i

i

vineri, 29 mai 2009

Dicţionar de intrări 5

E ceva, un microclimat în intrările astea care favorizează apariţia unei faune endemice de pisici de balcon (o vedeţi?). Poate e întuneceala şi lipsa curenţilor de aer, specifică coridoarelor cu un capăt înfundat. Nu mai zic de bulina roşie, deloc liniştitoare. Căci şi pe intrarea pictor Nicolae Vermont am gasit cam acelaşi tip de arhitectură antebelică gri.


joi, 28 mai 2009

Bucarest 05.05 - un nou parfum

Industria parfumurilor foloseşte mult exoticul voiajelor şi destinaţiilor cu reputaţie olfactivă. Anul acesta parcă trendul a prins avînt mai mare. Dior a lansat Escale à Pondichéry, un parfum inspirat de aromele fostei colonii franceze în India. Guerlain, imersat în spiritul unor mari oraşe, a creat în primăvară o serie de trei parfumuri, numită Les Voyages Olfactifs: 01 Paris-Moscou, 02 Paris – New York şi 03 Paris –Tokyo. Kenzo- Tokyo este un parfum cunoscut deja, iar New York a inspirat o multime de creatori: Eau de New York, New York - Parfums de Nicolaï, etcetera. Mai sînt şi inspiraţii stradale, care se laudă în (de exemplu) Guerlain - Champs Elysées, Hermés - 24 Faubourg, Elisabeth Arden - Fifth Avenue, Yves Saint Laurent- Paris Rive Gauche si Carolina Herrera - 212.
Bucureşti va fi vreodată inspiraţie pentru un parfum? Ia să vedem cum s-ar numi. Escale à Bucarest? Calea Victoriei 30? Été bucarestoise? Sînt critică mereu cu bietul oraş capitalizat la întîmplare şi dezruralizat fără voia lui, dar de data asta îi recunosc meritul de a mirosi foarte bine primăvara şi toamna. Un parfum Bucarest 05.05 ar conţine în notele de vîrf caprifoi, tei, acord de apă de baltă cu nuferi, în notele de mijloc trandafiri căţărători, fîn, căpşuni, pătrunjel, leuştean şi salcîm, iar în notele de bază benzoin, vanilie şi muşchi de stejar.

miercuri, 27 mai 2009

Dicţionar de intrări 4


Din întîmplare am ajuns să bifez ca văzute două intrări rurale din Bucureşti, sectorul 4. Iniţial aşa vroiam să realizez tot dicţionarul, dar pentru întîmplare e nevoie de timp. De aceea cînd cineva mă va mai întreaba "ce faci?” de-acum o să răspund că secret timp, ca să obţin întîmplări.
Prima străduţă e intrarea Ciurului. Înainte se numea drumul Ciurului. Oricum, e un caz de ambiguitate aici, pentru că intrarea nu se înfundă cum scrie la definiţie, ci dă în Drumul Gilăului, unde nişte băieţi jucau fotbal cînd am trecut eu pe acolo. Cireşele se coceau, curticelele dormitau sub vegetaţia de mahala şi iarba creştea frumos în lipsa nesuferitului de asfalt.


Paralelă cu Ciurului este intrarea Gilăului, tot o impostoare, cu ambele capete conectate la alte străzi. Deşi pe marginea ei supravieţuiesc căsuţe tipice pentru suburbiile de odinioară ale Bucureştiului, intrarea Gilăului este asfaltată. O curte simbol: viţă de vie pe boltă, căsuţă minusculă şoldană, cişmea, flori şi o băbuţă care nu se vede în poză, dar era în curte.





La Poşta română se fură

Cei care mai au naivitatea să creadă că serviciile Poştei române prezintă vreo garanţie pot constata că se înşeală cu preţul unor pierderi materiale sau intelectuale foarte usturătoare. Nu există nici un contract între cetăţean şi această instituţie, care să intre în vigoare prin timbrul aplicat pe un plic. Aşa numitele „trimiteri simple” sînt trimise „pe riscul dumneavoastră”, vorba preferată a funcţionarilor de la poştă. Într-adevăr, avem posibilitatea trimiterii de recomandate. Dar dacă cei care ne trimit scrisorile sau pachetele sînt cetăţeni ai unor ţări unde nu se practică furtul din corespondenţa clienţilor, riscul e foarte mare. Ei nu au crescut cu maxime de descurcare în viaţă cum am crescut noi, auzind de la bunici şi mame “cine nu cască ochii cască buzunarele” şi "hoţul nedovedit e negustor cinstit”.

Mie mi s-a întîmplat de mai multe ori să aştept pachete ca pe Godot. Un prieten din Anglia mi-a trimis un dvd cu filmul indian Devdas, în plic cu bule timbrat. Mare greşeală. Cine s-o uita acum la un film de Bollywood? Poate o nouă pasiune s-a născut undeva, prin aria de influenţă a unui oficiu poştal român. O rudă din Franţa mi-a trimis un cec într-o felicitare de Crăciun. Mare greşeală. Nu voi afla niciodată ce a făcut hoţul cu cecul. O cunoştinţă mi-a trimis din Belgia un sutien foarte scump, într-un plic cu bule timbrat. Cine l-o purta acum, oare îi vine bine? Să mă consolez cu gîndul pozitiv că datorită acestei întîmplări o funcţionară de la Poşta română sau vreo rudă de-a ei are un sutien La Perla pe care altminteri nu l-ar fi putut cumpăra niciodată? Aşa ar fi creştinesc. Cînd am întrebat la poştă ce aş putea face în acest caz, funcţionara mi-a răspuns că singura acţiune de care dispun este să-mi iau gîndul de la pachet.
O prietenă care lucrează în Botswana m-a avertizat să nu îi trimit scrisori în plicuri prea ademenitoare, că nu vor ajunge niciodată la ea. Ce departe e Africa şi totuşi ce aproape de noi!

marți, 19 mai 2009

Groapa de gunoi a locurilor de joacă

Am descoperit unde a ajuns mobilierul din locurile de joacă socialiste. Pe un maidan din strada Turnu Măgurele, colţ cu strada Drumul Jilavei. Fierotaniile de care ne-am agăţat copilăria nu mai sînt bune. Barele cu tendinţă de ruginire au fost înlocuite acum cu nişte decoruri securizate, cu risc mic de accidentare, dar şi cu potenţial germinativ de idei de scenarii şi de gimnastică foarte mic. (La LEGO se observă o evoluţie asemănătoare, de la cuburile care puteau fi combinate in mii de feluri, la obiectele gata făcute, pentru care există o schemă prestabilită, fie aceasta o maşinuţă, un tren sau un aeroplan.)

Aceste jucării periculoase au fost suportul multor după-amieze de joacă şi au servit instinctului de maimuţică din fiecare copil, care doar stînd atîrnat îşi trecea orele infinite. Nişte bare asemănătoare au stat la baza antrenării unui mare artist al zilelor noastre, Oleg Vorslav. La Dvinsk, în Letonia, aceleaşi bare ca în tot lagărul sovietic. Iată şi filmuleţul lui Oleg . Parcă simt mirosul metalic al palmelor.

vineri, 15 mai 2009

Simpaticul urban

Am mai scris despre simpaticul urban. Asa ii zic eu, ca nu-i stiu numele si nici galaxia de unde vine. Il regasesc in cele mai dosnice locatii. Ma intimpina cu optimismul caracteristic si ma ajuta la buna dispozitie cu generozitatea-i binecunoscuta.

joi, 14 mai 2009

E cineva aici?

Viaţa subversivă a obiectelor trece în plante şi locuitorii bănuiţi ai undergroundului respiră şi stau la pîndă. Opriţi-vă un moment şi puteţi surprinde cele ce nu sînt ce par a fi observîndu-ne. Parcă se aude un zgomot ca o respiraţie. Simt în ceafă o privire. E cineva?

miercuri, 13 mai 2009

Ion Creangă, nepotul lui Ion Creangă şi Horia Creangă, fratele lui Ion Creangă şi nepotul lui Ion Creangă


Trecînd pe Schitu Măgureanu, îmi sună cunoscut numele de pe pereţi. Recunosc, şi soarele e implicat, că mi-a atras atenţia. Horia Creangă, un mare arhitect, reprezentant al stilului modernist la Bucureşti. A realizat imobilele Cinema Patria, fost ARO şi ARO Palace de pe calea Victoriei. Chiar are legătură cu Ion Creangă scriitorul, era nepotul lui.
Celălalt arhitect gravat în marmură, Ion Creangă, este fratele lui Horia, şi totodată nepotul lui Ion Creangă. Hm, parcă vorbim de Bobby Watson a la Eugen Ionesco.

marți, 12 mai 2009

Seară la teatru

Vineri la Metropolis la piesa Buzunarul cu pîine, de Matei Vişniec. Cînd am ajuns în sală habar nu aveam la ce piesă mă uit, pentru că am întîrziat, iar cu prietenii mei, care luaseră biletele, nu am mai avut ocazia să discut în prealabil.

Decorul şi dialogul celor două personaje refac destul de repede cadrul foarte vag localizat, atemporal şi predispus la disecarea unui dialog pînă la a-i descoperi indexicalitatea, din piesele lui Samuel Beckett. Limbajul, ca un anorexic, se apropie de sfîrşit. Draperii negre, un puţ gri în mijloc şi Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu în fracuri negre, cu pălării melon negre. O variantă a vagabonzilor lui Beckett, mai stilată şi prin asta şi mai ruptă de realitate. Dialogul începe savuros şi amuzant şi se continuă cu fine glume susţinute de comicul revelaţiilor logice. Cele două personaje descoperă un cîine aruncat într-un puţ şi se lamentează pe marginea acestei situaţii, comentînd gestul, căutînd soluţii, aruncînd pîine în puţ, divagînd şi, într-un final, după apusul soarelui, culcîndu-se lîngă puţ cu speranţa că a doua zi vor scoate cîinele şi se vor plimba cu el pe malul lacului. Cînd lumina se stinge, cei doi sînt loviţi de ceva în cădere. Surpriza: un morman de pîini proaspete le-a fost aruncat, de cineva acolo sus. Spectatorii au şi ei partea lor de pîine. Mi-era o poftă grozavă, ce bună e pîinea cînd ţi-e foame!
Deşi dialogul absurd este incitant, la un moment dat m-am sufocat. Aşteptam să mai vină un personaj sau să ies din discuţie prin iesirea din sala. Am văzut cum te poţi sufoca într-o conversaţie. Cred că asta a fost performanţa neitentionata a textului lui Vişniec, pe lîngă revelaţia de la sfîrşit de tipul galaxie într-un colier, adică indicarea relativităţii dimensionale a universurilor. La Beckett nu m-am sufocat niciodata.

Nu pot să mă laud că am ghicit autorul, dar din performanţele limbii mi-am dat seama că piesa e scrisă de un român, şi unul contemporan, după stil şi subiect. Unele replici din piesă mi-au amintit de Cîntăreaţa cheală, de Eugen Ionescu. Nu vreau să trag vreo concluzie, ci doar să spun că vreau să mai văd piese de Vişniec.

Sephora pe româneşte

Vechea poveste a globalizării se spune în fiecare clipă şi la Sephora-pe-romîneşte, marcă franţuzească crescută în bătătură la noi.

A apărut un nou parfum Guerlain, Aqua Allegoria Tiaré-Mimosa, pe care l-am încercat acum o lună. Regula simplă a achiziţionării unui parfum nou spune să nu-l cumperi decît după ce l-ai purtat cel puţin o zi întreagă. Ca să respecţi regula, magazinele de parfumuri oferă eşantione gratuite sau pun la dispoziţia publicului testere. Nu şi în Ro. În cazul cel mai generos, Sephora-pe-româneşte, mai scapă cîteva eşantioane, printre degetele vînzătoarelor şi numeroaselor lor rude şi prietene. Chiar am văzut pe viu cum o vînzătoare distribuia eşantioane la lansarea lui Kelly Calèche – a dat un snop unei alte vînzătoare care i-a cerut înfrigurată pentru nişte prietene, iar mie mi-a dat unul cu inima strînsă, doar la cererea mea expresă. Testere sînt, dar îşi mai iau şi ele liber, chiar cînd vrei să le pui la încercare. (mai sînt magazine de parfumuri, cum e cel de la Unirea, unde testerele sînt încuiate, iar dacă ai răbdare vreo zece minute să vină una din ocupatele vînzătoare să „te ajute”, obţii de la ea cantitatea de parfum pe care consideră că poate să ţi-o ofere. Adica eu tin mina intinsa si ele fac fis. Dar nu e vina lor, e politica firmei.)

Am încercat noua ojă Givenchy nuanţa roz la Sephora-pe–româneşte de pe Magheru, dar cînd am vrut să încerc şi nuanţa tangerine, de data asta la Sephora-pe–româneşte Plaza Romania, vînzătoarea mi-a spus cu profesionalism că ambele testere s-au spart. Era la două săptămîni de la lansarea pe piaţă a colecţiei. Sticluţele de ojă sînt foarte rezistente, fiind mici şi făcute din sticlă groasă. Nu se sparg nici dacă sînt aruncate pe jos de vreun cetăţean experimental la cap. Cred că aveam pe faţă o chestie de rînjet îngreţoşat.

Ieri am vrut să mai încerc o dată parfumul Guerlain. La Sephora-pe-româneşte Magheru mai aveau vreo cinci tipuri de Aqua Allegoria, numai Tiaré-Mimosa nu. Chiar cînd mă nedumeream în sinea mea, în dreptul meu au venit două responsabile din magazin, au deschis sertarul de sub rafturi, unde am putut să văd testerul de Tiaré-Mimosa. Am întrebat dacă mai au parfumul, iar una din fete mi-a răspuns că nu ştie. A apărut o altă responsabilă, care părea mai în temă, după cum s-a postat între mine şi standul de parfumuri, cu spatele la acesta, poziţie adoptată cu binecunoscutul de acum profesionalism de vînzătoarele de la Sephora-pe–româneşte. Am întrebat dacă mai au ştiţi voi ce şi mi-a zis că s-a terminat, deoarece a avut mare succes. Am mers mai departe cu testul şi am întrebat-o dacă mai au măcar testerul. Mi-a răspuns cu mare regret că nu îl mai au. Presupun că pe faţă aveam un fel de grimasă de rînjet scîrbit. Dar nu e vina lor, e politica firmei.
O mică cireaşă pe tortuleţul Sephorei-pe-româneşte: nu-i aşa că e foarte plăcut să încerci un ruj sau un parfum cînd doi bodyguarzi îmbrăcaţi foarte discret, în uniformă de atac, se holbează la tine de la jumătate de metru sau îţi urmăresc fiecare mişcare de parcă sînt siguri că momentul în care vei îmbarca într-o sacoşă jumătate de raion va veni negreşit?

duminică, 10 mai 2009

Parcul Izvor

Azi am văzut ce potenţial duminical are parcul Izvor. Cînd am stat pe iarbă, m-am uitat la Casa poporului prin vălătucii fierbinţi de fum de la grătare şi am colindat cele cîteva tîrguri care se desfăşurau pe acolo în prima zi de căldură văratică din anul ăsta, al boului de pămînt. Acum vreo lună am plecat din Bucureşti pentru o sîmbătă doar ca să pot să mă întind pe iarbă în voie şi să zac aşa în linişte un timp. Acum n-am mai avut mijloace din acelea financiare şi am rămas în oraş, dar şi ograda noastră din plin centru a fost de dispoziţie cîmpenească şi populară. Am trecut rar prin acest parc, de fapt un teren viran obţinut prin desfiinţarea unei bucăţi din vechiul Bucureşti de către Ceauşescu, prin reprezentanţii săi. Nu este atractiv decît primăvara, cînd iarba creşte înaltă şi nu are nici o noimă sau vreo intenţie de parc. Cîţiva copaci se chinuie să crească de aproape treizeci de ani, sub apăsarea blestemului, căci se zice că acest loc e blestemat de proprietarii care şi-au văzut casele spulberate.

Azi însă nenorocirile erau departe de amintire, căci şi pe un cîmp de bătălie se aştern peste fostele tranşee şi cadavre flori multe de aprilie.
În soare artizanii populari vindeau de toate oalele şi brînzele, copiii înroşiţi de soare cereau sucuri, pe scenă se strigau premiile la secţiunea ceaun şi la secţiunea grătar, urmate de secţiunea plită şi creaţie. L-am văzut şi pe Şoni de la Papa la Şoni din Vama Veche. A luat premiul doi la secţiunea ceaun din cadrul categoriei gătit în aer liber.


Stînd pe iarbă şi auzind prin zumzăitul înfierbîntat pregătirea voluntarilor pentru concertul Depeche Mode, văzînd multă lume cu emoţia esenţială şi originară a statului pe iarbă, mîncatului şi adăpatului, somnul liber şi eliberator ca moartea al unui cerşetor, trecerea hippioatelor sau a unui domn în costum, trebuia să-mi precizez mereu că sînt în centrul capitalei. La mesele lungi pentru mici şi bere cetăţenii se înghesuiau fără animozităţi.

Cîmpia Bucureştilor îşi arăta faţa ascunsă ceva timp sub spoiala urbanismului. Nemuritoare, însorită şi prăfoasă, roditoare şi iubitoare de tîrguri.