Pentru că nu putea să mai rămîie încă o duminică în Bucureşti, să se usuce la aceleaşi 35 de grade veşnice şi să tremure de nervi din cauza gălăgiei traficului, Raluca s-a gândit că Sinaia ar fi locul ideal de răcorire sub un brad.
Zis şi făcut, am plecat spre Sinaia, care de atâtea ori mă încântase în excursii de weekend şi pe care în ultimii ani am neglijat-o ca destinaţie. Poate faptul că citesc Călătorie în România să mă fi determinat să mă întorc la Sinaia? În carte, autorul, Sacheverell Sitwell, spune că Sinaia "este capitala de vară a ţării".
Mi-am văzut visul cu ochii. Am stat pe iarbă în parcul "asemenea parcurilor de pe Riviera, cu o explozie de flori şi o clădire cu stucatură albă ce nu poate fi decât un cazinou". Într-adevăr, parcul mi-a amintit de Franţa, de care mi s-a făcut dor. De-a lungul hotelului Palace sunt bănci albe din dantelă de fier forjat, pe care se odihneau cupluri de pensionari eleganţi.
Respiram în sfârşit, vedeam cerul limpede, era linişte. Simţeam că revenisem acasă, la normalitate, la viaţa reală, iar Bucureştiul rămas în urmă era acea groapă imposibilă, acel loc neverosimil, fals, unde viaţa nu este decât o aşteptare, un chin, o iluzie. Mai precis, ca să vă explic mai bine, parcă ieşisem din casa groazei din parcurile de distracţii. Încercam să-mi acomodez ochii la lumina zilei şi realitatea de coşmar din obscuritatea casei groazei, pe care o luasem în serios cât timp fusesm acolo, era lăsată în urmă şi îşi dovedea ridicolul.
Am ales locurile antebelice pentru plimbare. Am pornit-o pe strada Carol I. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost vila magnifică, cu o plăcuţă comemorativă lângă intrare. Am urcat vitejeşte treptele şi am aflat cu melancolie că acum 104 ani, într-un septembrie probabil asemănător, violonistul Yehudi Menuhin a locuit în vilă. Acum, totul era în paragină. Un chiriaş a deschis un geam la etaj şi a azvârlit apă dintr-un lighean. Singurul aspect optimist al acestei stări de lucruri este că vila încă nu a fost mutilată de termopane şi tencuieli de ciment.
Mai spre deal, în drum spre mînăstire, am intrat la Cafeneaua Parcului Old Nick. Pe meniu era o fotografie veche, în care apărea un local în plină epocă de glorie interbelică. Nu mi-a venit să cred! În imagine era chiar fosta cofetărie Kalimzakis din Sinaia, despre care Sitwell scrie în Călătorie în România următoarele:
"Nu trebuie să uităm nici cofetăria minunată de vizavi de hotel, (Palace) aparţinând unui grec pe nume Kalimzakis, una dintre cele mai bune întâlnite în Europa. E din categoria cofetăriei Gerbaud din Budapesta, Zauner din Ischl, sau Hanselmann de la St. Moritz; iar pentru cunoscători, nu mai trebuie adăugat nimic. La Kalimzakis găseşti o dulceaţă de zmeură proaspăt culeasă de pe munte ce are graţia unui poem. Se spune că urşii din Carpaţi sunt gata să-şi rişte viaţa pentru asemenea boabe de zmeură sălbatică. Putem spune că oricine a avut această experienţă îi înţelege."
Citind aceste lucruri am fost pe loc sigură că faimoasele cofetării din Ungaria, Austria şi Elveţia pomenite mai există şi azi, spre deosebire de sora lor din România. Flerul nu m-a înşelat. Internetul m-a ajutat sa descopăr că, într-adevăr, la Budapesta mai există Gerbeaud, deşi a avut o istorie chinuită de comunism, dar a revenit la numele şi calitatea de odinioară, la Bad Ischl funcţioneză neîntrerupt din 1832 Konditorei-Kaffee Zauner, iar la St. Moritz Hanselmann brutărie-patiserie-bombonerie-ceainărie-restaurant îşi continuă cariera începută în 1894.
Bineînţeles că a patra soră nu mai trăia. M-am întrebat pe unde o fi fost şi cum arăta răposata Kalimzakis. În ultima vreme mi se întâmplă des să primesc răspuns, neaşteptat şi necăutat, la întrebări dificile. Răspunsul m-a întristat totuşi.
Cofetăria Kalimzakis se afla în clădirea în care azi funcţionează Cafeneaua Parcului, un magazin de antichităţi şi o pizzerie. Actualii patroni ai cafenelei susţin că au reînviat o tradiţie de 100 de ani, în vena faimosului local. Însă la o privire mai atentă, fotografia de epocă este trucată. Deasupra ferestrelor, în dreptul copertinei, scrie cu un font modern CAFENEAU PARCULUI. Pliantul nu suflă o vorbă despre cofetărie, în schimb spune o poveste despre Stroe şi Vasilache, care erau clienţi pe vremuri. Actualul cafe-bar foloseşte de fapt încăperea de pe colţ, unde aşa cum se vede din poză era un coafor de dame, şi o mică parte din încăperea fostei cofetării. Oricum, uşile au fost transformate în ferestre şi întreaga clădire are aspectul mutilat al caselor naţionalizate şi împărţite între mai mulţi chiriaşi. La etaj, geamurile au de-acum termopane instalate indolent, româneşte: cu folia protectoare nedezlipită şi spuma netăiată.
Pe internet pagina de prezentare a localului mai spune şi povestea lui Old Nick şi menţionează că familia patronilor se trage dintr-un oraş port la Dunăre. O fi vorba de aceeaşi Kalimtzakis, care fiind greci, puteau fi din Brăila? De asemenea, căutând pe net am văzut că în Sinaia mai există persoane purtând acest nume.
La Old Nick am băut un frappe cu îngheţată, corect. Nici vorbă de vreo prăjitură. Dacă de bomboane cu vişine, marţipan şi cafele excelente nu poate fi vorba, măcar dulceaţă de zmeură proaspătă ar putea produce. Dar de unde zmeură la Sinaia, cine să o culeagă, cine să aibă rafinamentul de a servi dulceaţă de casă? Masa era murdară de pete de suc şi scrum de ţigară, iar chelneriţa nu s-a obosit să o şteargă. Cred că nu din rea voinţă, ci pur şi simplu nu a observat. Pentru a observa trebuie să îţi pese. Am uitat să fac o poză din acelaşi unghi, am doar una din lateral. Ar fi interesant să aflu adevărata istorie a cofetăriei şi ce bunătăţi servea pe vremuri.
Plimbarea a fost foarte reuşită, am urcat pe înserat şi la cota 1400, unde era atât de linişte, munţii nu se grăbeau nicăieri. Parfumul care m-a însoţit a fost Vocalise, de la Maitre Parfumeur et Gantier.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu