Soare melancolic

Just a sunny day, I wanna spend it alone, by the river in green, silvery tone.

Soarele melancolic de septembrie, lumina dură de argint, uscăciunea foşnitoare şi calmul activităţilor de pescuit contrastând cu foiala urbană ne întâmpină pe malul Dâmboviţei în zilele astea de început de an şcolar.

Lunch

Pe la unşpe jumate, într-un bloc la etajul şapte, o mamă începe să îi dea copilului de mîncare.
Linguriţa specială de plastic special scoate un terci special din păhărelul special de plastic special. Probabil e vorba de legume punctate de ardei şi carne fiartă, toate atent selecţionate din surse sigure. Televizorul lcd merge, dar nu reuşeşte să acopere huruitul provenit de la montarea a zeci de termopane în bloc, în cadrul acţiunii reabilitarea termică prin asfixiere. Copilul stă în scaunul special de hrănit prichindei.

Ceva mai încolo, pe la doişpe jumate, pe trotuarul care formează împreună cu un hol de casă un fel de locuinţă, o altă mamă se apretează să îi dea copilului de mîncare. O linguriţă obişnuită  scoate dintr-o tigăiţă de metal veche un terci în care se recunosc mere şi prietenii lor biscuiţi. Atât mama, cît şi copilul stau în picioare în mijlocul sufrageriei open-air, adică pe trotuar. La un moment dat, mama se aşează pe canapeluţa făcută dintr-o bordură veche de granit, salvată sub formă de piesă de mobilier atunci când a fost evacuată de către bordurile de ciment.

Povestea se bazează pe fapte reale.

Doamna T.

Avînd dificultăţi în alegerea apelativelor de gen, vîrstă şi rang, m-am gîndit să analizez ce cuvinte avem la îndemînă, cum se folosesc ele şi ce îmbunătăţiri pot aduce sistemului. La o privire sintetică, lista din care putem alege este scurtă, precum meniul restaurantelor tradiţionale:

                                   om
femeie                         bărbat          
doamnă                       domn                  
domnişoară
tînără                           tînăr
fată                              băiat
fetiţă                            băieţel
copil                            copil
bebe (fost bebeluş)      bebe (fost bebeluş)
sugar (arhaism)            sugar (arhaism)
bătrînă                         bătrîn
bătrînică                       bătrănel                      
mamaie                        tataie
babă                            moş
pensionară                   pensionar            
cucoană                  
duduie
madamă
muiere
tanti                            nene
persoană                    persoană
cetăţeancă                  cetăţean
individă                       individ
gagică                         gagiu
tipă                             tip
puştoaică                    puşti
adolescentă                adolescent
liceeană                      elev de liceu
         
        Anexa:  denumiri/apelative epitetice
           
hipioată                      hipiot (aproape extinct)
rockeriţă                    rocker
hipsteră                      hipster
cocălăriţă                   cocalar
piţipoancă   
grăsană                      grăsan
vacă                           bou
                                  golan
ţărancă                       ţăran

Titlurile care cuprind o valoare generală nu sînt chiar aşa de independente de vîrstă precum par. "Cetăţeanul" nu are sub 30 de ani, şi nici "persoane" care n-au învăţat să meargă nu apar în conversaţii. "Gagici" octogenare locuiesc doar în discursuri ironice. Nimeni nu se adresează cu "domnişoară" unei necunoscute mai în vîrstă.

Cum aş putea îmbogăţi stilul avînd la îndemînă o colecţie atît de mică? Prin combinaţii. Ia să încerc:
o "mamaie hipioată". Un "tataie cocalar". Un "om domn". O "fată cucoană". O "duduie babă". Îndoielnic...Nu merge decît în cazul apelativelor care vin din categoria modei şi care devin caracterizări ale apelativelor generice.
Categoriile de vîrstă nu se pot combina, asta e clar. Dar nici titlurile din categorii largi, ca cea de sex, cu cele din categorii stilistico-ocupaţionale. Deşi logic unele femei pot fi piţipoance, respectiv toate piţipoancele sînt femei, nu este aşa. O "femeie piţipoancă" nu merge. Femeia nu e generică, are substanţă decentă şi responsabilă. O "tanti bătrînică" nu există, pentru că "tanti" are căciulă de blană, iar "bătrînica" e bună şi poartă basma.
 
Mi-e greu să accept o atît de mică varietate umană. Voi găsi o soluţie. Ba chiar trei. Prima este o generalizare onestă, care elimină implicitul adus de etichete aparent neutre. După cum ştiţi, "gagica" aduce după ea sex-appeal, "baba" o cocoaşă, "domnul" heterosexualitate, iar "persoana" implică lipsa de imaginaţie a naratorului sau preluarea statisticii instituţionale în raportarea la vecinul de coadă la plata impozitelor.
A doua soluţie este utilizarea numelor proprii, pentru o definire lipsită de compromis. Cea de a treia soluţie este refolosirea ingenioasă a titlurilor existente, aşa cum se întîmplă la orele de bricolaj sau în atelierul artistului contemporan. Mai jos puteţi citi exemplele.

Soluţia unu:


Un om îmbrăcat cu fustă lungă şi basma, slab, trecu prin faţa porţii, cu pas mic.
Omul zîmbi şi ochii verzi ca aloe vera i se luminară pentru o clipă.
Omule, vă rog să vă uitaţi în lucrarea dumneavoastră, că vă dau afară din clasă.
Am cunoscut aseară un om mişto în Control.

Soluţia doi:

În biserică erau doar două Mirele şi un Răzvan.
O Valentină se repezi să apuce loc, călcîndu-mă pe pantof.
În curtea liceului era plin de Andrei, Luana, Maria, Maria, Viorica Tudor, George, Alex şi Andreea.
Stimată Georgiana Popescu, vă scriu pentru a vă...


Soluţia trei

Individa încerca de o săptămînă să se dividă la patru.
Cît sugar vrei la cafea?
Dacă fată iar băiat, Sofia rămîne neutilizat.
O bătrînă de mi-ai da, bătrîna ţi-o voi prelua.
Baba baba ba bîigui şi saliva se scurgea pe covor.
În atmosfera rece şi hipsteră a sălii de arme, regele făcea paşi mari, încruntat.
Am vorbit cu persoana cetăţean, care zbura ca un domn.
Tataie bun, tataie drept, tata e tata.

Preocupări

În metrou, o domnişoară care parcă era o păpuşică uitată de Gingis Han pe meleagurile noastre citea cu încîntare "Ridicarea căsătoriei la rangul de taină", de Părintele Arsenie Boca. Gura ei mică şi frumoasă zîmbea uşor. Alături de ea, o doamnă înfofolită nu prea a apucat să parcurgă multe pagini din "Dragoste în vremea holerei", de Marquez.
La Radu Vodă, un călugăr vorbea în germană cu o mireană.
Pe o stradă, dintr-o maşină de Mehedinţi care căuta un loc de parcare bubuia un concert de pian.

I love ţoale

Mă uit din cînd în cînd pe site-ul Vogue, ca să văd ultimele haine ale marilor designeri. Cele mai recente colecţii sînt cele de pre-toamnă-iarnă 2014. Îmi place să descopăr creaţiile cu adevărat bune, izbitor de elegante, şic, echilibrate şi care fac modă. Imediat pot alege grîul de neghină, dintr-o ochire a două-trei outfituri. De exemplu, la Chanel salata este vizibilă de la prima poză.

Ca să nu îmi pot lua ochii de la ele, ţinutele trebuie să aibă echilibru, să spună ceva cu economie de mijloace, dar asta să nu însemne materiale prea banale sau minimalism nejustificat. Mai trebuie să fie în armonie cu linia corpului, în sensul de a conferi senzualitate, sau un alt mesaj, şi nu să tindă spre efectul de cuier.  Neapărat vreau originalitate, dar asta să nu însemne ceva forţat, căutat cu neîndemînare. O veşnică rochie neagră poate deveni cu totul nouă, cînd mesajul este consistent.

.3.1 Phillip Lim



















Sînt cîteva case de modă care nu dau greş, şi altele care sînt foarte bune dar mai pierd inspiraţie, sau scapă cîte o colecţie subţirică, sau se repetă. Printre preferatele mele sînt 3.1 Philip Lim, Christian Dior, Rochas, Prada, Mayiet, Bouchra Jarrar, Jean Paul Gaultier, Jenny Packham, Temperley London, Thakoon, şi Kenzo.
                                                                     
                                                                     Badgley Mishka

Carolina Herrera

Carolina Herrera
















 



Temperley London

 

 Temperley London











 

 







Rachel Comey

Christian Dior

Case şi uliţe

Bucureştiul încă mai are bijuterii arhitectonice în peisaje citadine unice, cum nu veţi găsi în alte capitale europene.

E mare lucru

E mare lucru ca o persoană
pentru care trăieşti şi-ţi dai vorba aia
      viaţa să te sune e mare lucru
         cînd o să ajungi la
            vîrsta mea o să înţelegi
                  acum nu poţi să înţelegi
                          şi o să-ţi aduci aminte
                              sper să-ţi mai aduci aminte.

Reţetă indiană cu morcovi

Cine se poate lăuda că iubeşte necondiţionat morcovii?  Astfel încît să-i accepte aşa cum sînt ei, naturali, cu micile lor defecte, cum ar fi dulceaţa ambiguuă, culoarea deplasată, numele vulgar? Eu nu pot să-i tolerez decît gătiţi în supă clară cu găluşte, sau epataţi de vreun ingredient mai dăruit de natură, într-o salată.

Într-o zi, am descoperit că indienii pot face din morcov o persoană adorabilă, prin cîteva şiretlicuri. E un fel de magie care face din cenuşăreasa-morcov o prinţesă-morcov.

Baghare Gajar

500 g de morcovi, adică vreo 9 morcovi, tăiaţi în bucăţi de 1 cm, cît mai cubice
2 linguri de ghee
1 linguriţă de chilli pudră
2 ardei iuţi uscaţi
1/2 linguriţă chimion
6 frunze de curry (se găsesc uscate)
1 lingură de cocos ras
sare

Fierbeţi morcovii cu pudra de chilli în 250 ml de apă puţin sărată. Lăsaţi-i cam 10-12 minute. Apa trebuie să fie absorbită în întregime.

Puneţi ghee într-o tigaie sau wok, încingeţi la foc mediu, adăugaţi ardeiul iute uscat, chimionul, frunzele de curry, prăjiţi cam 1 min. Puneţi acest amestec peste morcovii fierţi, apoi presăraţi deasupra şi nuca de cocos rasă. Serviţi pe loc, n-o mai lălăiţi. Trebuie să mîncaţi cît e fierbinte. Alminteri, morcovii se transformă precum Cenuşăreasa înapoi în leguma amărîtă.

De ce n-am zen

Hîrtii, hîrtiuţe, bileţele, bucăţele de hîrtie, teancuri, pliante, caiete, facturi, înştiinţări, cărţi de vizită, borcane goale, borcane pline, borcănele, cutiuţe, cutii, punguliţe, farfurii disparate, farfuriuţe, pahare diferite, seturi descompletate, căniţe crăpate, caserole, struguri, mandarine, mere, mere, mere, pere, nuci, amintiri, pungi, dosare, reviste, post-ituri, postere, vederi, ziare, broşuri, hîrtii (altele), plicuri, chei, bentiţe, pietre, pietricele, bolovani, o piatră cubică, o piatră foarte mare, scoici, flori uscate, seminţe, crenguţe, ghindă, pene, cioburi, biluţe, sticluţe goale, sticle goale, sticle de parfum goale, pulverizatoare, agende, agenduţe, văzuţe, boluri, creme, geluri, demachiante, loţiuni, scruburi, balsamuri, tincturi, oje, biscuiţi vechi, recipiente, şerveţele, un aranjament floral uscat, tablouaşe, monezi, cutii cu prospecte, suluri de hîrtie, foi, tăieturi din ziare, etichete, dulceţuri, gemuri, miere, ceaiuri, bomboane, ciocolate, rahat.

Cum aş putea să cazez această mulţime care prinde energia într-un labirint din care nu mai este scăpare? Cum să renunţ la a mai păstra trecutul lîngă mine? Cum să găsesc curajul de a avea o cameră otomană, la care visez de mult? Singurele obiecte acceptate ar fi covoare pe jos, o platformă înaltă de două palme pe post de canapea şi pat, acoperită cu covoare, şi perne. Mobila acceptată ar fi o măsuţă joasă, dulăpioarele încastrate în pereţi, în care ar sta doar haine şi cărţi, la nevoie cosmeticale.

Trebuie să mă opresc, deoarece din camere mă solicită entităţile enumerate mai sus, care îmi cer pe cale de şantaj sentimental să nu le abandonez în caz de rearanjare, că poate e un loc şi în camera aia otomană, o etajeră, ceva, o cutie, un dulap, vezi tu, te rog, în dulăpior, lîngă platformă, e păcat, promitem să te inspirăm.

Ghivece, ghivece mici goale, păpuşi, nasturi, aţe, panglici, croşete, gheme, andrele, ace, fermoare, pînzeturi, coli de hîrtie, şireturi, capse, creioane, pixuri, carioci, markere, ascuţitori, pensule, acrilice, CD-uri, rigle, agrafe, mine, clame, elastice de păr, macrame, castane, mărţişoare, poşete vechi, haine-amintire, pantofi-amintire, mărturii de la nunţi şi botezuri, curele vechi, brichete - brichete? Ia vedeţi!

Baby-sitting contra cronometru

Am văzut pe uşa unui bloc lipit anunţul de mai jos.






















Oare nesimţirea unor părinţi este extensibilă la infinit? Oare pentru pregătirea viitoarelor genii carpatine nu se mai ţine cont de vieţile celorlalţi? Femeia care a conceput aceste cerinţe nu consideră "timp efectiv" orele de curs de la Cervantes, de la Clubul copiilor sau de la Scoala K., care totuşi pentru baby-sitteră reprezintă timp cheltuit, pierdut în aşteptarea copilului. Ce ar putea face aceasta într-o oră, de exemplu miercurea de la 14 la 15? Absolut nimic, binenţeles că va sta la club în aşteptare.
Doamnei i se cere să poarte ghiozdanul, care e prea greu pentru un copil aşa de mic, şi totuşi acest copil minuscul face chitară, franceză, croitorie, karate şi teme.Vai de capul lui, are un program mai incarcat decât un adult.

Oare se putea face mai mult, să mai scadă 5 minute de colo, 3 de dincolo, ca sa obţină un "timp efectiv" mai scurt?
PS Copiii nu mănâncă, ei papă, nu mâncare, ci păpică.

Un nou semn de circulaţie urbană bucureşteană

Fenomenul căderii tencuielii din cer este atât de răspîndit şi tipic, că a fost normat. Au apărut indicatoare cu Atenţie cade tencuiala. Există creativitate şi iniţiativă chiar şi cînd sărăcia te condamnă la neputinţă, în acest caz neputinţa de a repara tencuiala.
Mi s-au părut mereu puţin absurde indicatoarele care avertizează căderea a ceva. Cum aş putea să mă feresc de stâncile care se ţin de un fir de păr deasupra şoselei, sau ce trebuie să fac dacă văd Atenţie cad pietre? Oricum, dacă am putut să descifrez mesajul, înseamnă că mă aflu deja în zona aterizării pietroaielor, la o viteză considerabilă, de vreme ce conduc o maşină.

In orice caz, omuleţul ameninţat de adevărate hălci de tencuială răutăcioase, care fug după el, m-a amuzat grozav.

Buzeşti în septembrie

Asfalt pentru popor

Cîteodată, copacii rămîn în picioare.

Aici a fost Hala Matache. Aici sunt banii dumneavoastră (în demolări).

Fotografia zilnică

M-am gândit să postez mai multe imagini din Bucureşti, chiar dacă n-am timp să scriu. Am atâtea fotografii făcute în colţişoare pitoreşti din oraş şi nu le-am scos la lumină.

Sinistra moştenire a lui Pasteur

Religia noilor părinţi este legea transmiterii inevitabile a maladiilor pe calea bacteriilor, microbilor şi viruşilor.
Lupta cu aceste vehicule este purtată cu străşnicie prin fierbere, spălare, răsspălare, izolare, aseptizare, folosirea egoistă a obiectelor personale, interzicerea contactului cu orice obiect, îndepărtarea celorlalte forme de viaţă (copii, mame, pisici, păsări etc). În timpul luptelor, nici un sentiment uman nu mai are ce căuta în inimile mamelor şi taţilor, iar valorile morale ale educaţiei de odinioară - prietenie, compasiune, colaborare, dragoste, generozitate - sunt aruncate la gunoi, pentru că sunt murdare şi nu pot fi dezinfectate.

Iată mai jos cîteva scene la care am fost martoră recent.

Un copil de vreo patru ani se uită încîntat la un sugar în cărucior şi vrea să îl atingă cu mîna lui cea delicată ca o floare. Mama sugarului, neimpresionată deloc de acest tablou al gingăşiei, îl îndepărtează pe copil de cărucior, emiţînd cu încruntare maxima "copiii mari nu se ating de copiii mici, că le dau microbi".

Un tată plimbă un bebeluş şi un băiat în vîrstă de cinci ani. Cînd băiatul vrea să se joace cu bebeluşul, zdrăngănind jucăria deasupra acestuia, tatăl îl îndepărtează cu reproş, interzicîndu-i să atingă jucăria, că îi dă microbi surioarei mai mici.

O mamă îi interzice fiului de trei anişori să meargă la locul de joacă, pentru că acolo sunt alţi copii care tuşesc, iar bilele sunt nespălate. Fiul, după plînsete şi insistenţe, se fixează pe limonada din care soarbe o fetiţă de vreun an şi vrea şi el. Mama fetiţei îi refuză limonada, pentru că "am fost răcite şi să nu vă dăm ceva". După care, ne întreabă cum ar putea să cureţe covorul pe care are de gînd să îl cumpere pentru camera fetiţei, avînd în vedere că acest covor a stat într-un depozit, iar în depozite sunt inevitabil şobolani care merg pe covoare.

O vizită la o familie cu copii ma face să mă simt ca un intrus într-un laborator septic. Hainele mele mi se par oribil de pline de viruşi, mă simt vinovată că respir, că nu am un certificat de analize din care să reiasă că în prezent sunt sănătoasă, nu îndrăznesc să mă ating de copil, oricum pentru asta ar trebui să îl smulg din braţele mamei şi nu am chef.

Concerte preţioase

Se mai întîmplă şi lucruri minunate. Vineri am fost la un concert la Sala Radio, unde Gabriel Croitoru a cîntat la vioara lui George Enescu, acompaniat de Horia Mihail la pianul Bosendorfer. Zece lei biletul! Are şi Bucureştiul cîteva avantaje. O minune de interpretare, atît de romantică, de enesciană. Mi-a plăcut Chausson. A fost pentru prima oară cînd mi-a plăcut Ciocîrlia, această piesă muzicală atât de călărită şi deformată de toţi violoniştii, care mi se pare o scîrţîială de nesuportat. Croitoru este singurul om care a reuşit să dea viaţă acestei Ciocîrlii şi să o transforme în dans săltăreţ şi cîntec de păsărele.

Ieri am fost la recitalul de pian dat de Nikolai Demidenko la Ateneu. Ce clasă, ce calibru, ce virtuozitate! Pianul suna ca o voce, avea o fluenţă sunetul, de parcă nu era compus din lovituri de ciocănele, ci dintr-o singură vibraţie, ca la instrumentele cu coarde.

Ştiaţi că...

oamenii pot trăi fără oxigen? acest fapt este demonstrat practic şi zilnic, în instituţii şi spaţii publice şi private din Bucureşti.
În sala de lectură Bianu a Bibliotecii Academiei, geamurile nu au fost deschise niciodată. Cînd am intrat acolo, parcă mi-am pus în cap un sac de plastic folosit la căratul unor găini. M-am adresat custodelui, care mi-a spus că există sistem de aerisire prevăzut arhitectonic, în tavan, dar oprit practic. Mi-a permis să deschid geamul din dreptul meu. Eram plasată la perete, dar persoana de lîngă fereastră n-a avut nimic împotriva acţiunii mele de pionierat. Însă marile termopane cu deshidere pe verticală, probabil nefiind atinse de mînă de om, erau oarecum sudate. Am tras ce am tras, dar fereastra se mişca din toţi cei 36 de metri pătraţi ai ei, fără să cedeze. Nu m-a ajutat nimeni. De ce m-ar fi ajutat, cînd ei funcţionează şi anaerob?

Un alt caz mitic este cel din saloanele de spital. Avanposturi ale infernului, saloanele pline, cu mulţi bolnavi şi adesea  şi mai mulţi vizitatori, îmbîcsite de boală, de cele mai groaznice mirosuri, a căror sursă este mai bine să o ignori, nu conţin pic de oxigen în incinta lor ermetic închisă. Dacă cineva menţionează posibilitatea deschiderii unui ochi de geam, o groază se citeşte pe toate feţele şi un definitiv "nu" împiedică gestul. "Se face curent!" este formula care desemneză eufemisitc pe necuratul, acesta putînd pătrunde pe adierea vîntului şi se instala în salon, printre borcane.

Să trec aşa, în zbor peste autobuzele si troleibuzele ticsite dar bine sigilate, unde nimeni nu se gîndeşte să deschidă fie şi un centimetru vreun gemuleţ. Eu o fac de fiecare dată, descoperind uimită că nu erau blocate, cum credeam, fără să iau în considerare capacitatea fenomenală a concetăţenilor de a respira azot.

Mă gîndesc, în cele din urmă, şi la o situaţie întîlnită la cineva acasă. De cîte ori mergeam la aceste cunoştinţe, mă întorceam acasă cu o inexplicabilă durere de cap. Ulterior, am aflat că ei nu deschid geamurile niciodată. Ferestrele lor sunt închise şi acoperite de perdele şi draperii grele, bine trase.

Să caut explicaţia minunatei capacităţi vitale a românilor de a trai fara aer? Nu ştiu dacă are rost, ea poate fi folosită empiric. De exemplu, la misiuni în cosmos.

Intrarea Călţuna

Aproape de punctul cel mai înalt din Bucureşti, ocupat de hotelul Carol Parc Hotel, se află intrarea Călţuna.
Când am ajuns acolo, fondul sonor era asigurat de o mică dispută într-o curte.

Intrarea urcă, urcă, şi trece de grădiniţa-after school Căsuţa dacilor, care are trei drapele, dar n-are lumină, deoarece fereastra de la stradă a fost astupată.

Ulterior, pe dreapta, zâmbeşte o fereastră rustică, care emană optimism prin creioanele colorate din pervaz.

În capătul intrării se află o curte mare şi o casă. Ansamblul pare din alt oraş, aşa cocoţat pe deal.

Curtea casei

Mă fascinează dimensiunile curţilor de odinioară. Locuitorii bucureşteni nu se zgârceau cu întinderea terenurilor şi acareturilor, mai ales când erau bogaţi. Chiar dacă locuinţa era modestă, curtea se întindea liber, poate chiar îngloba o livadă,o vie, sau o pădurice.

Acum, casele devin mai mari, parcă sugând din spaţiul curţii şi crescând, astfel hrănite, pe verticală, pe orizontală, în număr de camere, în porţi, balcoane şi camere de luat vederi.

Mai putem surprinde curţi mari în căteva locuri. Pe strada Justiţiei, ne facem o idee despre dragostea de natură a oamenilor de altadata aruncând o privire spre tăpşanul unei case semi-locuite.

Intrarea Ezăreni

Cel mai aproape de mine, intrarea Ezăreni se deschide din strada Berzei. Am citit că denumirea celei din urmă chiar are legătură cu frumoasa pasăre, care putea fi întâlnită prin zonă, date fiind condiţiile mlăştinoase întreţinute de un pîrîiaş care se vărsa în Dâmboviţa.

Cine erau ezărenii, care trebuie că locuiau în această mahala încă de pe vremea când berzele îşi făceau cuiburi nesupărate de nimeni? Or fi fost vecinii unui ezer, caz în care erau de acelaşi neam lingvistic cu epurenii de la staţia de epurare Nistoreşti, care, sigur nu ştiaţi, se ocupă cu transformarea diferitelor ghemotoace şi reziduuri mai mult sau mai puţin uscate în epuri.

Cred că ipoteza existenţei unui ezer în zonă e plauzibilă. Şi în Bulgaria există ezăreni, la Ezerovo.

Am simţit că ceva special mă va întâmpina pe această intrare, în afară de casele frumoase şi curţile cu trandafiri. Şi aşa a fost. Un cetăţean îmbrăcat în alb, în chiloţi albi mai precis, îşi întindea la uscat rufele albe în curticica amenajată gospodăresc în plină stradă. S-a retras iute când m-a zărit. De fapt, o intrare nu este chiar o stradă. Avantajele intrărilor...

Ziua cea mai neagră

23 august 1944 a fost ziua cea mai neagră din istoria României. Aş vrea ca ziua de 23 august să fie declarată zi de doliu naţional şi drapelul să fie arborat în bernă.