Soare melancolic

Just a sunny day, I wanna spend it alone, by the river in green, silvery tone.

Soarele melancolic de septembrie, lumina dură de argint, uscăciunea foşnitoare şi calmul activităţilor de pescuit contrastând cu foiala urbană ne întâmpină pe malul Dâmboviţei în zilele astea de început de an şcolar.

Concerte preţioase

Se mai întîmplă şi lucruri minunate. Vineri am fost la un concert la Sala Radio, unde Gabriel Croitoru a cîntat la vioara lui George Enescu, acompaniat de Horia Mihail la pianul Bosendorfer. Zece lei biletul! Are şi Bucureştiul cîteva avantaje. O minune de interpretare, atît de romantică, de enesciană. Mi-a plăcut Chausson. A fost pentru prima oară cînd mi-a plăcut Ciocîrlia, această piesă muzicală atât de călărită şi deformată de toţi violoniştii, care mi se pare o scîrţîială de nesuportat. Croitoru este singurul om care a reuşit să dea viaţă acestei Ciocîrlii şi să o transforme în dans săltăreţ şi cîntec de păsărele.

Ieri am fost la recitalul de pian dat de Nikolai Demidenko la Ateneu. Ce clasă, ce calibru, ce virtuozitate! Pianul suna ca o voce, avea o fluenţă sunetul, de parcă nu era compus din lovituri de ciocănele, ci dintr-o singură vibraţie, ca la instrumentele cu coarde.

La Paris, orice cîine, cît de mic...

Cerul sticlește albastru, apoi se acoperă de vălătuci umezi. Unele expresii sînt folosite numai și numai pentru un singur domeniu, așa cum frunzele de viță-de-vie sînt folosite doar pentru sarmale. Pe cine ați văzut să ia "vălătucii" și să îi transmită într-un raport oficial, sau să îi adreseze iubitei: dă-ți la o parte vălătucii de păr, ca să-ți văd ochii? De altfel, ce este un "vălătuc"?

Și totuși, azi la Paris, peste catedrale și blocuri proletare stau atîrnați vălătuci de nori gri. Toată vara a plouat aici, cel puțin zilnic, mi-au spus prieteni localnici.

Teii sînt verzi, cu toate frunzele împlinite și la locul lor. Jardins de Luxembourg îți iau ochii cu straturile perfecte de gazon, bordat cu aranjamente florale atît de complicate, încît bănuiesc în spatele lor studii aprofundate și cercetări. Îi spun prietenului meu indian că florile sînt schimbate la două săptămîni și nu poate să creadă. Își privește unghiile destul de lungi: este atît de curat aici, că uite, minune, nu s-au murdarit deloc.

Pe la prînz, străzile se agită cu amploiați care se duc să mănînce. Furculițe zăngăne în farfurii, cești de cafea sosesc cu clinchet, salate aterizează pe mese înguste, vorbăraie afectată se întretaie cu dumicați, cozi apar în dreptul restaurantelor prizate, cum ar fi Paris-Hanoï sau Le bar à soupes de pe strada Charonne.

Bar à soupes, foarte mic și vopsit în galben este deja "no, désolé, y en a plus" la ora 13.35. O singură masă este ocupată de două fete care au apucat să primească meniul cu supă și salată pentru 9.95 euro. Dar strada Charonne, din cartierul St. Antoine, este o revelație plăcută. Are multe case vechi și buticuri, printre restaurante mici unde este mare înghesuială.

Nimeresc pînă la urmă la Chez Celeste, unde mă plasează în fața unei hărți a Arquipèlago de Cabo Verde. Suspendate mai sint o vioară, un arc, niște ukulele, o plasă e pescuit plină cu schelete de crabi, un pește spadă de tablă și Chez Celeste făcut din alamă de instrumente de suflat.

Comand "salade de lardons" la felul unu și "red fish" la felul doi, cu un kir la aperitiv. Pe trotuarul de vizavi este un magazin cu o grinda transversală de lemn deasupra ușii, gigantescă și roasă de cari. Salata este formată din lardons, un ou-ochi, vinegretă, salată verde și mult coriandru verde, iar peștele stă sub o cuvertură de fîșii de ceapă, lîngă două felii de banană prăjite, o căpiță de fasole verde de nelipsit, absolut natur, și un boț de orez.

La stînga, o fiică studenta și părinții ei de cincizeci de ani: "mda, pînă la urmă a fost la fel de scump și ..." La dreapta, trei dame zbîrcite: "și în felul ăsta revine mai ieftin..."

Pe stradă, seara tîrziu, doi domni cu serviete scumpe de piele: "și adaugi un pahar de vin alb..."

E tîrziu. Cartierul a tăcut. Mă întorc acasă, pe lîngă sertare, saltele și farfurii mutate din casele lor pe trotuar, exhibînd cu tristețe de cîine vagabond o intimitate încă caldă.

E şi spaţiul ceva

La Ikea ne învaţă cum să folosim fiecare centimetru cub din locuinţă, pentru a-l umple cu obiecte. În această viziune utilitaristă, un spaţiu gol, fie el un raft, un perete, un "sub pat" sau un loc liber făcut lîngă un unghi al sufrageriei, este doar un potenţial "spaţiu de depozitare". Probabil că pentru cei care au groază de spaţii nefolosite, un castel este o nebunească risipă de volum, în care s-ar mai fi putut depozita două apartamente şi o garsonieră, sau nu reprezintă decît un potenţial spaţiu de stocare larg cît un paradis.

De ce spun toate astea chiar acum? Pentru că ador spaţiul ca prezenţă, nu ca lipsă. Deunăzi am deschis un dulap din bucătărie şi am constatat că pe cele trei rafturi stau lejer doar cîteva crăticioare, un aparat de stors fructe şi o tavă. A fost cît pe ce să alunec pe toboganul stocării judicioase şi să le grupez, ca să mai aibă loc şi alte obiecte. Dar pericolul a trecut foarte repede, imaginea celor trei vase bine vizibile făcîndu-mi mare plăcere. Ba chiar, în bucătărie aş mai fi putut pune un corp de mobilă, dar am ales să las un spaţiu gol. Mulţi mă întreabă ce am de gînd să pun acolo.

          Donald Judd - Untitled, 1978, ulei roşu cadmium pe pal din brad Douglas

 

                        
      Donald Judd - Untitled, 1984, Laumeier Sculpture Park, St. Louis, Missouri

Arhitecţi peisagişti de bun gust ai secolului trecut au creat pajişti, subliniate doar de doi-trei copaci impozanţi, ca de exemplu la Mogoşoaia. Spiritul contemporan nu înţelege frumuseţea unui vaste întinderi şi vrea să mai planteze cîţiva copăcei şi pîlcuri, un şir de boschete şi tufe, sau nişte moviliţe cu limbi de ceas, ca în Cişmigiu.

Spaţiul ca decor mi-a plăcut dintotdeauna. Anul trecut, la bienala de la Veneţia, am văzut sculpturile lui Donald Judd, care nu înfăţişează plinul, ci golul. Am fost fascinată de misterioasele spaţii create de planurile fixate în diferite unghiuri. Judd a fost un artist american al anilor '60-'80, de fapt unul din cei mai mari sculptori ai secolului XX: "striving for an art which was neither illusionistic nor antropomorphic, but which had a unity of its own.". Sculptura minimalistă tinde să fie un lucru în sine, nu să denote ceva, ci să fie realitatea. Un spaţiu gol este şi el ceva, care nu are nevoie de altă interpretare.
  
                           Donald Judd -  Untitled, Marfa, Texas

              Donald Judd - Untitled (DSS 179),1969, aluminiu şi plexiglas violet

 

                          Donald Judd - Untitled, plexiglas

Idei de vacanţă în Bucureşti

Când mă refer la vacanţă am în vedere o îndepărtare relaxantă de reperele citadine, o iluzie a schimbării de atmosferă urbană. Se sentir depaysé.
E suficient să căutaţi un parc, un petic de iarbă şi să vă aşezaţi. De exemplu, parcul Kiseleff. Iarba este cosită de vreo câteva zile şi formează o oază între stejari, tei şi frasini. Aşezaţi-vă pe spate şi ascultaţi păsărelele, priviţi coroanele bine conturate în fractali ale arborilor. Nu mai sânteţi în oraş. Piaţa Victoriei e la mică distanţă, dar acum nu mai e deloc, aşa cu cerul verde deasupra.

Acum este începutul verii în Europa. Este perioada în care pot fi auzite cele mai delectabile concerte de păsări. Pentru această plăcere neegalată şi neegalabilă de nici o muzică umană este nevoie să mergeţi într-un parc. De exemplu, în parcul Carol, care e şi plin de tei. Miroase frumos, temperatura e perfectă, iar păsărelele se întrec în triluri. Dacă mergeţi acolo înainte de răsăritul soarelui, e şi mai bine.

O altă idee este să mergeţi pe strada Sighet în jos, până ajungeţi la râul Colentina. Malurile pline de gunoaie, sălbatice încă, scot în relief poleiala modernă a oraşului, aşternut industrial şi betonant peste râuri, lacuri şi zăvoaie într-un timp prea scurt. Râul curge aici printre trestii la fel ca la ţară, mai sus spre Dâmboviţa sau mai jos spre Olteniţa.

O ultimă sugestie: luaţi masa la restaurantul Gerard. Se află la capătul bulevardului Mihalache, în staţia terminus a autobuzului 300. Intraţi în curte sau în casă. În spatele zidurilor curţii, decorate eclectic cu tot felul de tăbliţe, spaţiul bucureştean se transformă în spaţiu variabil, în funcţie de feelingul fiecăruia. Mie mi s-a părut că eram la mare. Specialitatea casei sunt micii şi stilul neo-empire kitch. Afară sunt montate televizoare, lângă busturi de faianţă, iar înăuntru se poate detecta un aer de castel cu plafonul înalt, şemineu şi multă întuneceală. Are un efect de transportare într-o staţiune estivală de gust îndoielnic sau pe un domeniu necunoscut. Ferestrele dau spre curte şi nu are contact cu strada, poate de aceea.

Sunt o grămadă de alte idei. Mi-ar placea să citesc şi ale sugestii.

Din nou ma gindesc la ceai

Ce mai ploua azi! Am vrut sa-mi iau ceai de soc de la plafar. Aveau pliculete, dar eu vroiam floare.
Imi placeau in filmul Amelie Poulain cum faceau liste cu micile idiosincrazii, de placere si de neplacere.
Mie nu imi place ceaiul in pliculete. Nu suport ceaiul adus sub forma de apa fierbinte, cu pliculetul alaturi, bleah. Aveau ceai de soc sub forma varsata. Bio, din Austria. 15 lei. M-am enervat atit de tare ca n-am mai rabdat sa ii explic vinzatoarei de ce. Aveti idee cite tufe bio de soc sint in tara noastra?

Vizavi s-a mutat o familie de pakistanezi, cu care am incercat sa ne imprietenim, dar pina acum n-am avut nici o intimplare care sa ne apropie. Dar totul vine pina la urma la cel care stie sa astepte (proverb frantuzesc). Ieri mama pakistaneza bintuia pe palier in cautarea unei solutii pentru robinetele care nu aveau presiune. Am ajutat-o si m-a invitat la un ceai. De fapt am avut ocazia la care speram de vreo citeva luni de a ma introduce in bucataria lor din care miroase divin si se raspindeste pina la parter o aroma pe baza de curry. Un ceai bine clocotit, cu lapte, delicios. Intre timp doamna facea pe o plita un fel de lipii, pe care le framinta pe loc. Le-am dus si eu mai pe seara placinta cu mere, ca ei nu prea gatesc la cuptor si ca ar fi curioasa sa stie ce gatesc atita la cuptor romancele.

Acum beau un ceai de plante, adus din Grecia. Se numeste ceai de munte si este suav si aromat. Are frunzele alburii, de catifea. Ma intreb de unde o sa mai gasesc asa ceva aici cind se va termina minunatia asta.