i

i

marți, 12 mai 2009

Seară la teatru

Vineri la Metropolis la piesa Buzunarul cu pîine, de Matei Vişniec. Cînd am ajuns în sală habar nu aveam la ce piesă mă uit, pentru că am întîrziat, iar cu prietenii mei, care luaseră biletele, nu am mai avut ocazia să discut în prealabil.

Decorul şi dialogul celor două personaje refac destul de repede cadrul foarte vag localizat, atemporal şi predispus la disecarea unui dialog pînă la a-i descoperi indexicalitatea, din piesele lui Samuel Beckett. Limbajul, ca un anorexic, se apropie de sfîrşit. Draperii negre, un puţ gri în mijloc şi Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu în fracuri negre, cu pălării melon negre. O variantă a vagabonzilor lui Beckett, mai stilată şi prin asta şi mai ruptă de realitate. Dialogul începe savuros şi amuzant şi se continuă cu fine glume susţinute de comicul revelaţiilor logice. Cele două personaje descoperă un cîine aruncat într-un puţ şi se lamentează pe marginea acestei situaţii, comentînd gestul, căutînd soluţii, aruncînd pîine în puţ, divagînd şi, într-un final, după apusul soarelui, culcîndu-se lîngă puţ cu speranţa că a doua zi vor scoate cîinele şi se vor plimba cu el pe malul lacului. Cînd lumina se stinge, cei doi sînt loviţi de ceva în cădere. Surpriza: un morman de pîini proaspete le-a fost aruncat, de cineva acolo sus. Spectatorii au şi ei partea lor de pîine. Mi-era o poftă grozavă, ce bună e pîinea cînd ţi-e foame!
Deşi dialogul absurd este incitant, la un moment dat m-am sufocat. Aşteptam să mai vină un personaj sau să ies din discuţie prin iesirea din sala. Am văzut cum te poţi sufoca într-o conversaţie. Cred că asta a fost performanţa neitentionata a textului lui Vişniec, pe lîngă revelaţia de la sfîrşit de tipul galaxie într-un colier, adică indicarea relativităţii dimensionale a universurilor. La Beckett nu m-am sufocat niciodata.

Nu pot să mă laud că am ghicit autorul, dar din performanţele limbii mi-am dat seama că piesa e scrisă de un român, şi unul contemporan, după stil şi subiect. Unele replici din piesă mi-au amintit de Cîntăreaţa cheală, de Eugen Ionescu. Nu vreau să trag vreo concluzie, ci doar să spun că vreau să mai văd piese de Vişniec.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu