Alte fiinţe

Ce să mai zici despre celelalte fiinţe de lângă noi, cu perfecţiunea lor grăitoare? Doar să admiri uneia statura, rochiţa şi graţia, altora liniştea şi armonia creată de prezenţă, altuia efigia în piatră naiv lipsită de modestie. Trebuie să le zâmbeşti discret şi să le trimiţi cu gândul un compliment.

Tristeţe şi dezgust

Serghei Rahmaninov a fost cel mai mare pianist al secolului trecut, dar, ca şi George Enescu, e cunoscut mai mult pentru compoziţiile lui. Ce noroc pe noi că n-au murit înainte de inventarea înregistrării sunetului! Nu ştiu dacă se vor mai naşte asemenea muzicieni, pentru că nu mai există sensibilitate muzicală. Interpreţii contemporani cred că tehnica dă valoarea, iar la nivel de mase, se vând nişte zgomote, la radio e un veşnic bruiaj enervant, lumea nu mai cântă şi nu mai e linişte în general, pentru a lăsa muzica să ia naştere.

Lumea intră pe blogul meu la articolul Conversaţii searbede pentru că dau căutare searbede=?. Prin urmare cum să mai citească dacă nu ştiu nici despre ce e vorba.

După 52 de ani în care au rezistat la locul lor, componentele de cupru ale ascensorului din blocul nostru au fost furate zilele trecute. Nici epoca ceauşescu, nici revoluţia, nici mineriadele n-au fost probabil atât de căcăcioase ca anul ăsta 2012 care a ordonat planetele în aşa fel încât să atragă obiectele de alamă. Şi chiar mă minunam, când închideam uşile de lemn ale liftului, ce obiecte frumoase sânt cei doi butoni aurii, lustruiţi de-a lungul anilor de atâtea mâini grăbite să urce sau să coboare. Cei care au furat sunt şi criminali, deoarece în ziua aceea liftul putea să cadă cu cineva (au luat şi părţi din mecanisml de susţinere).

Prin Bucureşti, la magazinele unde mai găseşti haine decente, de bun gust, măsura maximă este 38. Rareori vreo rochie măsura 40 sau mai mare atîrnă stingheră, caracterizată de o urâţenie care o face neeligibilă. Într-unul din aceste butice am vrut s-o întreb pe vânzătoare care este motivul lipsei măsurilor mai mari, dar m-am oprit la timp: ea însăşi avea 1m55 şi 45 de kile, iar în jurul meu clientele erau reprezentate de cîteva fete care se pregăteau probabil să întrebe dacă n-au ceva mai mic de 36. Femeile românce, mai ales aici în sud, au măsuri apropiate de femeile chineze, ceea ce uşurează comerţul.

Într-adevăr, după un timp se observă cum înfloreşte cinismul la cetăţenii care n-au emigrat şi care se ocupă cu scrisul.

Nu parcaţi lângă staţia de troleibuz Berzei

Dacă aveţi drum pe calea Plevnei, nu parcaţi adiacent staţiei de transport în comun Berzei, pe sensul spre gară, pentru că vă ridică maşina cu siguranţă, în cel mai scurt timp. Nu există indicator de "oprire" sau "staţionare interzisă" şi nici cu "atenţie se ridică maşini", ci doar un indicator de "staţie", din acela albastru. Probabil au făcut asta dinadins, ca să poată ridica cât mai multe autoturisme.

Nu contează că mai încolo pe tot bulevardul maşinile sânt dublate şi blochează traseul troleibuzului 85. Interesul cetăţenilor nu valorează nimic pentru stat.

De când a nins, respectiv de aproape o săptămână, troleibuzele sunt blocate sistematic de şoferi care îşi lasă pur şi simplu maşinile parcate pe carosabil, deoarece marginile trotuarelor sint bineînţeles acoperite de troiene. Soluţia şoferilor de troleibuz este să claxoneze minute în şir, ba chiar azi unul a claxonat aproape o oră. Poliţia nu se iveşte deloc, ridicătorii nu au nici o treabă cu situaţii care chiar necesită ridicarea unei maşini. Ei nu ridică decât maşini care nu încurcă pe nimeni, din locuri puţin aglomerate, unde nu vede nimeni cum se poartă cu oamenii şi unde au loc de manevră.

Când mi-au ridicat maşina de lângă respectiva staţie, am ajuns înainte ca ei s-o pună pe platformă. Cu toate că am acceptat să plătesc amenda şi i-am rugat să nu o ia, aceste jigodii au plecat cu maşina mea. Poliţistul care era de faţă nu a mişcat nici un deget ca să îi oprească. Ce rost are să ridici o maşină dacă proprietarul este de faţă? Ridicatul maşinilor este de bun simţ atunci când o maşină e parcată ilegal şi nu poate fi mutată de acolo pentru că proprietarul lipseşte. Dar când acesta e de faţă şi e gata să plătească amenda şi îşi ia maşina de unde a lăsat-o, ridicarea nu se justifică şi nu reprezintă decât un abuz, în scopul jafului, pentru încasarea colosalelor taxe de ridicare.

Aceste societăţi de ridicat maşini terorizează oamenii în stil mafiot, agresează proprietatea lor privată, nu acţionează legal şi sunt mână în mână cu poliţia.

Şi mai există români care nu cred că trăim într-o dictatură! Asta numai la oameni cu mentalitate de sclavi se putea întâmpla.

Situaţiunea de iarnă

Viscolul a coincis cu gripa mea. S-a declanşat marţi seara şi continuă şi azi, joi dimineaţa, până când o să-mi scadă febra şi o să mă lase în pace durerile. Sau invers, când ninsoarea şi vântul nu vor mai urla, atunci mă fac bine.

Ce mă fac, nu vreu să pierd concertul din seara asta de la centrul Tinerimea română! L-am aşteptat cu nerăbdare. E vorba de stagiunea de compoziţie britanică. Copiez mai jos detaliile de pe site-ul British Council, cu observaţia că în română se zice pian, nu piano forte:

Centrul National de Arta „Tinerimea Romana“ (strada Gutenberg Johann, nr.19)
26 ianuarie 2012
ora 17:30

Cel de-al doilea concert al seriei aduce laolalta lucrarile a cinci compozitori consacrati, carora li se alatura tanara Helen Grime. Cu note subtile, lucrarile au drept constanta prezenta pianului forte.

Interpreteaza Ansamblul “Profil” – coordonator: Dan Dediu

			Helen Grime – Paraul canta				John Woolrich – Aparitia
			Judith Weir – Sf. Agnes				Philip Cashian – Cutia diavolului
			Diana Burrell – Constelatii				Tom Ades – Prinderea

Durata: aprox. 60 de minute

Pianul meu iubit, unde eşti

Pianul din visele mele, din dorinţa mea de a cânta la pian, există, l-am văzut aseară la Institutul francez, în hol. Pian Steinway, negru lucios, cu sunet duios. Stă acolo, nu ai voie să atingi că faci gălăgie şi tulburi cursurile de la subsol.

Ţara arde şi vecinul de deasupra exersează la vioară. Mă simt atât de comfortabil cu sunetele acestea, de parcă m-aş băga sub plapumă după o zi geroasă. Se face frig când nu se mai aud studiile.

Bucureşti, seară de iarnă

Am fost pe la Universitate în seara asta la şapte şi am văzut cum jandarmii percheziţionau studenţi la intrarea în curtea facultăţii de chimie. Ieri seară, pe la aceeaşi oră, alţi jandarmi se îndreptau cu un grup paşnic de băieţi sfrijiţi spre secţie probabil. Un sentiment oribil. N-am suferit la mineriadă, eram prea mică din fericire, dar văd că se continuă aceeaşi politică de suspiciune faţă de studenţi. Prezumţia de nevinovăţie nu există.

În afară de aspectul deranjant al jandarmilor blindaţi, foarte numeroşi pentru o demonstraţie atât de mică, am observat ce se mai întâmpla prin zonă. Trecătorii îşi vedeau de ale lor. La câteva sute de metri de piaţa Universităţii, o cafenea era plină cu tineri care povesteau ceva, relaxaţi la mese. În florăria Irisa o doamnă cu blană a cumpărat un buchet scump. Timpul nu există. Florărie de lux, any time. Librărie pe Academiei, la fel, linişte, servirea normală a clienţilor. Un grup de studente la chimie a ieşit din facultate, jandarmii nu le-au băgat în seamă. Fetele din România sunt serioase, muncitoare şi cuminţi, nu anarhiste. Mereu mi-a fost mai frică de laborantele care cu meticulozitate şi atemporal şi amoral prepară organisme modificate genetic, medicamente, viruşi sau otrăvuri, decât de luptătorii gălăgioşi sau politicienii murdăriţi. Nişte reporteri aşteptau trecători să ia interviuri, dar l-au refuzat pe omul care avea atârnat de gât un mare os şi la braţ o cocardă tricoloră şi care a vrut să stea de vorbă cu ei.

Ieri, am trecut pe lângă taburile jandarmilor chiar când se distribuiau senvişurile. Oamenii sînt ca un balaur cu multe capete. Sânt acelaşi organism, scindat din interior. Cum poate fi posibil să fie unul contra altuia, sau unul, care mănîncă tot senviş şi doarme tot cu ochii închişi să reprezinte ceva, de exemplu ordinea, şi altul, care la rândul lui mănâncă senviş, doarme şi digeră, să fie anarhistul sau studentul revoluţionar. E absurd, oamenii sânt o absurdă chestie.

Salamina, bătălia de la

Încep 2012 cu amintiri din 2011, era o frumoasă zi de 1 Decembrie la Atena şi era grevă. Tocmai atunci mi-am propus să merg la Eghina, dar după ce am ajuns în portul Pireu mai mult obosită de mersul pe jos şi de manifestanţi, am aflat că şi liniile private de ferry erau în grevă.

Ţineam morţiş să ajung pe o insulă, să mă bată pe obraji briza în timpul traversării, să mă simt liberă la detaşarea de uscat. Aşa că am încercat să ajung la Salamina. După ce am luat autobuzul nu ştiu ce opt sute şi am călătorit cu el foarte mult timp, în sfârşit m-am oprit la o altă margine a uscatului, Perama. De acolo am traversat la Salamina.

Serviciul de traversare nu era în grevă. Călătoria de vreo un sfert de oră a fost plăcută, ca orice aruncare în necunoscut. Pe dreapta se apropiau nave militare ancorate. Salamina este vestită prin bătălia navală din 480 BC, între greci şi perşi. Şi acum, a rămas bază maritimă militară. Pe ţărm, chiar aproape de poarta unităţii militare, e un magazin al marinei militare greceşti, de unde am cumpărat un tricou.

Ce să faci la Salamina, unde nu e nici un turist, fără hartă? Am apucat-o de-a lungul ţărmului. Am cumpărat prea multe dulciuri însiropate şi am băut un frappe intr-o cafenea foarte luxoasă, în contrast mare cu clientela formată dintr-un bătrânel umil care trăncănea cu patronul, un bătrânel elegant.

La Salamina multe nave, baruri şi măcelării se numesc Bătălia de la Salamina. N-am reuşit să vizitez muzeul, pentru că nici unul dintre localnicii întrebaţi nu ştia că ar fi vreunul prn zonă, deşi un indicator mare de circulaţie zicea Muzeu.

Soarele apunea cum ştie el mai frumos. Prin orăşelul vechi era linişte. Un bunic repara maşina ajutat de nepot, iar trotuarele erau văruite. La monumentul din vărful colinei înfloreau ciclamene sălbatice.