Buzeşti în septembrie

Asfalt pentru popor

Cîteodată, copacii rămîn în picioare.

Aici a fost Hala Matache. Aici sunt banii dumneavoastră (în demolări).

Fotografia zilnică

M-am gândit să postez mai multe imagini din Bucureşti, chiar dacă n-am timp să scriu. Am atâtea fotografii făcute în colţişoare pitoreşti din oraş şi nu le-am scos la lumină.

La Paris, orice cîine, cît de mic...

Cerul sticlește albastru, apoi se acoperă de vălătuci umezi. Unele expresii sînt folosite numai și numai pentru un singur domeniu, așa cum frunzele de viță-de-vie sînt folosite doar pentru sarmale. Pe cine ați văzut să ia "vălătucii" și să îi transmită într-un raport oficial, sau să îi adreseze iubitei: dă-ți la o parte vălătucii de păr, ca să-ți văd ochii? De altfel, ce este un "vălătuc"?

Și totuși, azi la Paris, peste catedrale și blocuri proletare stau atîrnați vălătuci de nori gri. Toată vara a plouat aici, cel puțin zilnic, mi-au spus prieteni localnici.

Teii sînt verzi, cu toate frunzele împlinite și la locul lor. Jardins de Luxembourg îți iau ochii cu straturile perfecte de gazon, bordat cu aranjamente florale atît de complicate, încît bănuiesc în spatele lor studii aprofundate și cercetări. Îi spun prietenului meu indian că florile sînt schimbate la două săptămîni și nu poate să creadă. Își privește unghiile destul de lungi: este atît de curat aici, că uite, minune, nu s-au murdarit deloc.

Pe la prînz, străzile se agită cu amploiați care se duc să mănînce. Furculițe zăngăne în farfurii, cești de cafea sosesc cu clinchet, salate aterizează pe mese înguste, vorbăraie afectată se întretaie cu dumicați, cozi apar în dreptul restaurantelor prizate, cum ar fi Paris-Hanoï sau Le bar à soupes de pe strada Charonne.

Bar à soupes, foarte mic și vopsit în galben este deja "no, désolé, y en a plus" la ora 13.35. O singură masă este ocupată de două fete care au apucat să primească meniul cu supă și salată pentru 9.95 euro. Dar strada Charonne, din cartierul St. Antoine, este o revelație plăcută. Are multe case vechi și buticuri, printre restaurante mici unde este mare înghesuială.

Nimeresc pînă la urmă la Chez Celeste, unde mă plasează în fața unei hărți a Arquipèlago de Cabo Verde. Suspendate mai sint o vioară, un arc, niște ukulele, o plasă e pescuit plină cu schelete de crabi, un pește spadă de tablă și Chez Celeste făcut din alamă de instrumente de suflat.

Comand "salade de lardons" la felul unu și "red fish" la felul doi, cu un kir la aperitiv. Pe trotuarul de vizavi este un magazin cu o grinda transversală de lemn deasupra ușii, gigantescă și roasă de cari. Salata este formată din lardons, un ou-ochi, vinegretă, salată verde și mult coriandru verde, iar peștele stă sub o cuvertură de fîșii de ceapă, lîngă două felii de banană prăjite, o căpiță de fasole verde de nelipsit, absolut natur, și un boț de orez.

La stînga, o fiică studenta și părinții ei de cincizeci de ani: "mda, pînă la urmă a fost la fel de scump și ..." La dreapta, trei dame zbîrcite: "și în felul ăsta revine mai ieftin..."

Pe stradă, seara tîrziu, doi domni cu serviete scumpe de piele: "și adaugi un pahar de vin alb..."

E tîrziu. Cartierul a tăcut. Mă întorc acasă, pe lîngă sertare, saltele și farfurii mutate din casele lor pe trotuar, exhibînd cu tristețe de cîine vagabond o intimitate încă caldă.

Tren de plăcere

Am vrut să scap un pic de caldarîmul încins bucureştean şi m-am îndreptat spre iubita mea Sinaia. M-am îmbrăcat elegant şi am plecat la gară .


Din cele treizeci de ghişee de casă, nu funcţionau decît trei în momentul în care m-am repezit să-mi iau bilet. Unele ghişee erau momentan închise, altele erau închise nelimitat, o bună parte erau închise de tot, şi vreo şase erau aparent deschise, dar nici o casieră nu se zărea, fiind practic închise.

După un mic moment de resemnare, am hotărît să plec totuşi la Sinaia, ca să iau gura de aer dorită. Stînd voioasă la coadă, am vrut să văd părţile bune şi să alung ca pe ţînţari gîndurile întunecate şi criticile. Cînd casiera m-a trimis la covrigi să schimb, că nu avea rest, am zîmbit.  Am aşteptat cele două ore prin magazine şi citind la McDo. În cele din urmă, trenul intercity de 51 de lei pînă la Sinaia a sosit la peron! Cu o cafeluţă firbinte m-am îndreptat spre vagon. Deodată, am observat călătorii aşteptînd dărîmaţi şi mizeri pe scheletele metalice ale fostelor scaune, smulse cu sălbăticie, petele lăsate de diferite scursuri, gunoaiele în mormane şi m-am simţit ca o anacronică voiajoare descinzînd cu tocuri şi pălărie antebelice în cine ştie ce cotlon noroios de suburbie contemporană.

Călătoria cu trenul, atît de elegantă odinioară, se rezumă acum la o corvoadă, fie la o chinuitoare experienţă a jegului, fie a lipsei de educaţie. Pe vremea cînd încă mai circula cu trenul, bunica mea se îmbrăca la patru ace şi intra în compartiment ca într-o ceainărie. Saluta pe toată lumea şi considera politicos să converseze cu vecinii de banchetă despre vreme sau destinaţie. Rămînea nedumerită cînd mitocanii nu catadicseau să mormăie nici măcar un salut. Era născută în 1914...Avea deja optzeci de ani prin '94, de cînd datează amintirile mele, dar nu s-ar fi tolănit nicicum pe banchetă şi nu ar fi mîncat în ruptul capului în tren.

Sinaia nu m-a dezamăgit, era proaspătă şi liniştită. În parc se pregăteau focuri de artificii. În ciuda secetei, erau şi brînduşe de toamnă sub castanii închirciţi de uscăciune de la Peleş, erau şi izvoare şi susurul Pelişorului, flori cosmo şi nori răcoroşi.

O bere la Doors Hostel

Cum mă plimbam eu aşa pe strada Olimpului, revenind de la cantina Institutului teologic, cu gîndul la o curte plină de trandafiri pe care o văzusem anul trecut şi la o bere, mi-a atras atenţia o firmă agăţată la colţul unei case de cărămidă roşie. Doors Hostel, str. Olimpului nr. 13.

În curte mi s-a părut că este un bar. Am intrat cu timiditate şi am întrebat dacă grădina este deschisă publicului. Era, aşa că mi-am comandat o bere şi m-am aşezat la umbra nucului. Pătrunsesem într-un univers al turiştilor străini. De multe ori mi-am propus scriu despre posibilităţile de cazare oferite turistului în Bucureşti, însă un astfel de demers ar fi util doar pentru curiozitatea localnicilor.

Prezenţa backpackerilor în oraş mi se pare neverosimilă şi absurdă, ca şi cea a busului cu etaj care face Bucharest Sightseeing Tour. Dorinţa străinilor de a călători la Bucureşti (mai ales în lunile de cuptor) mă nedumereşte la fel cum pe o localnică din Victoria o nedumerise intenţia mea de a urca în Făgăraş.

Casa promitea camere mari şi răcoroase. În afară de mesele de lemn, în curte mai era şi o platformă cu perne şi cortine, probabila acea Tea garden at 5 menţionată de asemenea pe firma de la poartă. Alături, un grup de fete aflate în trecere ca şi mine povesteau cum au dat peste acel loc. De la barul improvizat în grădină s-a auzit numai muzică franţuzească, cît am stat acolo.
M-am uitat ulterior pe net şi am aflat că hostelul este foarte bine apreciat, mai ales bunăvoinţa şi amabilitatea personalului prietenos sînt menţionate de turişti, care sînt destui.

Impresii de la Noaptea Literaturii

A venit multă lume la Fundaţia Lowendal, într-o casă mare de lângă Grădina Icoanei. Fiecare institut cultural din cele zece participante la Noaptea literaturii europene a primit câte o sală, unde diverse persoane au citit pentru public mai multe fragmente din scriitorii respectivelor ţări.

Am fost sceptică de la început, pentru că cititul este un act individual, sau rezervat unui mediu restrâns, cel mai bine format din două persoane. Îmi place când îmi citeşte cineva. Temerile mi s-au dovedit justificate, era gălăgie, bulibăşeală şi nimeni nu-şi găsea liniştea de a sta şi asculta. Cred că singurele activităţi gustate cu adevărat de oameni în adunări sînt ospeţele, dansurile şi pălăvrăgeala.

Cel mai bine s-au aranjat spaniolii de la Institutul Cervantes, care au avut la dispoziţie podul, şi polonezii, care au avut o cameră spaţioasă şi luminoasă. Nici ICR-ul n-a stat rău, în curte, unde era aer curat (spre deosebire de celelalte camere unde abia se putea respira) şi mirosea a tei, erau destule scaune şi aveau şi microfon. Cel mai prost a fost pentru portughezi, care au nimerit pe hol, unde vacarmul nu s-a oprit deloc.

Spaniolii au fost cel mai bine organizaţi şi cei mai generoşi. Au fost de altfel singurii care au oferit o trataţie, sangria, tortilla şi ce o mai fi fost. Au avut şi lectura care mi-a plăcut cel mai mult, din Detectivii sălbatici de Roberto Bolano. Cartea va apărea în curând la editura Leda. Ciprian Măceşaru a citit cu real interes pentru text. Spre deosebire de el, ceilalţi cititori pe care i-am ascultat nu m-au impresionat prea tare. Hanno Hofer a fost un dezastru, a mormăit ca un elev slab, aşa că n-am rezistat prea mult la lectura lui din Vaclav Havel. Luca Niculescu mi-a plăcut citind din Călătorind spre Babadag, de Andrzej Stasiuk. Irina-Margareta Nistor este neschimbată, ce să zic mai mult. A făcut lectura din Yourcenar sfâşietoare. Marius Manole nu şi-a făcut apariţia la francezi, unde era programat să citească.
La români am stat câteva minute, timp în care am auzit cuvântul pulă de cinci ori, grefat pe un text de doi bani. Citea Filip Florian, probabil din Blazare, de Petre Barbu.

Ascultând acele fragmente din autori contemporani m-am întrebat: de ce nu se mai scrie literatură frumoasă, mare?
Pentru că oamenii au frică de ridicol şi nu mai au curajul să trăiască. Nu îşi mai exprimă sentimentele. Şi nici nu se mai foloseşte limbajul, nu se mai deschide gura, elocinţa este desuetă. Influenţa culturii occidentale face ravagii. Panait Istrati scria în anii '30 că preferă să se întoarcă la Brăila, pentru că acolo mai poate găsi oameni care îşi exprimă sufletul, spre deosebire de cei din Franţa sau Elveţia, pe unde trăise.

Nu se mai izbucneşte în cîntec pe stradă sau în public. Singurii care mai cîntă spontan sînt ţiganii. Ei mai păstrează acea inocenţă sălbatică, de aceea străinii albi sînt atraşi de ei. Recent m-am încrucişat pe Splai cu doi adolescenţi care cîntau frumos în duet, de dragoste, în timp ce mergeau spre Lipscani.

Poezia este instituţionalizată, publicată şi comentată, nu scrisă aşa, de florile mărului, ca un strigăt de admiraţie sau de jale, sau recitată spontan, aşa cum făcea un unchiuleţ de-al meu la ţară. Prin anii '90 el avea deja 80 de ani şi ne declama poezii compuse pe loc. Era uscat si hîtru şi a căzut cu scaunul, noi copiii izbucnind într-un rîs nebun.
Relaţia omului cu natura este denaturată (asta se numeşte un joc de cuvinte în cerc vicios). Intermedierea banilor, snobismul şi luxul ca ideal al claselor populare împiedică o legătură directă între mediu şi oameni. Lumina lunii nu este folosită, a bea apă din paharul altuia la restaurant e inimaginabil, nu mai poţi să te bucuri de lucrul mîinilor tale, trebuie să îţi adecvezi nevoile la hainele pret-a-porter create de alţii, e ruşine să dormi, trebuie să stai ţeapăn la conferinţe şi concerte.
Omul nu mai este măsura lucrurilor, ci plastilina lucrurilor, trebuie să ia forma unor modele prestabilite, în toate domeniile vieţii, de la sutiene la arhitectură şi de la transport la literatură.

Cortina d'Ampezzo

Astă-toamnă am fost la Cortina. De la Veneţia, am luat trenul şi în mai puţin de trei ore peisajul s-a schimbat ca în ziua dintâi. Din platitudinea marină a lagunei venete au răsărit ascuţiţii Dolomiţi, la peste două mii de metri. Care este legătura între Veneţia şi Cortina d'Ampezzo? Am făcut-o chiar eu, pentru că îmi rămăsese o puternică impresie după ce am văzut filmul The Talented Mr. Ripley. Personajele din film ajung şi la Veneţia şi plănuiesc şi o excursie la schi la Cortina, care pe vremea când se petrece acţiunea filmului, în 1959, era o staţiune foarte la modă pentru sporturi de iarnă.

Cortina, ce loc minunat, cu soare portocaliu la apus şi restaurante pline de prosciutto. Casele vechi se alătură democratic blocurilor construite în perioada optzecistă a boomului imobiliar montan. Prin centru curge un torent de culoarea sticlei, bordat de pini. De jur împrejur pe orizont se iţesc stînci exagerate. Are un aer familiar de Valea Prahovei, şi un magazin universal ca cel din Sinaia, numit Cooperativa. Sper deosebire de al nostru, al lor este ticsit de mărfuri de cea mai bună calitate, de la căni de porţelan şi cuţite vînătoreşti, la sutiene La Perla şi pături de caşmir.

Cel mai bine se potrivesc aceste poze cu muzica din film, şi anume Lullaby for Cain, cântat de Sinnead O'Connor.

Salamina, bătălia de la

Încep 2012 cu amintiri din 2011, era o frumoasă zi de 1 Decembrie la Atena şi era grevă. Tocmai atunci mi-am propus să merg la Eghina, dar după ce am ajuns în portul Pireu mai mult obosită de mersul pe jos şi de manifestanţi, am aflat că şi liniile private de ferry erau în grevă.

Ţineam morţiş să ajung pe o insulă, să mă bată pe obraji briza în timpul traversării, să mă simt liberă la detaşarea de uscat. Aşa că am încercat să ajung la Salamina. După ce am luat autobuzul nu ştiu ce opt sute şi am călătorit cu el foarte mult timp, în sfârşit m-am oprit la o altă margine a uscatului, Perama. De acolo am traversat la Salamina.

Serviciul de traversare nu era în grevă. Călătoria de vreo un sfert de oră a fost plăcută, ca orice aruncare în necunoscut. Pe dreapta se apropiau nave militare ancorate. Salamina este vestită prin bătălia navală din 480 BC, între greci şi perşi. Şi acum, a rămas bază maritimă militară. Pe ţărm, chiar aproape de poarta unităţii militare, e un magazin al marinei militare greceşti, de unde am cumpărat un tricou.

Ce să faci la Salamina, unde nu e nici un turist, fără hartă? Am apucat-o de-a lungul ţărmului. Am cumpărat prea multe dulciuri însiropate şi am băut un frappe intr-o cafenea foarte luxoasă, în contrast mare cu clientela formată dintr-un bătrânel umil care trăncănea cu patronul, un bătrânel elegant.

La Salamina multe nave, baruri şi măcelării se numesc Bătălia de la Salamina. N-am reuşit să vizitez muzeul, pentru că nici unul dintre localnicii întrebaţi nu ştia că ar fi vreunul prn zonă, deşi un indicator mare de circulaţie zicea Muzeu.

Soarele apunea cum ştie el mai frumos. Prin orăşelul vechi era linişte. Un bunic repara maşina ajutat de nepot, iar trotuarele erau văruite. La monumentul din vărful colinei înfloreau ciclamene sălbatice.

Melancolică şi rece, luminoasă şi sărbătorească

Azi mi-am petrecut mult timp în cîteva zone pe unde trece tramvaiul 41. Mai întâi, acolo unde podul Grant coboară în Crângaşi. Nu mai pusesem niciodată piciorul acolo, iar priveliştea o vedeam atât de des din tramvai. Aşa se întâmplă cu marginile unui drum intens umblat. Nimeni nu coboară din maşină să viziteze împrejurimile unei autostrăzi...

Am căutat un tapiţer, dar magazinul nu mai exista.
M-a însoţit permanent un sentiment de melancolie adusă de adierea toamnelor de odinioară. Toamne reci, cu legume pe la aprozare, toamne ale copilăriei printre blocurile comuniste, cu frunze uscate galbene strălucitor şi soare zglobiu în vitrinele murdare ale magazinelor generice de croitorie, marochinărie sau frizerie. Poate sentimentul a fost adus de lumina puternică a zilei? Sau de cartierele construite de victoria socialismului şi rămase foarte puţin schimbate? De bogăţia de legume, de frigul toamenlor de altădată? Nu ştiu precis.

În spaţiul verde din faţa unui magazin de TV Color, am întâlnit aceşti trandafiri înalţi cît plopii şi de o frumuseţe măreaţă. Culoarea lor între vişiniu şi roşu sângeriu era atât de strălucitoare că nu am reuşit o poză prea fidelă. Ceata sticlelor de PET îţi găsise o frumoasă organizaţie de grădinărit, ordonată şi comică.

Lângă spaţiul cu trandafiri am văzut un magazinaş care vindea şi vaporaşe radio-comandate. Aveau în vitrină un uriaş vaporaş galben, cu care putea să se plimbe chiar şi un copilaş.
Pe trotuarul opus, încă o relicvă nu a reuşit să dispară dar nici să se transforme, un service Arctic de-a dreptul îngheţat în timp.

Am plecat mai departe cu 41. În dreptul catedralei noi cu cupole aurii un şir lung de enoriaşi m-a făcut să mă întreb ce sărbătoare o fi şi repede calculând data mi-am dat seama că e Sfânta Paraschiva. Am coborât la capătul liniei, la Ghencea. Acolo, ca de obicei, era soare şi plopi şi din ce în ce mai multă melancolie. De fiecare dată când ajung în Ghencea e soare. Mi-am luat o gogoaşă "înfuriată" cu brânză. Mi s-a părut puţin ridicol să cer "o înfuriată cu brânză, vă rog", dar aşa se numeau ele, "înfuriate" cu ciocolată, cu brânză sau "înfuriate simple". Am văzut multe aprozare cu marfa pe trotuar în lăzi de carton. Un magazin de pantofi mi-a dat un leşin în stomac. Rafturi pe toţi pereţii şi perechi de pantofi înşiruite una lângă alta, toţi negri sau cel mult maro şi kaki. Ca pe vremuri.
Am intrat în Pescăria Gioconda, pandantiv al măcelăriei Gioconda (sau invers). Aveau acolo raci, 15 lei kilogramul. I-am şi văzut, într-o ladă. Vânzătorul povestea că mâncase în ajun un caras prăjit şi băuse must.
Pe trotuar se înşirau femei îmbrobodite, cu aer de ţară autentic, care vindeau fasole verde, pere, verdeaţă şi alte bunătăţi. Mi-am amintit de ceva, de cineva, de uscăciunea lui octombrie şi eu copil care mergem la biserica din Ghencea, cu bunica, pe atunci tânără.

M-am întors acasă. Cerul anunţă o furtună de zăpadă. Dar probabil înserarea e de vină. Cu furtuna în spate, cu tangaj considerabil, un uriaş bastiment de blockhouses se iţeşte la orizontul balconului.