I love ţoale

Mă uit din cînd în cînd pe site-ul Vogue, ca să văd ultimele haine ale marilor designeri. Cele mai recente colecţii sînt cele de pre-toamnă-iarnă 2014. Îmi place să descopăr creaţiile cu adevărat bune, izbitor de elegante, şic, echilibrate şi care fac modă. Imediat pot alege grîul de neghină, dintr-o ochire a două-trei outfituri. De exemplu, la Chanel salata este vizibilă de la prima poză.

Ca să nu îmi pot lua ochii de la ele, ţinutele trebuie să aibă echilibru, să spună ceva cu economie de mijloace, dar asta să nu însemne materiale prea banale sau minimalism nejustificat. Mai trebuie să fie în armonie cu linia corpului, în sensul de a conferi senzualitate, sau un alt mesaj, şi nu să tindă spre efectul de cuier.  Neapărat vreau originalitate, dar asta să nu însemne ceva forţat, căutat cu neîndemînare. O veşnică rochie neagră poate deveni cu totul nouă, cînd mesajul este consistent.

.3.1 Phillip Lim



















Sînt cîteva case de modă care nu dau greş, şi altele care sînt foarte bune dar mai pierd inspiraţie, sau scapă cîte o colecţie subţirică, sau se repetă. Printre preferatele mele sînt 3.1 Philip Lim, Christian Dior, Rochas, Prada, Mayiet, Bouchra Jarrar, Jean Paul Gaultier, Jenny Packham, Temperley London, Thakoon, şi Kenzo.
                                                                     
                                                                     Badgley Mishka

Carolina Herrera

Carolina Herrera
















 



Temperley London

 

 Temperley London











 

 







Rachel Comey

Christian Dior

Parcul Operei

Am fost foarte sceptică atunci cînd au început renovarea Parcului Operei, anul trecut. Cunoştem aleea dintre Operă şi pădure, pentru că treceam pe acolo în copilărie, soră-mea şi cu mine, ţinînd-o strîns de mînă pe mătuşa noastră, speriate de personajele dezaxate din povestirile ei. Pe alee era atunci întuneric, dar nu înţelegeam unde ar putea fi pericolul sau sub ce formă. Era pentru noi doar o nebuloasă a groazei.

Cînd am văzut că ară şi pun gazon, m-am întristat. Pădurea foarte deasă crescută pe terenul dintre Eroilor, calea Plevnei şi Splai era pentru mine un refugiu de sălbăticie lîngă care luam aer şi mă prefăceam că nu sînt în oraş. Dincolo de ea este ruina neterminatei Biblioteci a lui ceauşescu, şi nici un bloc sau lumină nu tulbură perspectiva. Locul mai este de notorietate şi pentru altceva.

Spre deosebire de alte îmbunătăţiri aduse parcurilor bucureştene, prin contribuţia unor ageamii care de fapt au pocit aspectul iniţial al lor, gîndit la vremea lui de către oameni cu educaţie, aceste modificări din parcul Operei cred că au avut la bază un proiect profesionist. Văzînd rezultatul, m-am entuziasmat.

Pădurea a fost păstrată şi încercuită pe alocuri cu gard din nuiele, sau separată de partea antropizată de o fîşie de gazon. Au fost plantate ierburi înalte şi trestii, trandafiraşi, aluni, salcîmi japonezi şi arini. Aleile sînt turnate într-un beton prietenos, depăşind cu cîţiva centimetri nivelul ierbii, astfel încît nu se murdăresc de noroi şi nici nu e nevoie de gărduleţe meschine pentru a împiedica trecătorii să calce pe straturi. Băncile sînt simple şi elegante.

Locul cel mai original şi spectaculos este "memorialul Dîmboviţei". Este vorba de o groapă, traversată de un pod de scînduri, unde se strînge apa şi formează un iaz miniatural. Pe malurile lui a fost plantată floră locală, specifică zonelor mlăştinoase care formau odinioară peisajul bucureştean: sălcii, trestie, muşchi, tamarix, stînjenei galbeni şi multe altele. Memorialul se justifică aici pentru că rîul trecea prin locurile unde astăzi este parcul, fiind ulterior deviat. Am citit despre această parte a oraşului în cartea Străzi vechi din Bucureştiul de azi, de Alexandru Ofrim: "mahalaua şi Biserica Sfîntul Elefterie-Vechi se aflau pe o insulă, formată prin despărţirea a două braţe ale Dîmboviţei.[.. ]Ostrovul a dispărut în cursul lucrărilor de rectificare a albiei Dîmboviţei, executate între anii 1880 şi 1886, pe o distanţă de 7 km. Dîmboviţa a fost canalizată într-o matcă adîncă de 7 metri, au dispărut braţele secundare şi ostroavele, iar lunca rîului a fost asanată de bălţi şi mlaştini".

 

 

Mahabharata. Nala şi Damayanti

Într-una din serile astea spălăcite treceam pe la Universitate şi văzîndu-i pe buchinişti am vrut să-mi cumpăr o carte. Eram gata să-mi iau orice, ca să îndulcesc neplăcerile caniculei cu ceva nou de citit şi determinată de shopalcoolism. Am înşfăcat o Mahabharata, Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti în colecţia LYCEUM a Editurii Albatros. "Tălmăcire de Ion Larian Postolache şi Charlotte Filitti", apărută în 1975.

Am început lectura cu scepticism, pentru că încercările mele anterioare de a pătrunde în literatura Indiei se soldaseră cu încurcări în hăţişurile junglei de nume, noţiuni, avataruri şi simboluri, de unde ieşeam cu părul plin de scaieţi şi hainele agăţate. Dar de data asta m-am scufundat total în lumea Mahabharatei, prin versurile frumos traduse şi n-am mai observat nimic în jur pînă n-am terminat.

Poate pentru a gusta rafinamentul povestirii, pentru a călători odată cu Damayanti prin pădurea exotică plină de flori şi sălbăticiuni, pentru a înţelege reacţiile demonilor şi sentimentele personajelor trebuia să fiu eu însămi mai rafinată, mai răbdătoare, mai matură. Chiar dacă ediţia pare o poveste, nu ştiu în ce măsură aş fi apreciat-o în copilărie. Poate trebuia să învăţ mai întîi despre dramele greceşti antice, să citesc Odiseea şi să înţeleg alte criterii morale, ca să sesizez frumuseţea dramei din legenda lui Nala. De asemenea, cred că doar călătoria în India m-a făcut să pot da conţinut cuvintelor care descriu o frumuseţe răvăşitoare.

Am avut o revelaţie. Dintre toate formele de artă pe care le-am frecventat, totuşi numai literatura mi-a rămas în suflet şi în imaginaţie. Ea are puterea cea mai mare de a exista, de a crea o realitate mult mai prezentă şi colorată decît realitatea cotidiană. Dacă mă gîndesc repede la ceva ce mi-a lăsat o impresie adîncă, cu puterea de a-mi modela creativitatea, în primul rînd e vorba de o carte. După aceea vin filmele şi pe locul trei teatrul. Niciodată o formă de artă plastică nu a rămas cu mine. Niciun tablou, sculptură sau instalaţie nu mă urmăreşte. Mă impresionează, dar pe moment. Şi cu muzica e la fel. Pentru ca un zeu în marmură sau o melodie să mă delecteze, ele trebuie reiterate, revăzute, reascultate. Plimbîndu-mă prin locuri frumoase, nu asocierea cu amintiri muzicale împlineşte senzaţia şi îi dă voluptate, ci fulguraţia vreunui personaj de text sau a vreunei întîmplări citite, descrierea unui peisaj, un vers sau mitologii de ghid turistic.

Salamina, bătălia de la

Încep 2012 cu amintiri din 2011, era o frumoasă zi de 1 Decembrie la Atena şi era grevă. Tocmai atunci mi-am propus să merg la Eghina, dar după ce am ajuns în portul Pireu mai mult obosită de mersul pe jos şi de manifestanţi, am aflat că şi liniile private de ferry erau în grevă.

Ţineam morţiş să ajung pe o insulă, să mă bată pe obraji briza în timpul traversării, să mă simt liberă la detaşarea de uscat. Aşa că am încercat să ajung la Salamina. După ce am luat autobuzul nu ştiu ce opt sute şi am călătorit cu el foarte mult timp, în sfârşit m-am oprit la o altă margine a uscatului, Perama. De acolo am traversat la Salamina.

Serviciul de traversare nu era în grevă. Călătoria de vreo un sfert de oră a fost plăcută, ca orice aruncare în necunoscut. Pe dreapta se apropiau nave militare ancorate. Salamina este vestită prin bătălia navală din 480 BC, între greci şi perşi. Şi acum, a rămas bază maritimă militară. Pe ţărm, chiar aproape de poarta unităţii militare, e un magazin al marinei militare greceşti, de unde am cumpărat un tricou.

Ce să faci la Salamina, unde nu e nici un turist, fără hartă? Am apucat-o de-a lungul ţărmului. Am cumpărat prea multe dulciuri însiropate şi am băut un frappe intr-o cafenea foarte luxoasă, în contrast mare cu clientela formată dintr-un bătrânel umil care trăncănea cu patronul, un bătrânel elegant.

La Salamina multe nave, baruri şi măcelării se numesc Bătălia de la Salamina. N-am reuşit să vizitez muzeul, pentru că nici unul dintre localnicii întrebaţi nu ştia că ar fi vreunul prn zonă, deşi un indicator mare de circulaţie zicea Muzeu.

Soarele apunea cum ştie el mai frumos. Prin orăşelul vechi era linişte. Un bunic repara maşina ajutat de nepot, iar trotuarele erau văruite. La monumentul din vărful colinei înfloreau ciclamene sălbatice.

Diseară la Fluxus

Am fost la două evenimente legate de expoziţia Fluxus, la vernisaj şi la o conferinţă despre această mişcare artistică. Diseară mai este un eveniment, tot la MNAC, organizat de Sâmbăta sonoră , la ora 20.00. Cum Fluxus avea legătură şi cu muzica, mai ales cu John Cage, s-au gândit să dedice seara sonoră acestui curent.

Din seara Fluxus au rămas cîteva fotografii cu ceaţă.

Ieri am fost la unul din cele mai bune concerte ale anului, la studioul de operă al Conservatorului. Probabil puţină lume ştie că Universitatea de muzică din Bucureşti are două săli foarte frumoase, una chiar cu intrare din Ştirbei Vodă nr. 33, numită Studioul de operă, şi alta mai mare, cu intrare prin lateral, pe strada Poiana narciselor, şi apoi la etajul 1, sala George Enescu.

Am fost la un concert de muzică de avangardă, britanică, organizat de British Council. În program, Oliver Coates - violoncel şi Jonathan Green - sound design. Au interpretat compoziţii de Emily Hall, Jonathan Green, Laurence Crane, Johnatan Harvey şi Matt Rogers. A fost interesant şi foarte bine interpretat şi mi-a plăcut mult. Sala era aproape plină, dar totuşi, este o sală mică, atât de puţină lume este avizată...

Mâine 18 decembrie mai este un concert la Conservator, tot la Studioul de operă, la ora 19.00, muzică interactivă multimedia, cu piese compuse de Cătălin Creţu (Piano interactions pentru senzori, pian si mediu electronic), Adrian Borza (If pentru oboi şi calculator interactiv) şi Constantin Basica (Tutorial 7 pentru corn, iPad, live-electronics şi live-video, Aş fi putut alege celălalt titlu pentru mine şi alt Eu dintr-un univers paralel).

Scrisul tabiet

Mi-am luat o frumoasă carte de Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe. M-am simţit cu musca pe căciulă, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, citind în capitolul Mecanizarea scrisului despre scrisul tabiet, "executat zilnic, ajuns tabiet, cum sunt ţigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul". "Scrisul literar ca activitate cronică, un nărav, scrisul fără nevoie, chiar fără nevoia vanităţii pure, emancipat". Deşi pe vremea când a scris Zarifopol textul - în 1926 - nu se inventase blogul, critica lui se poate aplica tare drăgălaş la activitatea blogerilor, care scriu aproape zilnic, texte cam de aceleaşi dimensiuni.


"Slăbirea ori chiar ruperea controlului propriu, care se întâmplă în scrisul mecanizat, favorizează îndărătnicia stranie în privinţa dimensiunilor pe care trebuie să le aibă pasta literară. Astfel, dimensiunile lucrurilor literare sunt rareori naturale. Nu dinăuntru se hotărăşte ce şi cît are să fie, ci din mersul cotidian şi oarecum rotativ al scrisului". Zarifopol precizează că "tabietul explică producţia şi dă măsura fecundităţii", nedând dreptate astfel celor care ar putea obiecta că formatul blogurilor determină dimensiunea textelor, care de obicei se încadrează în proza scurtă şi foarte scurtă.

"spiritul burghez apusean şi structura socială corespunzătoare, cu tendinţa lor fundamentală de a preface în meserie abslout orice stare şi atitudine, cât de interioară, a favorizat frumos scrisul tabiet."

Autorul sare peste cazul scriitorilor de meserie, care pentru a se întreţine din scris sunt nevoiţi să răspundă cerinţelor pieţei. Dar cum în zilele noastre scrisul obligat şi cel hobbystic tind să se confunde pe bloguri, dintre care multe sunt situri comerciale cu alură de dezinteres, sau datorită caracterului ageamiu al autorilor care iau banii, ar trebui să nu îi iertăm pe autori aşa cum face Zarifopol, care aminteşte doar că "despre cruzimea şi tristeţea constrângerii sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, în timpurile noastre, destul patos, şi tânguios şi indignat, de către specialiştii iubirii de oameni" - ce-mi place causticiatea acestui bărbat elegant.

Produse cosmetice ruseşti

Am fost plecată o vreme. Şi n-am mai scris, internetul mi-a lipsit. N-a fost rău. M-am bucurat mult să revin în Bucureşti, ba chiar mi-a fost dor de el. M-am mutat şi acum am alt cartier de explorat, cu totul diferit.

Printre primele impresii este şi constaterea că s-a terminat cu apropierea de cele 20 de farmacii, 19 bănci şi 3 Mega Image-uri, ba chiar de orice fel de magazin. Am vedere la cer, care se schimbă necontenit şi mă hrăneşte cu lumină, aşa cum îmi doream.

Am descoperit la Kogălniceanu la rond un magazin unic, unde se găsesc produse cosmetice ruseşti. Este chiar în staţia spre Universitate, lângă un fast food cu şaorma, unde e mereu coadă. Am citit de pe trotuarul de vizavi "Natura Siberica si bunica Agafia", curiozitatea mi-a fost imediat zgindarita şi am plecat înspre el ca pe aţă. Mă încântă orice descoperire a unor mărfuri de provenienţă neconvenţională. M-am săturat de aceleaşi Palmolive şi L'Oreal, de aceleaşi chinezării.

La magazin au cele mai năstruşnice combinaţii: şampoane cu lapte de capră, sau cu 17 plante siberiene şi apă din gheaţă, creme cu ioni de argint, loţiuni cu diverse plante, printre care rădăcină aurie de Baikal, o plantă foarte preţuită, energizantă. Cred că o să încerc mai multe, dar pentru moment mi-am luat un şampon de la firma Reţetele bunicii Agafia şi un gel de duş cu iris siberian de la Natura Siberica.

LE: pe eticheta produselor scrie că sînt importate de cosmeticaverde.ro

Ivo Dimchev

În seara asta am fost la eXplore dance festival. Am văzut la MNAC o performance (numită I-ON) a lui Ivo Dimchev, un artist bulgar care trăieşte la Bruxelles. Foarte amuzant, foarte bine interpretat, aplauzele publicului s-au desfăşurat timp îndelungat.

A fost o meditaţie asupra obiectelor indescriptibile, lipsite de funcţionalitate predefinită. Gesturile care exploatau acele obiecte erau la rândul lor preluate din algoritmuri familiare, cum ar fi mătăniile, dansul disco, sexul, dar modificate pentru a se adapta noilor obiecte, scoţând astfel în evidenţă absurdul gesturilor cotidiene, lăsînd scheletul lor la vedere.

Performance-ul a fost exact ceea ce aştept de la teatru.
Şi totuşi este chinuitor să fii critic de artă, mai bine urmăreşti spectacolul cu încântare.

Vila Luminiş

Am vizitat vila Luminiş din Sinaia, construită de George Enescu în 1926. Acum aceasta este Casa memorială George Enescu. Îmi promisesem să văd cum arată această vilă, unde se ducea Yehudi Menuhin să ia lecţii de vioară cu Enescu în 1927. Aşa citisem pe placa de marmură fixată pe vila de pe strada Octavian Goga.

Am ajuns cu greu acolo, în cartierul Cumpătu, pe jos de la gara Sinaia. Şoseaua de centură, pe unde a trebuit să merg, nu are trotuare, maşinile aproape te lipesc de parapeţi. Drumul apoi continuă urât, desfundat, între calea ferată şi un gard, care protejează rezervaţia Arinişul de la Sinaia. Dar nu m-am dat bătută şi am urcat neîntrerupt până sus.

Nu-mi pot lua gândul de la frumuseţea vilei şi de la claritatea luminii în foişorul cu arcade, aerisit şi cu vedere la brazi. M-a impresionat enorm acel loc. Pe vremea lui Enescu, nu era probabil nici un element antropic vizibil ca astăzi, când calea ferată, terasamentele, excavatoarele şi diverse lucrări de infrastructură aduc tristeţe perspectivei. Din salon, ca şi de la manasardă, se vede şirul crestelor Bucegilor în întregime, până spre Buşteni. A fost foarte bine amplasată casa, chiar dacă nu pare în zilele noastre, aşa cum e lângă calea ferată.

Toate obiectele sînt originale. Au rămas la locul lor, ca prin minune. Bunul gust al Marucăi şi simplitatea lui Enescu. Numai obiecte de calitate, de la vase persane, chinezeşti sau de Delft, la covoare de Buhara sau olteneşti. În baie, mai există cada de porţelan şi bateria Villeroy&Boch, deşi fără robinete (poate cineva a avut nevoie de ele ca să şi le expună lângă bibelourile din vitrină).

Am intrat din baie în dormitor. Aceeaşi imagine o avea şi Maruca. Patul din dormitor, parchetul şi covorul oval, alb, presărat, aşa mi s-a părut, cu buchete de bujori. După atâţia ani, o străină păşeşte în aceeaşi cameră şi are aceeaşi imagine, odinioară familiară proprietarei.

Am citit în jurnalul Marucăi Enescu impresiile scrise după cutremurul din 1940:

"La Sinaia, nici o fisură nu se vedea pe suprafaţa zidurilor zugrăvite în alb ale vilei Luminiş, unde, câteva zile mai târziu, am regăsit intacte inestimabilele vase persane aşezate pe o cornişă strâmtă a şemineului. Totuşi, în vecinătate, toate casele suferiseră mari stricăciuni, fiind jeliţi mai mulţi morţi, şi aceasta, în ciuda faptului că Sinaia fusese mult mai puţin încercată decât Bucureştiul şi alte oraşe de provincie..."

Aceleaşi vase pe care le-am văzut sâmbătă intacte. Între timp, atâţia oameni s-au făcut oale şi ulcele, Enescu, Maruca, chiar şi Menuhin.
--> -->

Noul meu prieten de portelan

Nu ma pot abtine sa nu ma laud cu noul meu ceainic japonez. L-am spart pe cel pe care il primisem anul trecut de ziua mea si eram debusolata. In ce mai infuzez ceaiul meu zilnic?

La Carturesti au ceainice japoneze, dar cand ma uit la preturi ma bufneste un ras interior isteric. In treacat fie zis, aceasta librarie ceainarie "pete plus haut que son cul". Cui se adreseaza lumanarile de 100 de lei si caietele mai scumpe decit o bijuterie de argint?

Solutia a venit de la e-bay, unde am cumparat acest dragalas serviciu cu 6 dolari plus taxele postale de 30 de dolari.

Placeri culturale la preturi modice

Am gasit romanul Mihail, de Panait Istrati, in editia antebelica de la Cartea Romaneasca - 1939. Pentru mine a fost o mare bucurie. Acest roman nu a fost reeditat recent decat in editia Operelor complete. A costat doar 20 de lei. Dupa aceasta descoperire, multumita anticariatului Artis din calea Mosilor 143, cel mai dichisit si expert pe care l-am intilnit in Bucuresti, am fost la cinematograful Europa. Am vazut Partir, cu Kristin Scott Thomas, actrita mea preferata. Biletul de intrare a costat doar 5 lei. Un film european, frantuzesc, vizionat de citiva spectatori rataciti ca mustele iarna intr-o casa de vacanta rece, unde se face focul citeodata in weekend. A fost frumos si impresionant, de o sinceritate rar intilnita, despre aventura tragica a unei femei de 49 de ani, sotie de chirurg, care se indragosteste de un muncitor spaniol (Sergi Lopez) si se autodistruge in mod bovaric. O familie burgheza, cum sint multe in Franta, in care mama este casnica si nevoita sa gateasca si sa creasca copiii, dar isi ameteste ratarea cu practicarea unei ocupatii utile societatii. La dezvaluirea adulterului, sotul (Yvan Attal) isi da pe fata intreaga meschinarie si sotia este lipsita de orice drept financiar. Nici copiii nu o sustin, si astfel se releva falsitatea unei vieti irosite pentru camin, in care ea nu a fost decit o servitoare cu statut de sotie legitima.

Imi place foarte mult sa-mi folosesc flerul pentru evaluarea subita a cartilor din librarii. Este un joc al lacomiei. Consta in depistarea cartilor valoroase, printre autori de care nu am auzit. Imi este de ajuns sa citesc un paragraf, citeva versuri, pentru a sti daca voi cumpara cartea si o voi savura acasa, sau daca o voi lasa pe raft sa zaca atat cat merita pentru "slabiciunea ei". Asa l-am descoperit pe Adrian Chivu acum trei ani, cu volumul de poezie Schizosonet si ieri pe Florin Toma, cu Mostenirea familiei Bildungsroman (doar 4.99 lei la Carturesti).

web-cam live at the other end of the world

Hobby-ul saptamanii sunt webcamerele live din diferite orase ale lumii. Pana acum le-am ignorat, dar asa de cand m-a rugat cineva sa ies putin sa ma vada de la mare departare pe camera live pe care o avem chiar aici in intersectie, imi place sa ma uit sa vad cum e vremea in locuri in care nu pot ajunge. Probabil din cauza sedentarismului provocat de criza financiara.

Prima placere a fost live-streamul din Mykonos. Cunosteam de asta vara fiecare detaliu al micului golf si mi s-a parut sfasietor sa vad pacea de acum, apusul linistit, marea bleu-argintie. Sa stau si sa privesc de-a lungul zilei acest du-te vino al oamenilor, sa admir miscarea lor browniana. M-a intrigat mereu intensa activitate desfasurata in Grecia chiar si pe insulite mici unde pare sa nu mai fie nimic nou de zis sau de facut.

Azi cel mai mult imi place portul din Helsinki. Cerul plumburiu- roz, zapada pe monumentele sumbre de piatra, vapoarele, atmosfera nordica de poveste. Imi place iarna, pentru activitatea intensa meteorologica. Iarna se deschide stagiunea la spectacole rare de ninsoare, de transformare a obiectelor in sticla, de ceruri impecabile dupa o noapte de viscol, de gerulete cu scart dimineata si alte minuni.

Exotic de Cismigiu

Marele verde? Portocala de plastic? Copacul excentric din serele romantice ale Gradinii botanice? Nuuuu. Copacul vieţuieste in Cişmigiu, are un low profile de salcie sau plop, în schimb este încărcat în momentul în care vorbim cu aceste enormităţi complet deplasate pentru milieul temperat-banal din Bucureci. Căzuseră multe pe jos, respectiv în nămolul rămas după golirea lacului (apropos, de ce se golesc lacurile bucureştene iarna?). Am luat şi noi două, sînt grele ca bilele de petanque. Mars atack?

Din nou ma gindesc la ceai

Ce mai ploua azi! Am vrut sa-mi iau ceai de soc de la plafar. Aveau pliculete, dar eu vroiam floare.
Imi placeau in filmul Amelie Poulain cum faceau liste cu micile idiosincrazii, de placere si de neplacere.
Mie nu imi place ceaiul in pliculete. Nu suport ceaiul adus sub forma de apa fierbinte, cu pliculetul alaturi, bleah. Aveau ceai de soc sub forma varsata. Bio, din Austria. 15 lei. M-am enervat atit de tare ca n-am mai rabdat sa ii explic vinzatoarei de ce. Aveti idee cite tufe bio de soc sint in tara noastra?

Vizavi s-a mutat o familie de pakistanezi, cu care am incercat sa ne imprietenim, dar pina acum n-am avut nici o intimplare care sa ne apropie. Dar totul vine pina la urma la cel care stie sa astepte (proverb frantuzesc). Ieri mama pakistaneza bintuia pe palier in cautarea unei solutii pentru robinetele care nu aveau presiune. Am ajutat-o si m-a invitat la un ceai. De fapt am avut ocazia la care speram de vreo citeva luni de a ma introduce in bucataria lor din care miroase divin si se raspindeste pina la parter o aroma pe baza de curry. Un ceai bine clocotit, cu lapte, delicios. Intre timp doamna facea pe o plita un fel de lipii, pe care le framinta pe loc. Le-am dus si eu mai pe seara placinta cu mere, ca ei nu prea gatesc la cuptor si ca ar fi curioasa sa stie ce gatesc atita la cuptor romancele.

Acum beau un ceai de plante, adus din Grecia. Se numeste ceai de munte si este suav si aromat. Are frunzele alburii, de catifea. Ma intreb de unde o sa mai gasesc asa ceva aici cind se va termina minunatia asta.