Am vizitat vila Luminiş din Sinaia, construită de George Enescu în 1926. Acum aceasta este Casa memorială George Enescu. Îmi promisesem să văd cum arată această vilă, unde se ducea Yehudi Menuhin să ia lecţii de vioară cu Enescu în 1927. Aşa citisem pe placa de marmură fixată pe vila de pe strada Octavian Goga.
Am ajuns cu greu acolo, în cartierul Cumpătu, pe jos de la gara Sinaia. Şoseaua de centură, pe unde a trebuit să merg, nu are trotuare, maşinile aproape te lipesc de parapeţi. Drumul apoi continuă urât, desfundat, între calea ferată şi un gard, care protejează rezervaţia Arinişul de la Sinaia. Dar nu m-am dat bătută şi am urcat neîntrerupt până sus.
Nu-mi pot lua gândul de la frumuseţea vilei şi de la claritatea luminii în foişorul cu arcade, aerisit şi cu vedere la brazi. M-a impresionat enorm acel loc. Pe vremea lui Enescu, nu era probabil nici un element antropic vizibil ca astăzi, când calea ferată, terasamentele, excavatoarele şi diverse lucrări de infrastructură aduc tristeţe perspectivei. Din salon, ca şi de la manasardă, se vede şirul crestelor Bucegilor în întregime, până spre Buşteni. A fost foarte bine amplasată casa, chiar dacă nu pare în zilele noastre, aşa cum e lângă calea ferată.
Toate obiectele sînt originale. Au rămas la locul lor, ca prin minune. Bunul gust al Marucăi şi simplitatea lui Enescu. Numai obiecte de calitate, de la vase persane, chinezeşti sau de Delft, la covoare de Buhara sau olteneşti. În baie, mai există cada de porţelan şi bateria Villeroy&Boch, deşi fără robinete (poate cineva a avut nevoie de ele ca să şi le expună lângă bibelourile din vitrină).
Am intrat din baie în dormitor. Aceeaşi imagine o avea şi Maruca. Patul din dormitor, parchetul şi covorul oval, alb, presărat, aşa mi s-a părut, cu buchete de bujori. După atâţia ani, o străină păşeşte în aceeaşi cameră şi are aceeaşi imagine, odinioară familiară proprietarei.
Am citit în jurnalul Marucăi Enescu impresiile scrise după cutremurul din 1940:
"La Sinaia, nici o fisură nu se vedea pe suprafaţa zidurilor zugrăvite în alb ale vilei Luminiş, unde, câteva zile mai târziu, am regăsit intacte inestimabilele vase persane aşezate pe o cornişă strâmtă a şemineului. Totuşi, în vecinătate, toate casele suferiseră mari stricăciuni, fiind jeliţi mai mulţi morţi, şi aceasta, în ciuda faptului că Sinaia fusese mult mai puţin încercată decât Bucureştiul şi alte oraşe de provincie..."
Aceleaşi vase pe care le-am văzut sâmbătă intacte. Între timp, atâţia oameni s-au făcut oale şi ulcele, Enescu, Maruca, chiar şi Menuhin.
--> -->
Am ajuns cu greu acolo, în cartierul Cumpătu, pe jos de la gara Sinaia. Şoseaua de centură, pe unde a trebuit să merg, nu are trotuare, maşinile aproape te lipesc de parapeţi. Drumul apoi continuă urât, desfundat, între calea ferată şi un gard, care protejează rezervaţia Arinişul de la Sinaia. Dar nu m-am dat bătută şi am urcat neîntrerupt până sus.
Nu-mi pot lua gândul de la frumuseţea vilei şi de la claritatea luminii în foişorul cu arcade, aerisit şi cu vedere la brazi. M-a impresionat enorm acel loc. Pe vremea lui Enescu, nu era probabil nici un element antropic vizibil ca astăzi, când calea ferată, terasamentele, excavatoarele şi diverse lucrări de infrastructură aduc tristeţe perspectivei. Din salon, ca şi de la manasardă, se vede şirul crestelor Bucegilor în întregime, până spre Buşteni. A fost foarte bine amplasată casa, chiar dacă nu pare în zilele noastre, aşa cum e lângă calea ferată.
Toate obiectele sînt originale. Au rămas la locul lor, ca prin minune. Bunul gust al Marucăi şi simplitatea lui Enescu. Numai obiecte de calitate, de la vase persane, chinezeşti sau de Delft, la covoare de Buhara sau olteneşti. În baie, mai există cada de porţelan şi bateria Villeroy&Boch, deşi fără robinete (poate cineva a avut nevoie de ele ca să şi le expună lângă bibelourile din vitrină).
Am intrat din baie în dormitor. Aceeaşi imagine o avea şi Maruca. Patul din dormitor, parchetul şi covorul oval, alb, presărat, aşa mi s-a părut, cu buchete de bujori. După atâţia ani, o străină păşeşte în aceeaşi cameră şi are aceeaşi imagine, odinioară familiară proprietarei.
Am citit în jurnalul Marucăi Enescu impresiile scrise după cutremurul din 1940:
"La Sinaia, nici o fisură nu se vedea pe suprafaţa zidurilor zugrăvite în alb ale vilei Luminiş, unde, câteva zile mai târziu, am regăsit intacte inestimabilele vase persane aşezate pe o cornişă strâmtă a şemineului. Totuşi, în vecinătate, toate casele suferiseră mari stricăciuni, fiind jeliţi mai mulţi morţi, şi aceasta, în ciuda faptului că Sinaia fusese mult mai puţin încercată decât Bucureştiul şi alte oraşe de provincie..."
Aceleaşi vase pe care le-am văzut sâmbătă intacte. Între timp, atâţia oameni s-au făcut oale şi ulcele, Enescu, Maruca, chiar şi Menuhin.
--> -->
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu