Am fost foarte sceptică atunci cînd au început renovarea Parcului Operei, anul trecut. Cunoştem aleea dintre Operă şi pădure, pentru că treceam pe acolo în copilărie, soră-mea şi cu mine, ţinînd-o strîns de mînă pe mătuşa noastră, speriate de personajele dezaxate din povestirile ei. Pe alee era atunci întuneric, dar nu înţelegeam unde ar putea fi pericolul sau sub ce formă. Era pentru noi doar o nebuloasă a groazei.
Cînd am văzut că ară şi pun gazon, m-am întristat. Pădurea foarte deasă crescută pe terenul dintre Eroilor, calea Plevnei şi Splai era pentru mine un refugiu de sălbăticie lîngă care luam aer şi mă prefăceam că nu sînt în oraş. Dincolo de ea este ruina neterminatei Biblioteci a lui ceauşescu, şi nici un bloc sau lumină nu tulbură perspectiva. Locul mai este de notorietate şi pentru altceva.
Spre deosebire de alte îmbunătăţiri aduse parcurilor bucureştene, prin contribuţia unor ageamii care de fapt au pocit aspectul iniţial al lor, gîndit la vremea lui de către oameni cu educaţie, aceste modificări din parcul Operei cred că au avut la bază un proiect profesionist. Văzînd rezultatul, m-am entuziasmat.
Pădurea a fost păstrată şi încercuită pe alocuri cu gard din nuiele, sau separată de partea antropizată de o fîşie de gazon. Au fost plantate ierburi înalte şi trestii, trandafiraşi, aluni, salcîmi japonezi şi arini. Aleile sînt turnate într-un beton prietenos, depăşind cu cîţiva centimetri nivelul ierbii, astfel încît nu se murdăresc de noroi şi nici nu e nevoie de gărduleţe meschine pentru a împiedica trecătorii să calce pe straturi. Băncile sînt simple şi elegante.
Locul cel mai original şi spectaculos este "memorialul Dîmboviţei". Este vorba de o groapă, traversată de un pod de scînduri, unde se strînge apa şi formează un iaz miniatural. Pe malurile lui a fost plantată floră locală, specifică zonelor mlăştinoase care formau odinioară peisajul bucureştean: sălcii, trestie, muşchi, tamarix, stînjenei galbeni şi multe altele. Memorialul se justifică aici pentru că rîul trecea prin locurile unde astăzi este parcul, fiind ulterior deviat. Am citit despre această parte a oraşului în cartea Străzi vechi din Bucureştiul de azi, de Alexandru Ofrim: "mahalaua şi Biserica Sfîntul Elefterie-Vechi se aflau pe o insulă, formată prin despărţirea a două braţe ale Dîmboviţei.[.. ]Ostrovul a dispărut în cursul lucrărilor de rectificare a albiei Dîmboviţei, executate între anii 1880 şi 1886, pe o distanţă de 7 km. Dîmboviţa a fost canalizată într-o matcă adîncă de 7 metri, au dispărut braţele secundare şi ostroavele, iar lunca rîului a fost asanată de bălţi şi mlaştini".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu