i

i

marți, 27 decembrie 2011

25, 26, 27

De obicei trecea Crăciunul peste mine ca apa valurilor mării la mal, mă uitam cum vine şi se duce, cum îmi udă tălpile în timp ce stăteam amorfă, deşi aş fi putut să mă retrag, dar atunci n-aş mai fi fost pe malul mării, în cazul Crăciunului n-aş mai fi fost în societate. Anul ăsta am intrat în joc, n-am mai stat să primesc mesaje de urare, de care mă miram ca de picăturile căzute din senin, ci am luat telefonul şi am scris şi eu, pentru prima dată. Am primit şi răspuns! N-am mai găsit pretexte pentru a mai rări vizitele obositoare, ci m-am lăsat dusă peste tot şi am mâncat tot ce s-a oferit.

Cele mai frumoase clipe de Crăciun au fost cele douăzeci de minute de la slujba de la Radu Vodă. M-am sculat târziu, n-am mai prins decât sfârşitul, când se cântau colinde. Era foarte multă lume în biserică, dar domnea o linişte, o armonie de sărbătoare, toţi mi s-au părut luminoşi şi transportaţi de frumuseţea divină a vocilor.

Tortuleţe, brad sau nu brad, beculeţe, cadouri, sarmale şi cozonaci, minimalism sau tradiţie, de toate se pomeneşte pe bloguri, pe palier sau prin jur, mai puţin de naşterea lui Isus Hristos. Ciudat. Nişte venetici, de pe Marte sau de aiurea, n-ar înţelege o iotă din activităţile localnicilor.

În ceea ce priveşte ecologia şi bradul, susţin o metodă foarte la mintea cocoşului, dar care necesită puţin efort, organizare şi bunăvoinţă. Mulţi bucureşteni o practică acum. Se ia bradul cu rădăcină, de la pepinieră, şi după sărbători se plantează undeva, eventual înapoi la pepinieră. Nu e simplu? Părinţii mei au aplicat metoda asta prin anii '70, dar atunci nu existau pepiniere şi au luat un puiet din pădure. Azi, bradul lor este mai înalt decât casa şi are un trunchi solid, de 30 de cm în diametru.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Diseară la Fluxus




Am fost la două evenimente legate de expoziţia Fluxus, la vernisaj şi la o conferinţă despre această mişcare artistică. Diseară mai este un eveniment, tot la MNAC, organizat de Sâmbăta sonoră , la ora 20.00. Cum Fluxus avea legătură şi cu muzica, mai ales cu John Cage, s-au gândit să dedice seara sonoră acestui curent.

Din seara Fluxus au rămas cîteva fotografii cu ceaţă.

Ieri am fost la unul din cele mai bune concerte ale anului, la studioul de operă al Conservatorului. Probabil puţină lume ştie că Universitatea de muzică din Bucureşti are două săli foarte frumoase, una chiar cu intrare din Ştirbei Vodă nr. 33, numită Studioul de operă, şi alta mai mare, cu intrare prin lateral, pe strada Poiana narciselor, şi apoi la etajul 1, sala George Enescu.

Am fost la un concert de muzică de avangardă, britanică, organizat de British Council. În program, Oliver Coates - violoncel şi Jonathan Green - sound design. Au interpretat compoziţii de Emily Hall, Jonathan Green, Laurence Crane, Johnatan Harvey şi Matt Rogers. A fost interesant şi foarte bine interpretat şi mi-a plăcut mult. Sala era aproape plină, dar totuşi, este o sală mică, atât de puţină lume este avizată...

Mâine 18 decembrie mai este un concert la Conservator, tot la Studioul de operă, la ora 19.00, muzică interactivă multimedia, cu piese compuse de Cătălin Creţu (Piano interactions pentru senzori, pian si mediu electronic), Adrian Borza (If pentru oboi şi calculator interactiv) şi Constantin Basica (Tutorial 7 pentru corn, iPad, live-electronics şi live-video, Aş fi putut alege celălalt titlu pentru mine şi alt Eu dintr-un univers paralel).

vineri, 16 decembrie 2011

Activitatea soarelui, în timp ce noi credem că facem ceva

Azi 16 decembrie vineri, soarele a alungat norii şi este complet senin, acum după-masă. Pe balcon am fost fericită, se vedea fiecare detaliu al peisajului şi dacă mă uitam în gol, adică nu focalizam privirea, parcă aş fi putut fi din nou în vreo iarnă din trecut. Mirosea a chiftele. De obicei, meniul zilei urcă pe curenţii ascendenţi şi mă înveselesc ba de o ciorbă proaspătă, ba de plăcintă cu mere. Soare roşcat, cu peisaj frumos, nori plecaţi. Dimineaţă era atât de întunecat, că am ridicat toate jaluzelele şi tot nu vedeam să cos.

joi, 15 decembrie 2011

Scrisul tabiet

Mi-am luat o frumoasă carte de Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe. M-am simţit cu musca pe căciulă, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, citind în capitolul Mecanizarea scrisului despre scrisul tabiet, "executat zilnic, ajuns tabiet, cum sunt ţigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul". "Scrisul literar ca activitate cronică, un nărav, scrisul fără nevoie, chiar fără nevoia vanităţii pure, emancipat". Deşi pe vremea când a scris Zarifopol textul - în 1926 - nu se inventase blogul, critica lui se poate aplica tare drăgălaş la activitatea blogerilor, care scriu aproape zilnic, texte cam de aceleaşi dimensiuni.


"Slăbirea ori chiar ruperea controlului propriu, care se întâmplă în scrisul mecanizat, favorizează îndărătnicia stranie în privinţa dimensiunilor pe care trebuie să le aibă pasta literară. Astfel, dimensiunile lucrurilor literare sunt rareori naturale. Nu dinăuntru se hotărăşte ce şi cît are să fie, ci din mersul cotidian şi oarecum rotativ al scrisului". Zarifopol precizează că "tabietul explică producţia şi dă măsura fecundităţii", nedând dreptate astfel celor care ar putea obiecta că formatul blogurilor determină dimensiunea textelor, care de obicei se încadrează în proza scurtă şi foarte scurtă.

"spiritul burghez apusean şi structura socială corespunzătoare, cu tendinţa lor fundamentală de a preface în meserie abslout orice stare şi atitudine, cât de interioară, a favorizat frumos scrisul tabiet."

Autorul sare peste cazul scriitorilor de meserie, care pentru a se întreţine din scris sunt nevoiţi să răspundă cerinţelor pieţei. Dar cum în zilele noastre scrisul obligat şi cel hobbystic tind să se confunde pe bloguri, dintre care multe sunt situri comerciale cu alură de dezinteres, sau datorită caracterului ageamiu al autorilor care iau banii, ar trebui să nu îi iertăm pe autori aşa cum face Zarifopol, care aminteşte doar că "despre cruzimea şi tristeţea constrângerii sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, în timpurile noastre, destul patos, şi tânguios şi indignat, de către specialiştii iubirii de oameni" - ce-mi place causticiatea acestui bărbat elegant.

luni, 12 decembrie 2011

Murături

Prune murate, gogoşari umpluţi cu varză şi castraveţi muraţi, uşor picante. O bunătate, luate din Sfântu Gheorghe Covasna, de la Bertis. Îmi pare rău, dar în Bucureşti nu se manâncă bine.

miercuri, 7 decembrie 2011

Produse cosmetice ruseşti

Am fost plecată o vreme. Şi n-am mai scris, internetul mi-a lipsit. N-a fost rău. M-am bucurat mult să revin în Bucureşti, ba chiar mi-a fost dor de el. M-am mutat şi acum am alt cartier de explorat, cu totul diferit.

Printre primele impresii este şi constaterea că s-a terminat cu apropierea de cele 20 de farmacii, 19 bănci şi 3 Mega Image-uri, ba chiar de orice fel de magazin. Am vedere la cer, care se schimbă necontenit şi mă hrăneşte cu lumină, aşa cum îmi doream.

Am descoperit la Kogălniceanu la rond un magazin unic, unde se găsesc produse cosmetice ruseşti. Este chiar în staţia spre Universitate, lângă un fast food cu şaorma, unde e mereu coadă. Am citit de pe trotuarul de vizavi "Natura Siberica si bunica Agafia", curiozitatea mi-a fost imediat zgindarita şi am plecat înspre el ca pe aţă. Mă încântă orice descoperire a unor mărfuri de provenienţă neconvenţională. M-am săturat de aceleaşi Palmolive şi L'Oreal, de aceleaşi chinezării.

La magazin au cele mai năstruşnice combinaţii: şampoane cu lapte de capră, sau cu 17 plante siberiene şi apă din gheaţă, creme cu ioni de argint, loţiuni cu diverse plante, printre care rădăcină aurie de Baikal, o plantă foarte preţuită, energizantă. Cred că o să încerc mai multe, dar pentru moment mi-am luat un şampon de la firma Reţetele bunicii Agafia şi un gel de duş cu iris siberian de la Natura Siberica.

LE: pe eticheta produselor scrie că sînt importate de cosmeticaverde.ro

vineri, 14 octombrie 2011

Melancolică şi rece, luminoasă şi sărbătorească

Azi mi-am petrecut mult timp în cîteva zone pe unde trece tramvaiul 41. Mai întâi, acolo unde podul Grant coboară în Crângaşi. Nu mai pusesem niciodată piciorul acolo, iar priveliştea o vedeam atât de des din tramvai. Aşa se întâmplă cu marginile unui drum intens umblat. Nimeni nu coboară din maşină să viziteze împrejurimile unei autostrăzi...

Am căutat un tapiţer, dar magazinul nu mai exista.
M-a însoţit permanent un sentiment de melancolie adusă de adierea toamnelor de odinioară. Toamne reci, cu legume pe la aprozare, toamne ale copilăriei printre blocurile comuniste, cu frunze uscate galbene strălucitor şi soare zglobiu în vitrinele murdare ale magazinelor generice de croitorie, marochinărie sau frizerie. Poate sentimentul a fost adus de lumina puternică a zilei? Sau de cartierele construite de victoria socialismului şi rămase foarte puţin schimbate? De bogăţia de legume, de frigul toamenlor de altădată? Nu ştiu precis.

În spaţiul verde din faţa unui magazin de TV Color, am întâlnit aceşti trandafiri înalţi cît plopii şi de o frumuseţe măreaţă. Culoarea lor între vişiniu şi roşu sângeriu era atât de strălucitoare că nu am reuşit o poză prea fidelă. Ceata sticlelor de PET îţi găsise o frumoasă organizaţie de grădinărit, ordonată şi comică.

Lângă spaţiul cu trandafiri am văzut un magazinaş care vindea şi vaporaşe radio-comandate. Aveau în vitrină un uriaş vaporaş galben, cu care putea să se plimbe chiar şi un copilaş.
Pe trotuarul opus, încă o relicvă nu a reuşit să dispară dar nici să se transforme, un service Arctic de-a dreptul îngheţat în timp.

Am plecat mai departe cu 41. În dreptul catedralei noi cu cupole aurii un şir lung de enoriaşi m-a făcut să mă întreb ce sărbătoare o fi şi repede calculând data mi-am dat seama că e Sfânta Paraschiva. Am coborât la capătul liniei, la Ghencea. Acolo, ca de obicei, era soare şi plopi şi din ce în ce mai multă melancolie. De fiecare dată când ajung în Ghencea e soare. Mi-am luat o gogoaşă "înfuriată" cu brânză. Mi s-a părut puţin ridicol să cer "o înfuriată cu brânză, vă rog", dar aşa se numeau ele, "înfuriate" cu ciocolată, cu brânză sau "înfuriate simple". Am văzut multe aprozare cu marfa pe trotuar în lăzi de carton. Un magazin de pantofi mi-a dat un leşin în stomac. Rafturi pe toţi pereţii şi perechi de pantofi înşiruite una lângă alta, toţi negri sau cel mult maro şi kaki. Ca pe vremuri.
Am intrat în Pescăria Gioconda, pandantiv al măcelăriei Gioconda (sau invers). Aveau acolo raci, 15 lei kilogramul. I-am şi văzut, într-o ladă. Vânzătorul povestea că mâncase în ajun un caras prăjit şi băuse must.
Pe trotuar se înşirau femei îmbrobodite, cu aer de ţară autentic, care vindeau fasole verde, pere, verdeaţă şi alte bunătăţi. Mi-am amintit de ceva, de cineva, de uscăciunea lui octombrie şi eu copil care mergem la biserica din Ghencea, cu bunica, pe atunci tânără.

M-am întors acasă. Cerul anunţă o furtună de zăpadă. Dar probabil înserarea e de vină. Cu furtuna în spate, cu tangaj considerabil, un uriaş bastiment de blockhouses se iţeşte la orizontul balconului.

joi, 13 octombrie 2011

Conceptul "de casă" conţine aditivi alimentari

De ce se pune gelifiant - pectină în gemurile şi dulceţurile din comerţ? De ce se pune acidifiant - acid citric? De ce se pune sirop de glucoză fructoză?

Indiferent de cât de tradiţionale se prezintă gemurile şi dulceţurile, oricât de autentice de casă, de la oricâte şiruri neîntrerupte de bunici gospodine se reclamă confiturile de fructe rare, toate conţin unul din aceste trei ingrediente de mai sus, mai ales pectina. De ce?

În consecinţă, nu mai pot mînca decât dulceaţă şi gemuri făcute de membri ai familiei, prieteni sau vecini.

joi, 6 octombrie 2011

Caut să închiriez

Am o dorinţă extrem de greu de îndeplinit, într-un Bucureşti obsedat de termopane şi locuri de parcare supravegheate, în care bruma de case antebelice rămase este locuită de cetăţeni care visează să stea la bloc sau de firme (de pază şi securitate). Asta în cazul în care nu sînt lăsate să se degradeze pentru a putea fi demolate.

Caut să închiriez 2 sau 3 camere într-o casă antebelică nerenovată, fără termopane, fără gresie sau parchet laminat, nu mă interesează locul de parcare şi nici grilajele sau uşile metalice.

Camerele trebuie să fie înalte şi luminoase, ferestrele înalte şi să fie cât de cât linişte. E posibil oare?

miercuri, 5 octombrie 2011

Ivo Dimchev

În seara asta am fost la eXplore dance festival. Am văzut la MNAC o performance (numită I-ON) a lui Ivo Dimchev, un artist bulgar care trăieşte la Bruxelles. Foarte amuzant, foarte bine interpretat, aplauzele publicului s-au desfăşurat timp îndelungat.

A fost o meditaţie asupra obiectelor indescriptibile, lipsite de funcţionalitate predefinită. Gesturile care exploatau acele obiecte erau la rândul lor preluate din algoritmuri familiare, cum ar fi mătăniile, dansul disco, sexul, dar modificate pentru a se adapta noilor obiecte, scoţând astfel în evidenţă absurdul gesturilor cotidiene, lăsînd scheletul lor la vedere.

Performance-ul a fost exact ceea ce aştept de la teatru.
Şi totuşi este chinuitor să fii critic de artă, mai bine urmăreşti spectacolul cu încântare.

marți, 4 octombrie 2011

Alte prăjituri

--> -->
Acum vine rândul unor prăjituri binecunoscute, care din păcate au potenţial mare de încorporat modificări, ca şi porumbul.


Prăjitura Diplomat nu există ca atare decât în România. În Franţa se vorbeşte despre creme Diplomat. Aceasta conţine creme patissiere, gelatină şi frişcă, sau creme patissiere şi creme Chantilly.

Crema de patiserie (creme patissiere) este cea din ecleruri şi profiterol. Iată reţeta pentru 6 persoane:
1 l de lapte
100 g făină
200 g zahăr
4 gălbenuşuri
125 g zahăr
vanilie
Amestecaţi gălbenuşurile cu zahărul. Bateţi cu tellul până când amestecul se albeşte. Adăugaţi făina şi amestecaţi binişor. Adăugaţi 1-2 pahar de lapte.
Încălziţi laptele rămas, apoi după 4 minute turnaţi amestecul de mai sus şi vanilia. Amestecaţi cu telul până începe să fiarbă şi se îngroaşă. Gata.

În România, rulada diplomat sau prăjiturile diplomat din cofetării şi torturile diplomat de la nunţi sânt odioase şi greţoase tencuieli din prafuri gelatinoase, cu fructe aşezate înşelător doar deasupra.

Tiramisu este poate cea mai denaturată prăjitură, poate pentru că ingredientele ei sînt foarte fine şi elegante. Reţeta autentică cuprinde ouă, cafea, mascarpone şi biscuiţi savoiardi sau pişcoturi, plus cacao pentru pudrat. Numai italienii puteau inventa şi înţelege acest tip de rafinament culinar, căruia nu+i pot admira simplitatea delicată naţiuni mai din topor, cum ar fi francezii şi românii. Aceştia trebuie să-i toarne frişcă, să-i adauge ciocolată cu lapte, sau căpşuni.

Iată o variantă italieneasca:
500 g de mascarpone
80 g de zahăr
4 ouă
250 g savoiardi
1 ceaşcă de cafea tare
1 lingură de Marsala
cacao

Bateţi gălbenuşurile cu zahărul până se albeşte amestecul. Amestecaţi brânza mascarpone cu o lingură până se omogenizează, api turnaţi în ea gălbenuşurile cu zahărul. Bateţi albuşurile spumă, cu un vârf de cuţit de sare. Încorporaţi-le în compoziţie. Amestecaţi cafeaua cu vinul de Marsala, plus două linguri de apă. Scufundaţi pişcoturile în amestec, până se umezesc, dar nu se îmbibă complet.
Pe o tavă puneţi un strat de pişcoturi, acoperiţi cu crema, cu o spatulă, apoi încă un strat de pişcoturi şi unul de cremă. Pudraţi cu cacao şi răciţi la frigider.

Tiramisu din România este maltratat cu frişcă, ciocolată, ba chiar a devenit îngheţată. Cel mai dezgustător este faptul că pute a esenţă de rom de la o poştă, sau are mascarpone înlocuită cu ceva maglavais. Mascarpone este o brânză cremoasă din lapte de vacă, originară din Lombardia. Unele cred că este o cremă.

joi, 29 septembrie 2011

Prăjituri


Mă gândesc în continuare la cofetării şi mai ales la prăjituri celebre, deformate de universul culinar românesc. Nu numai reţeta a devenit fantasmagorică, dar şi denumirea a fost stâlcită. În continuare o să arăt de unde au plecat unele prăjituri şi unde au ajuns, ce dulăi erau şi ce potăi au devenit pe la noi.

Chanteclerc autentic

Chanteclair sau Chanteclerc este o prăjitură inventată la Toulon de către domnul Calvi, prin 1930. Se prepară din discuri de meringue (bezea) aromat cu cafea, aşezate senviş, având între ele cremă Chantilly aromată cu cafea, glasată, şi totul tapetat cu fulgi de migdale prăjite şi zahăr. Deasupra se decorează cu un cocoş, prin pudrare în formă.

Ce a ajuns la noi: la cofetăria Liliana, două bezele groase, între care stă ţeapănă o cremă densă, se numeşte "Chanticler" şi are o pasăre în vârf, un fel de pitulice.



Choux a la creme sau profiterole are o istorie lungă şi obscură. Este vorba de gogoşele de cocă umplute cu frişcă, cremă sau îngheţată, câteodată acoperite cu ciocolată sau caramel.

La noi, "şualacremul" are o prezenţă sub nume greu de pronunţat, ca "choix" (citit cum se scrie) şi tone de frişcă.

Profiterolles


Linzer
este o specialitate de la Linz, din Austria. Până să ajung la Linz şi să descopăr că linzerul este o prăjitură foarte medievală, am fost minţită la cofetării româneşti cu "Lintzer", de variate şi ciudate compoziţii , printre care o plăcintă cu mere, acoperită cu un grilaj gros de cocă.

Linzer autentic


Linzer modificat româneşte, cu fructe şi îngheţată

Linzer
este deci un desert de europeni care descopereau condimentele, fiind un fel de turtă dulce, adică cocă aromată cu scorţişoară, vanilie şi cuişoare şi îndulcită cu miere, amestecată cu alune pisate şi spoită cu gem, de obicei de coacăze şi pavoazată cu un grilaj de cocă şi mai nou de fulgi de migdale. Ce putea fi mai ieftin şi mai accesibil pe vremurile acelea friguroase, de unde zahăr, sau ciocolată, sau fructe exotice.


Va urma...


Cofetăria Liliana

La noi în cartier a supravieţuit şi o duce bine-mersi o cofetărie din vremurile odioase. Se numeşte cofetăria Liliana şi se află lângă o altă relicvă, care prin miracol nu s-a desfiinţat, magazinul Ana Gabriela.

Ce le mai place bucureştenilor să stea la coadă! Câtă încredere au în vânzătoarele în bluze albe, coafate şi cu aurul pe degete, care se calcă pe picioare ca să le îndese amandine şi prăjituri Corina pe cartoane sau să le cântărească fursec şpriţat sau fondante ca piatra.

Decorul cofetăriei este atât de urât, că şi la poştă mă simt mai în largul meu. Jaluzele verticale albastre, mese de nichel, decor din ciment cu bucăţele de marmură prinse în el. O culme a nostalgiei, cupele din inox pentru îngheţată , probabil din zestrea cofetăriei comuniste, paharele cu frişcă naturală şi "tortuleţele" amandină sau Violeta. Cum, Violeta, acea transformare mov a amandinei, care mie mi se părea o culme a luxului din zahăr.

Produsele sînt îngrămădite unele în altele, pereţii sînt bucşiţi cu rafturi ticsite, de la alune şi ciocolate la portocale decojite, şampanie roz pentru copii şi rahat, să vadă clienţii abundenţa, să se sature şi ei după anii de margarină pe sub mână.

Miroase puternic a aditivi alimentari şi nu lipsesc nici ghivecele cu flori anemice. Nu sînt niciodată mai puţin de 10 persoane la coadă şi aglomeraţia mare e la ora ieşirii de la muncă, când gospodine în drum spre casă mai adaugă şi o sacoşă cu fursecuri sau savarine la cele 3 cu roşii şi pâine.

De prisos să spun că dulciurile perpetuează tradiţia prăjiturilor ieftine, pîine goală însiropată, cremă multă şi greţoasă, spîrcuri decorative, ciocolată nedigerabilă, cleioasă, plină de margarină, vanilie artificială, porceală. Ce succes!

marți, 27 septembrie 2011

Vila Luminiş

Am vizitat vila Luminiş din Sinaia, construită de George Enescu în 1926. Acum aceasta este Casa memorială George Enescu. Îmi promisesem să văd cum arată această vilă, unde se ducea Yehudi Menuhin să ia lecţii de vioară cu Enescu în 1927. Aşa citisem pe placa de marmură fixată pe vila de pe strada Octavian Goga.

Am ajuns cu greu acolo, în cartierul Cumpătu, pe jos de la gara Sinaia. Şoseaua de centură, pe unde a trebuit să merg, nu are trotuare, maşinile aproape te lipesc de parapeţi. Drumul apoi continuă urât, desfundat, între calea ferată şi un gard, care protejează rezervaţia Arinişul de la Sinaia. Dar nu m-am dat bătută şi am urcat neîntrerupt până sus.

Nu-mi pot lua gândul de la frumuseţea vilei şi de la claritatea luminii în foişorul cu arcade, aerisit şi cu vedere la brazi. M-a impresionat enorm acel loc. Pe vremea lui Enescu, nu era probabil nici un element antropic vizibil ca astăzi, când calea ferată, terasamentele, excavatoarele şi diverse lucrări de infrastructură aduc tristeţe perspectivei. Din salon, ca şi de la manasardă, se vede şirul crestelor Bucegilor în întregime, până spre Buşteni. A fost foarte bine amplasată casa, chiar dacă nu pare în zilele noastre, aşa cum e lângă calea ferată.

Toate obiectele sînt originale. Au rămas la locul lor, ca prin minune. Bunul gust al Marucăi şi simplitatea lui Enescu. Numai obiecte de calitate, de la vase persane, chinezeşti sau de Delft, la covoare de Buhara sau olteneşti. În baie, mai există cada de porţelan şi bateria Villeroy&Boch, deşi fără robinete (poate cineva a avut nevoie de ele ca să şi le expună lângă bibelourile din vitrină).

Am intrat din baie în dormitor. Aceeaşi imagine o avea şi Maruca. Patul din dormitor, parchetul şi covorul oval, alb, presărat, aşa mi s-a părut, cu buchete de bujori. După atâţia ani, o străină păşeşte în aceeaşi cameră şi are aceeaşi imagine, odinioară familiară proprietarei.

Am citit în jurnalul Marucăi Enescu impresiile scrise după cutremurul din 1940:

"La Sinaia, nici o fisură nu se vedea pe suprafaţa zidurilor zugrăvite în alb ale vilei Luminiş, unde, câteva zile mai târziu, am regăsit intacte inestimabilele vase persane aşezate pe o cornişă strâmtă a şemineului. Totuşi, în vecinătate, toate casele suferiseră mari stricăciuni, fiind jeliţi mai mulţi morţi, şi aceasta, în ciuda faptului că Sinaia fusese mult mai puţin încercată decât Bucureştiul şi alte oraşe de provincie..."

Aceleaşi vase pe care le-am văzut sâmbătă intacte. Între timp, atâţia oameni s-au făcut oale şi ulcele, Enescu, Maruca, chiar şi Menuhin.
--> -->

marți, 20 septembrie 2011

Un nou proiect de distrugere. Munţii Fagaraş

Am rămas în România pentru că iubesc natura, munţii, apele, pădurile, viaţa. Dar în curând rămasul în România nu se va mai justifica. Va fi mai rău aici decât în ţările industrializate, poluate şi restrictive. Va fi ca în India, unde în loc de apă curge pe albia râurilor otravă chimică, unde munţi de gunoaie putrezesc la soare. Ştiţi cum arată râurile betonate de ceauşescu, complexele industriale care au desfigurat oraşe ca Baia Mare sau Călan? Aşa va fi peste tot în ţara asta, pentru că oamenii care sînt prin ministere sînt urmaşii direcţi ai analafabeţilor comunişti. Sînt oameni fără educaţie, fără urmă de suflet, de minte, sînt nişte bestii care abia ştiu să vorbească.

Spun asta pentru că am auzit de un nou dezastru ecologic pus la cale şi îndeplinit pe şest de către javrele care au putere de decizie. Distrugerea râurilor de munte din Făgăraş, prin captarea lor prin conducte.Pe râurile montane din judeţul Argeş se desfăşoară un amplu proiect de captare a apei pe întregul curs al râurilor pentru amenajări de microhidrocentrale in regim privat. Râurile vizate de aceste lucrări sunt:
1.Raul CAPRA(paralel cu drumul naţional Transfăgăraşan din direcţia Barajul Vidraru spre Bâlea Lac).
2.Raul BUDA(situat est in aval de râul Capra la cca. 9 km pe o vale oarecum paralela)
3.Paraul OTIC(situat la est in imediata vecinătate a râului Buda dar având un debit mediu anual insignifiant)
4. Râul TOPOLOG(situat la vest de râul Capra pe raza comunei Salatrucu, jud.Arges).

Iată filmuleţul. Există şi o petiţie online, pe care vă rog mult să o semnaţi. Nu cred că se mai poate face ceva, dar eu sînt cam pesimistă.

luni, 19 septembrie 2011

Good old Sinaia



Pentru că nu putea să mai rămîie încă o duminică în Bucureşti, să se usuce la aceleaşi 35 de grade veşnice şi să tremure de nervi din cauza gălăgiei traficului, Raluca s-a gândit că Sinaia ar fi locul ideal de răcorire sub un brad.

Zis şi făcut, am plecat spre Sinaia, care de atâtea ori mă încântase în excursii de weekend şi pe care în ultimii ani am neglijat-o ca destinaţie. Poate faptul că citesc Călătorie în România să mă fi determinat să mă întorc la Sinaia? În carte, autorul, Sacheverell Sitwell, spune că Sinaia "este capitala de vară a ţării".

Mi-am văzut visul cu ochii. Am stat pe iarbă în parcul "asemenea parcurilor de pe Riviera, cu o explozie de flori şi o clădire cu stucatură albă ce nu poate fi decât un cazinou". Într-adevăr, parcul mi-a amintit de Franţa, de care mi s-a făcut dor. De-a lungul hotelului Palace sunt bănci albe din dantelă de fier forjat, pe care se odihneau cupluri de pensionari eleganţi.
Respiram în sfârşit, vedeam cerul limpede, era linişte. Simţeam că revenisem acasă, la normalitate, la viaţa reală, iar Bucureştiul rămas în urmă era acea groapă imposibilă, acel loc neverosimil, fals, unde viaţa nu este decât o aşteptare, un chin, o iluzie. Mai precis, ca să vă explic mai bine, parcă ieşisem din casa groazei din parcurile de distracţii. Încercam să-mi acomodez ochii la lumina zilei şi realitatea de coşmar din obscuritatea casei groazei, pe care o luasem în serios cât timp fusesm acolo, era lăsată în urmă şi îşi dovedea ridicolul.

Am ales locurile antebelice pentru plimbare. Am pornit-o pe strada Carol I. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost vila magnifică, cu o plăcuţă comemorativă lângă intrare. Am urcat vitejeşte treptele şi am aflat cu melancolie că acum 104 ani, într-un septembrie probabil asemănător, violonistul Yehudi Menuhin a locuit în vilă. Acum, totul era în paragină. Un chiriaş a deschis un geam la etaj şi a azvârlit apă dintr-un lighean. Singurul aspect optimist al acestei stări de lucruri este că vila încă nu a fost mutilată de termopane şi tencuieli de ciment.

Mai spre deal, în drum spre mînăstire, am intrat la Cafeneaua Parcului Old Nick. Pe meniu era o fotografie veche, în care apărea un local în plină epocă de glorie interbelică. Nu mi-a venit să cred! În imagine era chiar fosta cofetărie Kalimzakis din Sinaia, despre care Sitwell scrie în Călătorie în România următoarele:

"Nu trebuie să uităm nici cofetăria minunată de vizavi de hotel, (Palace) aparţinând unui grec pe nume Kalimzakis, una dintre cele mai bune întâlnite în Europa. E din categoria cofetăriei Gerbaud din Budapesta, Zauner din Ischl, sau Hanselmann de la St. Moritz; iar pentru cunoscători, nu mai trebuie adăugat nimic. La Kalimzakis găseşti o dulceaţă de zmeură proaspăt culeasă de pe munte ce are graţia unui poem. Se spune că urşii din Carpaţi sunt gata să-şi rişte viaţa pentru asemenea boabe de zmeură sălbatică. Putem spune că oricine a avut această experienţă îi înţelege."

Citind aceste lucruri am fost pe loc sigură că faimoasele cofetării din Ungaria, Austria şi Elveţia pomenite mai există şi azi, spre deosebire de sora lor din România. Flerul nu m-a înşelat. Internetul m-a ajutat sa descopăr că, într-adevăr, la Budapesta mai există Gerbeaud, deşi a avut o istorie chinuită de comunism, dar a revenit la numele şi calitatea de odinioară, la Bad Ischl funcţioneză neîntrerupt din 1832 Konditorei-Kaffee Zauner, iar la St. Moritz Hanselmann brutărie-patiserie-bombonerie-ceainărie-restaurant îşi continuă cariera începută în 1894.

Bineînţeles că a patra soră nu mai trăia. M-am întrebat pe unde o fi fost şi cum arăta răposata Kalimzakis. În ultima vreme mi se întâmplă des să primesc răspuns, neaşteptat şi necăutat, la întrebări dificile. Răspunsul m-a întristat totuşi.
Cofetăria Kalimzakis se afla în clădirea în care azi funcţionează Cafeneaua Parcului, un magazin de antichităţi şi o pizzerie. Actualii patroni ai cafenelei susţin că au reînviat o tradiţie de 100 de ani, în vena faimosului local. Însă la o privire mai atentă, fotografia de epocă este trucată. Deasupra ferestrelor, în dreptul copertinei, scrie cu un font modern CAFENEAU PARCULUI. Pliantul nu suflă o vorbă despre cofetărie, în schimb spune o poveste despre Stroe şi Vasilache, care erau clienţi pe vremuri. Actualul cafe-bar foloseşte de fapt încăperea de pe colţ, unde aşa cum se vede din poză era un coafor de dame, şi o mică parte din încăperea fostei cofetării. Oricum, uşile au fost transformate în ferestre şi întreaga clădire are aspectul mutilat al caselor naţionalizate şi împărţite între mai mulţi chiriaşi. La etaj, geamurile au de-acum termopane instalate indolent, româneşte: cu folia protectoare nedezlipită şi spuma netăiată.
Pe internet pagina de prezentare a localului mai spune şi povestea lui Old Nick şi menţionează că familia patronilor se trage dintr-un oraş port la Dunăre. O fi vorba de aceeaşi Kalimtzakis, care fiind greci, puteau fi din Brăila? De asemenea, căutând pe net am văzut că în Sinaia mai există persoane purtând acest nume.

La Old Nick am băut un frappe cu îngheţată, corect. Nici vorbă de vreo prăjitură. Dacă de bomboane cu vişine, marţipan şi cafele excelente nu poate fi vorba, măcar dulceaţă de zmeură proaspătă ar putea produce. Dar de unde zmeură la Sinaia, cine să o culeagă, cine să aibă rafinamentul de a servi dulceaţă de casă? Masa era murdară de pete de suc şi scrum de ţigară, iar chelneriţa nu s-a obosit să o şteargă. Cred că nu din rea voinţă, ci pur şi simplu nu a observat. Pentru a observa trebuie să îţi pese. Am uitat să fac o poză din acelaşi unghi, am doar una din lateral. Ar fi interesant să aflu adevărata istorie a cofetăriei şi ce bunătăţi servea pe vremuri.
Plimbarea a fost foarte reuşită, am urcat pe înserat şi la cota 1400, unde era atât de linişte, munţii nu se grăbeau nicăieri. Parfumul care m-a însoţit a fost Vocalise, de la Maitre Parfumeur et Gantier.




vineri, 16 septembrie 2011

Bucharest Tales. Lansare de carte. Penibil

Azi, la Institutul Cultural Român, s-a lansat volumul Bucharest Tales, editat de New Europe Writers (John a'Beckett, James G. Coon, Andrew Fincham).

Am participat la lansare, deoarece mă interesează foarte tare poveştile despre Bucureşti. Spre deosebire de majoritatea oamenilor prezenţi în sala de festivităţi la ICR, eu aflasem de eveniment din e-mailul ICR News la care sunt abonată. Nu eram nici autor, nici rudă cu vreunul din autori, nu eram nici traducătoare, nici cunoştinţă a editorilor, nici salariat ICR şi nici pensionar al trataţiilor gratuite de la evenimente. Pe scurt, eram unul dintre cei doi-trei cetăţeni veniţi independent, neavizaţi şi curioşi să citească antologia de texte despre Bucureşti, publicate în engleză şi scrise de diferiţi autori români şi străini.

Ca de obicei, ICR s-a achitat plăcut de sarcină. Prezentatorul, al cărui nume nu l-am aflat, a oferit o introducere inteligentă, într-un discurs succint şi atrăgător, presărat cu glume fine. Au vorbit şi editorii englezi, şi traducătoarea, poeta Grete Tartler şi-a recitat o poezie, iar alt autor a citit un fragment, în care zicea că full-ul e o mâncare de fasole, dar l-am iertat că nu a auzit de bob.

Trataţia a fost generoasă, camerele video prezente. Însă ceva lipsea. Şi acest lucru era chiar volumul lansat. Da, lipsea cartea. Am întrebat pe unul din editori unde este cartea pentru care venisem. Mi-a arătat un singur exemplar, care nu putea fi luat acasă. Lângă el se aflau exemplare din aceeaşi serie, respectiv mai multe Prague Tales, Budapest Tales, Warsaw Tales. Puteam să iau unul din acestea, dar Bucharest Tales nu.

Aşa se face că, în mod absurd, m-am întors acasă cu Budapest Tales. Sau poate nu e absurd, nu Budapest e capitala României? Parcă aşa ceva, Bucharest, Budapest, mă rog.

duminică, 11 septembrie 2011

A venit a venit toamna...really? check again

Pe multe bloguri am citit postări anticipative despre toamnă, frunze ude, octombrie cu dimineţi reci, degete de brumă si alte simptome reumatismale şi melancolice. Este într-adevăr aproape echinocţiul de toamnă, dar trăim o caniculă egipteană.
Pare-mi-se că oamenii de multe ori nu ţin cont de clipa prezentă şi de senzaţii, ci mai mult de cuvinte şi de un program de viaţă care le dictează şi percepţiile.

Consemnez pentru istorie: este lună plină (în Peşti), 31 de grade la amiază şi foarte multă uscăciune. Serile, lumina se face mov. O vară indiană sau o vară tout court.

Parfumul preferat al perioadei este Virgin Island Water, de la Creed. Dar simt ca acum seara şi poate mâine voi purta Red Aoud, de la Montale. Mi-am cumpărat Călătorie în România, de Sacherel Sitwell, editura Humanitas. Promite să mă captiveze şi să mă enerveze, pentru că vorbeşte de o lume dispărută în doar 70 de ani.

Muzică în două minute

Am avut ocazia să urmăresc două concerte astăzi, unul pentru un minut şi jumătate şi altul pentru 30 de secunde. Uneori nu e nevoie de mai mult de o privire pentru a înţelege ceva sau pentru a reţine o scenă pentru tot restul vieţii.

Primul concert era la televizor. Grigore Leşe bruia nişte iranieni, printr-o frază muzicală care a devenit trademark şi pe care o stăpâneşte foarte bine, dar o şi repetă întruna. Îmi venea să-l apuc de vesta minimalistă şi să-l rog să-şi oprească hăuitul măcar pentru o clipă, ca să înţeleg ce cântă oamenii aceia.

Al doilea concert se desfăşura în părculeţul Colţea. Am trecut cu maşina pe bulevard şi astfel am ascultat binecunoscutele note ale unui concert de Bach. Dar pe acolo mai trecea şi o dubiţă cu sirena urlând în plină forţă, acoperind chiar şi vuietul obişnuit al traficului bucureştean, care polua deja concertul. Cum să asculţi muzică barocă în asemenea condiţii? E ca şi când ai face un picnic pe lângă gunoaie. Gusturi româneşti.

Ulterior, m-am documentat şi am aflat că aceste concerte din parcul Colţea fac parte din "Visul unor simfonii de vară", care, according to primarul Negoiţă, "este un festival de muzică clasică care se adresează tuturor iubitorilor de muzică şi cultură". Tot primarul zice, pe site-ul festivalului, fiind la curent probabil cu vreo metodă de trecere în altă dimensiune odată ce ai păşit în parcul Colţea: „Vă invităm să evadaţi din vacarmul cotidian în Parcul Colţea, pentru a ne bucura împreună de armonia şi frumuseţea inegalabilă a muzicii clasice.”
I couldn't, could you?

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Intrarea Aurora


De mult timp n-am mai scris despre intrări, dar ieri mi-a ieşit în cale intrarea Aurora. A fost o zi specială. Măturată de un vânt puternic, astfel că lumina era penetrantă. Vântul, combinat cu acea sclipitoare lumină de septembrie, au dat o zi de fotografie.

Nu mi se pare că toate zilele merită fotografiate. Din păcate, unele zile sunt anoste, cu lumină ternă, sau indecisă, cu nori nici prea buni nici prea răi, cu cocleală în atmosferă. Atunci nimic nu e frumos. Şi sînt zile când n-am chef de nimic, sau nu se întâmplă nimic, sau totul merge dezlânat, şi nu am inspiraţie. De obicei, aceste zile se întâmplă în Bucureşti şi sînt în majoritate în noianul zilelor.

Revenind la intrarea Aurora, am remarcat un felinar bine plantat şi altoit cu semne, chiar în faţa cantinei de ajutor social. Intrarea arată bine, este destul de lungă şi are case frumoase.
În fundal, elementul cheie al intrării se lipeşte masiv pe orizont. Este vorba de hotelul Belle Epoque, o monstruozitate cu mască de hotel romantic şi cu chip de hală de producţie. În perioada belle epoque lăcomia şi prostul gust nu construiau clădiri cu atâtea camere şi etaje atât de înghesuite şi asimetrice, cu acoperişuri mansardate în felul ăsta.

marți, 6 septembrie 2011

Conversaţii searbede

Oriunde mă întorc, oriunde mă duc, de câte ori ajung până la urechile mele conversaţii, subiectul este anost, vulgar, lipsit de interes pentru suflet. La mare, la pensiune, turiştii vorbeau despre preţuri. La restaurantul de cartier, ieri, vecinii de masă povesteau cu aplomb despre costurile excursiei lor, defalcate pe avion, închiriere maşină sau scuter, transferuri, piscine şi restaurante. Ulterior au trecut la mărimea porţiilor de mâncare.

Între amici, din păcate, aceeaşi situaţie. Se discută despre jocuri on-line şi laptopuri.
În pauza de masă, la cantină, evident că nu se abordează absurdul în literatura română şi nu se contemplă lumina zilei respective, ci se comentează ultimele frecuşuri, altercaţii şi termene.

La terasă, nivelul intelectual al subiectelor nu sare mai sus de situaţia din etapă, campionat sau alte domenii fotbalistice. Am observat şi obiceiul ca grupurile să se polarizeze în băieţi şi fete, fiecare sub-grup având un subiect de interes specific, respectiv motociclete şi copii, sau costurile excursiei şi copii, sau dotările automobilului şi diete/blugi/costurile excursiei/copii.

Oamenii la care mă refer sunt totuşi dintr-o categorie civilizată, aşa numiţii intelectuali. Bineînţeles, situaţia în mediile populare este atârt de dezastruoasă, că nu merită să o mai analizez. Pentru un eşantion de discuţie absoult neinteligibilă, formată în cea mai mare parte din p.. şi p... este suficient să treceţi un minut pe la Dristor kebap Budapesta, de exemplu.

În tramvai sau metrou, se conversează despre costul vacanţelor, sau despre ce "mi-a mâncat copilul" şi cum "mi-a făcut febră", cei care vorbesc la mobil tratează meniul de la cină (constând mereu în pulpe de pui divers gătite) sau cearta de la birou, sau, în cazul profesioniştilor, datele din vreun contract.

Dar cea mai palpitantă şi savuroasă conversaţie, care aduce lumină în sufletele majorităţii, este cea despre performanţele obiectelor. Ultimele modele de ipod şi iphone, raportul calitate-preţ pentru diferite gadgeturi şi aparaturi, opţiunile maşinii, dotările mortocicletei, modelele de camere foto şi video, plasmele, computerele sau alte hi-tech, acestea înlocuiesc orice sentiment uman, umplu golurile create de o viaţă individualistă, frustrantă şi alienantă.

De foarte puţine ori am putut să intru într-o discuţie despre momentul prezent. Atunci când se epuizează obiectele, oamenii vorbesc despre ceea ce li s-a întâmplat. Nimeni nu vorbeşte despre ceea ce este, la prezent, despre ceea ce constată la persoana din faţa lui, despre ceea ce simte la momentul respectiv.

De câte ori încerc să aduc vorba despre altceva, sunt tratată ca un televizor care merge cu sonorul oprit. Lumea se uită la el, îşi dă seama că cineva vorbeşte pe ecran, dar, cum nu se aude nimic, ignoră complet emisiunea.

luni, 5 septembrie 2011

O baie la Slănic Prahova

Duminică mă trezisem cu dorinţa de a cobori la plajă direct din pat, de a simţi înfrigurată briza, de a intra în apă, de a fi ameţită de soare şi iod şi sare. Dar ce mai apropiată mare, cea de la Constanţa, este totuşi la o distanţă de şase ore de stat în maşină sub soarele arzător şi respectiv în noaptea plicticoasă, prea mult pentru o biată duminică. Şi atunci ideea a venit: să mergem la Slănic Prahova, care îndeplineşte două criterii, apă sărată şi apropiere minimă de Bucureşti pentru un obiectiv turistic. (Pentru a călători undeva "lângă Bucureşti" trebuie să parcurgi vreo 50 de kilometri cel puţin)

Ideea s-a dovedit chiar strălucită, căci baia a fost perfectă. Am intrat la Baia Baciului, un lac amenajat, cu maluri înşirate pe dealuri, cu şezlonguri, chiar şi nisip, duşuri cu apă caldă, fum de grătare, muzică proastă şi cetăţeni paşnici, cu burţi şi picnicuri aduse de acasă. Intrarea a costat 18 lei de persoană. Restaurantul din incinta băii este foarte scump.

Apa lacului face bun înotător pe oricine, este atît de sărată că nu se murdăreşte şi perfect de răcoroasă. Parcă treceam din aer într-o altă atmosferă, compactă şi răcoroasă, foşnitoare şi prietenoasă.
Puteam dormi pe cearşaful întins pe iarbă, dar nu ne-a lăsat totuşi muzica de la radio, această plagă sonoră care strică orice loc public la noi. Aerul era proaspăt şi soarele melancolic. Am stat pînă razele s-au stins pe după dealuri. La plecare am vizitat gara, de unde tocmai pleca un tren spre Ploieşti, ceea ce m-a bucurat, un râu betonat şi un restaurant pe nume Roberto unde nu aveau nimic din ceea ce am dorit să comand. Seara se lăsa frumos peste satele pitoreşti ale zonei, închise între păduri pe deluşoare.








vineri, 2 septembrie 2011

Virginia şi Panait sînt cu mine

Singura carte pe care am putut să o citesc în această perioadă este Jurnalul Virginiei Woolf. Am cărat-o pe Virginia după mine peste tot în vara asta, ca să mă regăsesc într-o bulă de nobleţe si visare, să mă bucur de idei comune cu cineva.

Ieri mi-am mai luat trei volume de-ale lui Panait Istrati, ediţii princeps găsite la anticariatul Artis de pe Moşilor. Casa Thuringer (Cartea Românească, 1933), Trecut şi viitor (Renaşterea, 1925) şi Haiducii (Cugetarea, 1930).

Ambii scriitori au trăit pentru artă. Îmi place faptul că au fost contemporani. Virginia era născută în 1882, cu doi ani mai mare decât Panait, născut în 1884. Mă delectează compararea celor două vieţi, de acum o sută de ani, din epoca aceea fantastică.

joi, 1 septembrie 2011

Revenire fatidică în gunoiul bucureştean

Este ora 1 septembrie degeaba in Bucureşti, deoarece blocurile din faţa geamului meu nu indică vreun sezon anume. Peticul de cer accesibil mie pare a fi albastru şi miroase a canal în multe zone din oraş, semn de vară.

Cu prietenii am ieşit aseară, deşi asfaltul şi betonul îşi începeau activitatea de reflectare a radiaţiei termice. Eram prima zi în Bucureşti, după o lună jumătate de aer curat şi peisaj natural, şi parcă mă bălăceam în noroi, cu indiferenţa dată de acceptarea unui destin cretin.

Dat fiind că la Argentin era arhiplin, am abordat terasa Elbow Room, din aşa-inventatul Centru vechi. Ca mai toate localurile din zonă, şi acesta face bani din poziţia de monopol, pe seama indolenţei clienţilor lehămetiţi de căutat o cafenea plăcută sau un bar adevărat în pseudocapitala eurpeană. Cei care au comandat bere au primit calitatea fabricii, însă mie mi-era poftă de un frappe special din meniu şi am primit o zeamă leşinată. Probabil colorată cu ness şi cu puţin sirop de ciocolată scursă aşa artistic deasupra, în loc de ingredientele anunţate în meniul elaborat: mentă, Mocha, ciocolată albă, lapte etc. Şi a costat 11 lei.

Chiar în ajun vizitasem Brăila. La o cafenea din centru, pe strada M. Eminescu (fostă Regală) mic dejunul costa 7 lei şi cuprindea o cafea bună Illy, servită elegant pe o tăviţă împreună cu apă, bomboană, o prăjitură şi un toast cald cu caşcaval, şuncă şi salată. În Centrul vechi bucureştean un espresso mizerabil fără vreo apă şi nici urmă de tăviţă este tot 7 lei.

miercuri, 27 iulie 2011

Îmbrăcat curat, dar urât

Bucureşti, oraşul pensionarilor îmbrăcaţi urât.
Cu cât e mai cald, cu atât apar mai multe bluze ponosite din pânză topită, tricouri gri in dungi sau cămăşi gri în pătrate, cumpărate în anii 90, rochii sintetice maro de croială sac, fuste plisate de poliamidă absolut neasortate cu bluze cu imprimeuri, pălăriuţe de soare dezgustătoare, (fie de un alb obosit, fie ridicole, fie urâte din naştere, fie din paie de plastic), şepci tocite, şi ochelari de soare în vârstă de patruzeci de ani. Nici la coafuri nu se recuperează, părul alb ciufulit fiind a must. Există rare excepţii!

luni, 4 iulie 2011

Se fură tot

În weekend am fost la ţară. Am intrat cu nerăbdare în curtea casei unde au locuit străbunicii şi sezonier bunicii. Dar toate uşile erau vraişte. Sparte, forţate cu ranga. Hoţii au furat plitele sobelor de fontă, bicicletele, uneltele, lemnele, tot ce mai rămăsese de furat după cele două spargeri anterioare, când intraseră pe geam. Atunci au furat icoanele de argint, farfuriile pictate din zestrea străbunicii, pendula de lemn din vremuri imemoriale, pernele şi cearşafurile brodate şi multe alte lucruri care nouă copiilor moştenitori ne aminteau de acele vremuri fericite în care lumea avea un rost.

De data aceasta, jaful a fost mai violent. Cel mai tare m-au durut uşile distruse, după 160 de ani în care au rezistat istoriei şi intemperiilor. Casa a fost construită în 1851.


Poliţiştii care au apărut în urma reclamaţiei noastre ne-au spus că în circumscripţia lor se întâmplă cel puţin un furt pe zi. După ce au studiat cazul nostru, au plecat să continue analiza unui alt furt, în satul vecin. Acolo proprietarul avea şi camere de luat vederi instalate, dar din păcate felinarele de pe stradă nu mergeau în acea noapte. (Multumim, Electrica!) Hoţii au venit cu o maşină, au scos din grădina omului 100 de kg de ceapă, le-au curătat şi în 20 de minute au spălat putina.

Timpul nu mai are răbdare. Viaţa în România s-a schimbat complet, iar schimbarea a început în 1944. Ceea ce se întâmplă acum este urmarea cursivă a genocidului iniţiat de comunişti. Nu va mai fi niciodată o ţară, ci o junglă locuită de arătări amintind vag de oameni. Canalii, hoţi, nemernici, interlopi, criminali, hiene şi biete fantome ale unui trecut european, pensionari care nu au apucat să plece în străinătate.



vineri, 24 iunie 2011

Bucharest streetstyle

O domnişoară deosebit de elegantă, rochie ca o petală, accesorii delicioase, coafură şic, gesturi graţioase. O apariţie minunată.

joi, 23 iunie 2011

Cartofi prăjiți, festivaluri, târguri, căldură mare



Pe strada Gheorghe Lazăr, la ora unsprezece, așezată în pragul ușii casei joase de mahala a secolului XIX, o femeie brodează. Este cald deja, în aer stagnează o lumină obositoare și o liniște zumzăită. Femeia slăbuță urmărește modelul pe o foaie, la care se uită din când în când și pare o pisică mare, cu ochelari. Fac o poză grăbită printre frunzele grădinii.

Ceva mai încolo, miroase tare a cartofi prăjiți buni, de casă. Strada iese chiar în fața unei intrări în parcul Cișmigiu. Trebuie doar să traversez Schitu Măgureanu și iată-mă-s în parc, la ora bunicilor cu nepoții și a nebunilor. Bunicii, acești sclavi ai economiei invizibile gospodărești, a căror muncă neplătită și desconsiderată asigură supraviețuirea milioanelor de cupluri care nu pot să-și crească singuri copiii .

Se pregătește vreun festival folcloric, pentru că o ceată de muncitori peisagiști vopsesc băncile, iar o altă grupă de ingineri de spectacol montează o scenă. Administrația parcurilor a adus scaune de plastic într-un camion.

La Sala palatului a început târgul cooperațiilor meșteșugărești. Arta comunismului-naționalist, lansată cu enorm succes de Ceaușescu, se practică neabătută în marile centre tradiționale Cîmpulung-Muscel, Râmnicu-Vâlcea, Iași, Suceava sau Topoloveni. Ii făcute din pânză topită rară și brodate cu acele motive stilizate, pe roșu sau alb satinat, urâțenii de covoare așa-zis oltenești și fețe de masă roșii sau albastre, toate acele produse care se vând la Artizanat, completate cu doamnele gestionare, cu taioarele lor din material sintetic, mărgelele multe sau mari, cerceii de aur, coafurile de oaie și talia de butoi. O oroare.

miercuri, 22 iunie 2011

Scăldatul interzis.

Pentru ce au fost create fântânile? De ce toate aşezările umane s-au format acolo unde este o sursă de apă, cel mai adesea pe malul unui râu? Oamenii sînt alcatuiti din apă şi se usucă dacă nu se udă, precum o scoică la malul mării.

Omenirea contemporană a uitat de unde a plecat. Fântânile din oraşe sînt îngrădite, au devenit absurde monumente decorative. Râurile sînt doar biete canale. Dâmboviţa mi se pare că a devenit o mobilă urbană ignorată complet. Un canal pe care nimeni nu-şi propune să-l viziteze, o apă care nu potoleşte nici o nevoie de răcorire şi nici o sete. N-am auzit pe nimeni să-şi propună un picnic pe malul râului, să vadă râul, oricum Splaiul este doar o şosea aglomerată.

Lacurile din parcuri sînt mase de apă pe care ai voie doar să le priveşti. Scăldatul este interzis în lacuri şi fântâni. Ba chiar, în Herăstrău au apărut şi panouri obraznice pe care scrie "Lacul nu este piscina ta!" De ce nu "dumneavoastră", ce, ne tragem de şireturi?Ce vrea să zică autorul? Prezumă că cetăţeanul are piscină, dar sătul de atâta bine vrea să încerce o baie mai exotică şi râvneşte lacul public. Sau îl goneşte pe cetăţean în piscina lui meschină şi murdară, nu ca lacul lui mare şi curat.

Însă, mai există oameni care păstrează o urmă de umanitate. În parcul Carol, se duce o permanentă luptă de gherilă între băieţii care se scaldă în lac şi gardienii publici, care îi gonesc sistematic. Primii sînt bronzaţi şi frumoşi şi fac baie chiar şi în blugi, sînt oameni de pe vremuri, cu chiloţi în loc de costum de baie.

Un băiat tocmai ieşea din Fântâna Zodiac, cu apa şiroind pe el şi cu hainele în mână. M-am bucurat văzându-l.

La Unirea, în apa mică din fântâni se întreceau la înot pe sub apă doi băieţi foarte fericiţi de vară, de joacă, de răcoare. Apa acolo este mică şi mozaicul abia se mai vede sub nămol. Atâta risipă de stropi şi curcubee, în timp ce oamenii îşi petrec timpul în maşini, în trafic.

Mai există şi pescari pe malurile triste ale Dâmboviţei, şi deci şi peşte.