiți buni, de casă. Strada iese chiar în fața unei intrări în parcul Cișmigiu. Trebuie doar să traversez Schitu Măgureanu și iată-mă-s în parc, la ora bunicilor cu nepoții și a nebunilor. Bunicii, acești sclavi ai economiei invizibile gospodărești, a căror muncă neplătită și desconsiderată asigură supraviețuirea milioanelor de cupluri care nu pot să-și crească singuri copiii .

Se pregătește vreun festival folcloric, pentru că o ceată de muncitori peisagiști vopsesc băncile, iar o altă grupă de ingineri de spectacol montează o scenă. Administrația parcurilor a adus scaune de plastic într-un camion.

La Sala palatului a început târgul cooperațiilor meșteșugărești. Arta comunismului-naționalist, lansată cu enorm succes de Ceaușescu, se practică neabătută în marile centre tradiționale Cîmpulung-Muscel, Râmnicu-Vâlcea, Iași, Suceava sau Topoloveni. Ii făcute din pânză topită rară și brodate cu acele motive stilizate, pe roșu sau alb satinat, urâțenii de covoare așa-zis oltenești și fețe de masă roșii sau albastre, toate acele produse care se vând la Artizanat, completate cu doamnele gestionare, cu taioarele lor din material sintetic, mărgelele multe sau mari, cerceii de aur, coafurile de oaie și talia de butoi. O oroare.

Scăldatul interzis.

Pentru ce au fost create fântânile? De ce toate aşezările umane s-au format acolo unde este o sursă de apă, cel mai adesea pe malul unui râu? Oamenii sînt alcatuiti din apă şi se usucă dacă nu se udă, precum o scoică la malul mării.

Omenirea contemporană a uitat de unde a plecat. Fântânile din oraşe sînt îngrădite, au devenit absurde monumente decorative. Râurile sînt doar biete canale. Dâmboviţa mi se pare că a devenit o mobilă urbană ignorată complet. Un canal pe care nimeni nu-şi propune să-l viziteze, o apă care nu potoleşte nici o nevoie de răcorire şi nici o sete. N-am auzit pe nimeni să-şi propună un picnic pe malul râului, să vadă râul, oricum Splaiul este doar o şosea aglomerată.

Lacurile din parcuri sînt mase de apă pe care ai voie doar să le priveşti. Scăldatul este interzis în lacuri şi fântâni. Ba chiar, în Herăstrău au apărut şi panouri obraznice pe care scrie "Lacul nu este piscina ta!" De ce nu "dumneavoastră", ce, ne tragem de şireturi?Ce vrea să zică autorul? Prezumă că cetăţeanul are piscină, dar sătul de atâta bine vrea să încerce o baie mai exotică şi râvneşte lacul public. Sau îl goneşte pe cetăţean în piscina lui meschină şi murdară, nu ca lacul lui mare şi curat.

Însă, mai există oameni care păstrează o urmă de umanitate. În parcul Carol, se duce o permanentă luptă de gherilă între băieţii care se scaldă în lac şi gardienii publici, care îi gonesc sistematic. Primii sînt bronzaţi şi frumoşi şi fac baie chiar şi în blugi, sînt oameni de pe vremuri, cu chiloţi în loc de costum de baie.

Un băiat tocmai ieşea din Fântâna Zodiac, cu apa şiroind pe el şi cu hainele în mână. M-am bucurat văzându-l.

La Unirea, în apa mică din fântâni se întreceau la înot pe sub apă doi băieţi foarte fericiţi de vară, de joacă, de răcoare. Apa acolo este mică şi mozaicul abia se mai vede sub nămol. Atâta risipă de stropi şi curcubee, în timp ce oamenii îşi petrec timpul în maşini, în trafic.

Mai există şi pescari pe malurile triste ale Dâmboviţei, şi deci şi peşte.

Bucharest streetstyle

Îmi place foarte mult ideea de a face o cronică a stilului străzii, şi îmi doresc să fac multe fotografii în care să surprind şicul cotidian, imaginaţia, bunul gust sau lipsa acestuia, tendinţele de sezon şi ultimul răcnet al modei în Bucureşti. Este cam dificil, având în vedere suspiciunea cu care este privit fotograful pe stradă la noi.

Există multe bloguri de streetstyle, dar mulţi bloggeri apelează la cunoştinţe sau prieteni care pozează. Eu prefer instantaneele. Orice vârstă şi orice buget, orice outfit cu personalitate surprins aiurea prin oras, de exemplu la trecerea de pietoni, la coadă la covrigi, intr-un Mercedes sau ieşind dintr-o curte de mahala.

Prima poză: a venit vara, şi shortul este foarte iubit în Bucureşti.

Hanu lui Pală

Am văzut pe hartă satul Hanu lui Pală şi mi-a plăcut numele. Parcă e titlul unui roman de Zaharia Stancu. Puţine sate se pot mândri cu un nume atât de original şi romantic.
Am vrut să ajung în acest sat, să văd ce secrete ascunde. Speram să descopăr chiar hanul sau vreo legendă legată de el.

Satul se află la o intersecţie de drumuri neasfaltate. În plin câmp, departe de lume, adică la 20 de kilometri de autostrada Bucureşti-Piteşti, în judeţul Dâmboviţa.

Răscrucea este bine aleasă, plată, mai înaltă faţă de restul peisajului şi nu departe de un râuşor. Locul unde ar fi putut fi hanul se remarcă intuitiv. De fapt, vatra satului este clară şi exemplară. Şcoala, biserica şi cimitirul sunt toate grupate. O casă în ruină reprezintă singurul vestigiu care poate fi presupusul fost han.

Cine a fost Pală? În sat e linişte. Este anul 1788. Un măgăruş paşte lîngă un gard, un nea Grigore cu pălărie de fetru şi vestă de lână cară o găleată, curcile îşi văd de puii lor de curcă.

Biserica este foarte crăpată, iar cimitirul extins în lungime. Am vizitat toate cele patru ulite, ne-am mirat si am plecat pe cea de vest, de unde venisem.

Şcoala
Probabil fostul han-conac-cămin cultural
Biserica
Cimitirul

Autobuzul nu mai vine şi nici poştalionul, în schimb ce era de spart s-a spart.

Uliţa dinspre nord. Peisaj cu cal şi căruţă, etern.
Eleganţa răţoiască nu ţine cont de timp şi loc.
Există şi măgari veseli?
Familie din Hanu lui Pală
Satul este o răscruce în patru vânturi.