În autobuzul mitic 300 nu e multă lume la anumite ore. Aceste ore sînt: 16:10 şi 21:30. Pe la 16:10 afară ploua mărunţel, iar în 300 eram atît de puţini călători, că stăteam toţi pe scaune şi mai rămînea loc şi pentru alţii.
Stăteam în faţă, la babord, pe locurile pentru copii cu femei şi bătrîni în braţe. La tribord stăteau faţă în faţă doi străini care căutau permis de şedere în România. Un indian şi un algerian. Din conversaţia lor am dedus eu toate acestea (şi poate ei nu erau decît doi actori, sau poate aţipisem de la vremea monocromă şi umedă şi visam). Dar indianul era aşezat în direcţia de mers şi celălalt cu spatele la direcţia de mers. Algerianul vorbea cu optimism, explicînd ceva referitor la vize, termene, prelungiri, zile de intrare în ţară, veniri şi plecări. Frazele conţineau aceleaşi cuvinte, aranjate însă puţin altfel de fiecare dată. Indianul înţelegea cu greu şi vorbea şi mai greu româna. Colegul lui îşi repeta frazele, iar indianul continua să nu înţeleagă şi să întrebe cam aceleaşi lucruri. Parcă era dialogul ritual dintr-o piesă cu irozii. Dar asta nu conta prea mult pentru mine, căci îmi fixasem atenţia asupra mîinilor indianului. Minunate mîini cu degete lungi şi întunecate, delicate ca ale unui prinţ. La încheietura mîinii drepte purta un talisman din fire roşii de bumbac, asa cum am observat că e tradiţional în India. Nimic mai senzual decît acele mîini.
Ce l-aş mai fi impresionat dacă îmi declaram părerea favorabilă despre ultimul film cu Sahrukh Khan. Ei continuau jocul cu întrebări şi răspunsuri, iar indianul a început să deseneze ceva pe geamul aburit, chicotind. Încheietura cu brăţara descria conturul Indiei, ceva mai burtoasă, dar recognoscibilă.
La staţia Piaţa Victoriei au coborît, lăsînd scaunele goale de prezenţa lor şi pe mine cu dorul pentru mîinile acelea din altă lume. Cel mai plauzibil este că nu îi voi revedea niciodată. Pe geam rămăsese India, sau poate o inimă mai tremurată.
