O bere la Doors Hostel

Cum mă plimbam eu aşa pe strada Olimpului, revenind de la cantina Institutului teologic, cu gîndul la o curte plină de trandafiri pe care o văzusem anul trecut şi la o bere, mi-a atras atenţia o firmă agăţată la colţul unei case de cărămidă roşie. Doors Hostel, str. Olimpului nr. 13.

În curte mi s-a părut că este un bar. Am intrat cu timiditate şi am întrebat dacă grădina este deschisă publicului. Era, aşa că mi-am comandat o bere şi m-am aşezat la umbra nucului. Pătrunsesem într-un univers al turiştilor străini. De multe ori mi-am propus scriu despre posibilităţile de cazare oferite turistului în Bucureşti, însă un astfel de demers ar fi util doar pentru curiozitatea localnicilor.

Prezenţa backpackerilor în oraş mi se pare neverosimilă şi absurdă, ca şi cea a busului cu etaj care face Bucharest Sightseeing Tour. Dorinţa străinilor de a călători la Bucureşti (mai ales în lunile de cuptor) mă nedumereşte la fel cum pe o localnică din Victoria o nedumerise intenţia mea de a urca în Făgăraş.

Casa promitea camere mari şi răcoroase. În afară de mesele de lemn, în curte mai era şi o platformă cu perne şi cortine, probabila acea Tea garden at 5 menţionată de asemenea pe firma de la poartă. Alături, un grup de fete aflate în trecere ca şi mine povesteau cum au dat peste acel loc. De la barul improvizat în grădină s-a auzit numai muzică franţuzească, cît am stat acolo.
M-am uitat ulterior pe net şi am aflat că hostelul este foarte bine apreciat, mai ales bunăvoinţa şi amabilitatea personalului prietenos sînt menţionate de turişti, care sînt destui.

Mahabharata. Nala şi Damayanti

Într-una din serile astea spălăcite treceam pe la Universitate şi văzîndu-i pe buchinişti am vrut să-mi cumpăr o carte. Eram gata să-mi iau orice, ca să îndulcesc neplăcerile caniculei cu ceva nou de citit şi determinată de shopalcoolism. Am înşfăcat o Mahabharata, Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti în colecţia LYCEUM a Editurii Albatros. "Tălmăcire de Ion Larian Postolache şi Charlotte Filitti", apărută în 1975.

Am început lectura cu scepticism, pentru că încercările mele anterioare de a pătrunde în literatura Indiei se soldaseră cu încurcări în hăţişurile junglei de nume, noţiuni, avataruri şi simboluri, de unde ieşeam cu părul plin de scaieţi şi hainele agăţate. Dar de data asta m-am scufundat total în lumea Mahabharatei, prin versurile frumos traduse şi n-am mai observat nimic în jur pînă n-am terminat.

Poate pentru a gusta rafinamentul povestirii, pentru a călători odată cu Damayanti prin pădurea exotică plină de flori şi sălbăticiuni, pentru a înţelege reacţiile demonilor şi sentimentele personajelor trebuia să fiu eu însămi mai rafinată, mai răbdătoare, mai matură. Chiar dacă ediţia pare o poveste, nu ştiu în ce măsură aş fi apreciat-o în copilărie. Poate trebuia să învăţ mai întîi despre dramele greceşti antice, să citesc Odiseea şi să înţeleg alte criterii morale, ca să sesizez frumuseţea dramei din legenda lui Nala. De asemenea, cred că doar călătoria în India m-a făcut să pot da conţinut cuvintelor care descriu o frumuseţe răvăşitoare.

Am avut o revelaţie. Dintre toate formele de artă pe care le-am frecventat, totuşi numai literatura mi-a rămas în suflet şi în imaginaţie. Ea are puterea cea mai mare de a exista, de a crea o realitate mult mai prezentă şi colorată decît realitatea cotidiană. Dacă mă gîndesc repede la ceva ce mi-a lăsat o impresie adîncă, cu puterea de a-mi modela creativitatea, în primul rînd e vorba de o carte. După aceea vin filmele şi pe locul trei teatrul. Niciodată o formă de artă plastică nu a rămas cu mine. Niciun tablou, sculptură sau instalaţie nu mă urmăreşte. Mă impresionează, dar pe moment. Şi cu muzica e la fel. Pentru ca un zeu în marmură sau o melodie să mă delecteze, ele trebuie reiterate, revăzute, reascultate. Plimbîndu-mă prin locuri frumoase, nu asocierea cu amintiri muzicale împlineşte senzaţia şi îi dă voluptate, ci fulguraţia vreunui personaj de text sau a vreunei întîmplări citite, descrierea unui peisaj, un vers sau mitologii de ghid turistic.

Expoziţia absolvenţilor de la grafică, la Galeria Orizont

Am văzut de două ori expoziţia de licenţă a absolvenţilor Departamentului Grafică de la Universitatea Nationala de Arte Bucuresti,  Facultatea de Arte Plastice (Clasa Conf. univ. dr. Eugen Alexandru Gustea,
Asistent univ. drd. Catalina Vasilescu; 2-7 iulie 2012 / vernisaj, marti 3 iulie 2012, orele 18.00;
Galeria Orizont, Bulevardul Nicolae Balcescu, nr. 23A, Bucuresti)
Prima dată am ajuns la Galeria Orizont joi pe 5 iulie, cînd mi-am notat căte un cuvînt despre fiecare lucrare. Am revenit sîmbătă, pe 7 iulie, şi am făcut şi poze, care mi-au ieşit prost. 

Am simţit nevoia să înşir aici toate lucrările participanţilor, însoţite de cîteva vorbe definitorii, absolut idiosincratice, şi de pozele cu titlu doar ilustrativ, probabil pentru că mi-a plăcut mult talentul absolvenţilor. 

Andreea Mitică Intimitate (acrilic pe hîrtie manuală)  minuţiozitate decorativă

 Delia Băluţă Muzeu (creioane colorate) Antipa, idee absconsă, verde

Mihaela Magopăţ Dimineaţa (ulei pe pânză) trei panouri pe verticală despre trezire, amintindu-mi de pictorii anilor '30 favoriţi pe la Peleş

Daniela Crosman - David (ulei pe hârtie)  ceruri suprapuse, favorita mea

 

Ana Maria Popescu - Trecerea timpului (Linogravură) frânghie stelară. Din păcate, această lucrare nu mai era expusă sîmbătă, cănd am făcut pozele, nu ştiu de ce.

Mircea Pop When nature is out to get you it will (print digital) despre monstruos

Robert Marinescu  Ferestre (aquaforte) multă muncă, mi-a plăcut. Am ratat fotografia.


Tiberiu Ţîrcomnicu Maşinărie (animaţie) good one, no comment, jocuri 3D

 
Ruxandra Pană China town (animaţie), mai bună chiar decît Maşinărie

 Lia Bîra Rememorare (plexiglas, print) efort cam mare pentru...

Carmen Nistor Semn (tuş pe hîrtie) de impact

Adina Mocanu Interdependent boxes (instalaţie) Memorii, spaţiul ca pietricele pe aţă, hărţi, limbaj, foi mototolite în cutii, wire, spaţiu, dimensiuni, vibraţii, mi-a plăcut

Bianca Urdea Inventar (grafit şi acuarelă pe hîrtie) of, ce trist. cel mai puţin mi-a plăcut

Anca Anghel Păsări simbol (linogravură) bună ca tehnică. anii '40 - '50

Luciana Poponaţ Black hole (linogravură, print digital) 3 panouri,mi-au plăcut

Andreea Vlad Silent blue (acuarelă pe hîrtie) frumos, decorativ, cearşaf

Alexandra Sandu Random (print digital) vaca, florile, stelele...nu ştiu

Teodora Rusu Călătoria (benzi desenate)

Răzvan Petre Montaj (obiect, print digital, ) foarte bună, volum, drăguţă plierea

Cristina Ivan Refugiu  (tuş pe hîrtie) diptic,  talent la desen, poveste, fetiţă şi pat

 
Silvia Popa Ieri (aquatinta, aquaforte) suveniruri sepia cu copii

George Serafim Cunoaştere (tehnică mixtă) diptic. înrămarea în sticlă obstrucţiona serios aprecierea, din cauza reflexiei

Bogdan Vigu Oraşul (print digital) blocuri, text luminos, în diptic

Corina Bădescu Voyerism (foto) oameni prin geam, potenţialul performativ mare, variabilitate în funcţie de circumstanţele expunerii (dar probabil neintenţionată) după cum se vede din fotografia a doua














Cristina Călinescu Memorie (foto) 12 poze,  impresionism, mi-a plăcut

Concluzii n-aş trage, ci doar aş remarca ce mi-a rămas în minte: o varietate imensă a tehnicilor; o necesitate de a repeta, de a dubla mesajul, dovedită de preponderenţa dipticelor şi tripticelor, respectiv o necesitate de a "scrie" mesajul, care se transmite prin două sau mai multe panouri, ajungînd la o multitudine de panouri (David). Probabil este un fenomen născut din obişnuinţa scrisului?
De asemenea, am observat o încadrare în modele artistice contemporane - nu le numesc curente, pentru că încă sînt în interiorul lor şi pentru că sînt prea contagioase - suprapunerea secantă a fotografiilor (Răzvan Petre), ultrarealismul (cearşaful), instalaţiile din obiecte banale, pe tradiţia Fluxus, ilustraţia sau tendinţa retro.

De ce tocmai aici s-a dezvoltat un mare oraş?

M-am trezit de la 5 presimţind sufocarea iminentă şi am deschis geamul să intre răcoarea dimineţii. Doar căldura stătută de ieri a mişcat inutil perdeaua. Am fiert o cafea şi am ieşit pe balcon cu ceaşca, aşteptând să simt adierea dinainte de răsărit. Treceau ciori şi troleibuze. Curenţii vagi de aer aduceau doar miros de apartament vetust şi atunci am observat că şi vecina de la etajul inferior stătea pe balcon, probabil de mult timp sperând să alunge nesomnul cu vreo briză bucureşteană.

Pe la 6 jumătate am remarcat rîndunelele ţipînd în cercuri, pescăruşii planînd şi porumbeii înşirându-se la uscat. Vecinul nonagenar revenea cu o punguţă. Lîngă bloc s-a oprit să discute cu fochistul, care făcea o plimbare. O pensionară aştepta în staţie, o alta pleca spre piaţă, un cerşetor se uita în zare, un bărbat în tricou alb şi blugi bleu deschis conducea un bmw decapotabil.

Este ora 8 jumătate şi mă gândesc - de ce Bucureşti? Iarna, gerul  ne chinuie pielea şi sistemul imunitar, alternativ cu dezgheţul mocirlos care face să cadă tencuiala caselor. Vara, această luncă se încinge mesopotamian, dînd pe faţă impostura poziţiei geografice şi culturale europene. Culorile spălăcite se potrivesc bine cu cocleala prăfoasă şi plină de gunoaie. Nu se întîmplă nimic, iar atmosfera e ca apa uitată într-o vază. Serile emană fierbinţeală greţoasă, la ora la care clienţii se lasă păcăliţi prin baruri şi restaurante ridicol de scumpe. Asfaltul şi betoanele unei metropole urbane, ca şi orice clădire dezvoltată pe verticală mai sus de 6 metri sînt nebunie curată în asemenea climă.

Odinioară, aici creşteau păduri seculare de stejari care ascundeau pe diverşii fugari. Apele curgătoare şi bălţile răcoreau şi aveau peşte berechet. Frumoase coline, create de meandrele Dâmboviţei, propice viţei-de -vie, produceau valuri de vin şi diverse fructe. Răscrucea de drumuri ademenea lumea la tîrguri şi panarame. Iată care cred că erau motivele pentru care oamenii au populat această aşezare. Acum, în Bucureşti nu a mai rămas nici o vie. Ca vestigiu al unor obiceiuri cu rădăcini lungi, pe nenumărate case şi blocuri din oraş se caţără cîte o viţă. Din codrii masivi ai Vlăsiei au rămas ici şi colo cîte un părculeţ şi cîte un falnic stejar prin vreo curte. Apele au devenit canale, sau au fost gâtuite în lacuri împuţite şi betonate. Bucureştiul şi-a pierdut "sa
-->raison d’être", în schimb a continuat să se lăţească răs-lungească inerţial.

Impresii de la Noaptea Literaturii

A venit multă lume la Fundaţia Lowendal, într-o casă mare de lângă Grădina Icoanei. Fiecare institut cultural din cele zece participante la Noaptea literaturii europene a primit câte o sală, unde diverse persoane au citit pentru public mai multe fragmente din scriitorii respectivelor ţări.

Am fost sceptică de la început, pentru că cititul este un act individual, sau rezervat unui mediu restrâns, cel mai bine format din două persoane. Îmi place când îmi citeşte cineva. Temerile mi s-au dovedit justificate, era gălăgie, bulibăşeală şi nimeni nu-şi găsea liniştea de a sta şi asculta. Cred că singurele activităţi gustate cu adevărat de oameni în adunări sînt ospeţele, dansurile şi pălăvrăgeala.

Cel mai bine s-au aranjat spaniolii de la Institutul Cervantes, care au avut la dispoziţie podul, şi polonezii, care au avut o cameră spaţioasă şi luminoasă. Nici ICR-ul n-a stat rău, în curte, unde era aer curat (spre deosebire de celelalte camere unde abia se putea respira) şi mirosea a tei, erau destule scaune şi aveau şi microfon. Cel mai prost a fost pentru portughezi, care au nimerit pe hol, unde vacarmul nu s-a oprit deloc.

Spaniolii au fost cel mai bine organizaţi şi cei mai generoşi. Au fost de altfel singurii care au oferit o trataţie, sangria, tortilla şi ce o mai fi fost. Au avut şi lectura care mi-a plăcut cel mai mult, din Detectivii sălbatici de Roberto Bolano. Cartea va apărea în curând la editura Leda. Ciprian Măceşaru a citit cu real interes pentru text. Spre deosebire de el, ceilalţi cititori pe care i-am ascultat nu m-au impresionat prea tare. Hanno Hofer a fost un dezastru, a mormăit ca un elev slab, aşa că n-am rezistat prea mult la lectura lui din Vaclav Havel. Luca Niculescu mi-a plăcut citind din Călătorind spre Babadag, de Andrzej Stasiuk. Irina-Margareta Nistor este neschimbată, ce să zic mai mult. A făcut lectura din Yourcenar sfâşietoare. Marius Manole nu şi-a făcut apariţia la francezi, unde era programat să citească.
La români am stat câteva minute, timp în care am auzit cuvântul pulă de cinci ori, grefat pe un text de doi bani. Citea Filip Florian, probabil din Blazare, de Petre Barbu.

Ascultând acele fragmente din autori contemporani m-am întrebat: de ce nu se mai scrie literatură frumoasă, mare?
Pentru că oamenii au frică de ridicol şi nu mai au curajul să trăiască. Nu îşi mai exprimă sentimentele. Şi nici nu se mai foloseşte limbajul, nu se mai deschide gura, elocinţa este desuetă. Influenţa culturii occidentale face ravagii. Panait Istrati scria în anii '30 că preferă să se întoarcă la Brăila, pentru că acolo mai poate găsi oameni care îşi exprimă sufletul, spre deosebire de cei din Franţa sau Elveţia, pe unde trăise.

Nu se mai izbucneşte în cîntec pe stradă sau în public. Singurii care mai cîntă spontan sînt ţiganii. Ei mai păstrează acea inocenţă sălbatică, de aceea străinii albi sînt atraşi de ei. Recent m-am încrucişat pe Splai cu doi adolescenţi care cîntau frumos în duet, de dragoste, în timp ce mergeau spre Lipscani.

Poezia este instituţionalizată, publicată şi comentată, nu scrisă aşa, de florile mărului, ca un strigăt de admiraţie sau de jale, sau recitată spontan, aşa cum făcea un unchiuleţ de-al meu la ţară. Prin anii '90 el avea deja 80 de ani şi ne declama poezii compuse pe loc. Era uscat si hîtru şi a căzut cu scaunul, noi copiii izbucnind într-un rîs nebun.
Relaţia omului cu natura este denaturată (asta se numeşte un joc de cuvinte în cerc vicios). Intermedierea banilor, snobismul şi luxul ca ideal al claselor populare împiedică o legătură directă între mediu şi oameni. Lumina lunii nu este folosită, a bea apă din paharul altuia la restaurant e inimaginabil, nu mai poţi să te bucuri de lucrul mîinilor tale, trebuie să îţi adecvezi nevoile la hainele pret-a-porter create de alţii, e ruşine să dormi, trebuie să stai ţeapăn la conferinţe şi concerte.
Omul nu mai este măsura lucrurilor, ci plastilina lucrurilor, trebuie să ia forma unor modele prestabilite, în toate domeniile vieţii, de la sutiene la arhitectură şi de la transport la literatură.

Mic dejun cu portocale încorporate

Astăzi la micul dejun prăjitură sefardă cu portocale şi migdale. Lânga dânsa, bineînţeles cafeluţa pregătită cu măiestrie la ibric. Aspectul feliuţei nu este prea promiţător, deşi m-am străduit...însă gustul citric şi textura hidratată mi-au ieşit ca în descrierea reţetei, pe care o şi transcriu mai jos:

2 portocale medii spre mici
250 g zahăr pudră
250 g făină de migdale (am luat migdale de la piaţa Matache şi le+am rîşnit)
6 ouă
1 linguriţă de praf de copt

Se fierb portocalele timp de două ore. Aşa că e timp berechet pentru a bate ouăle cu zahărul. Cu mixerul de pasat legume se încorporează şi portocalele fierte în compoziţie. Apoi se pun făina de migdale şi praful de copt şi se mai pasează pasta cu acelaşi mixer. Se unge o formă de blat de tort cu margarină sau ulei sau se pune hîrtie de copt unsă şi se toarnă compoziţia. Se coace la 190 timp de o oră. Se scoate din cuptor şi din tavă si se pudrează cu zahăr. Deoarece nu conţine făină de grîu, prăjitura va ieşi puţin apoasă în interior, nu vă alarmaţi deci. Succes!

Soare complet

Astăzi nu este nici un nor pe cer, şi mai e şi baba mea! Parfumul perioadei acesteia de leşinătoare extra timpurie senzaţie de primăvară este Aqua allegoria Tiare Mimosa, de la Guerlain.