Duminică mă trezisem cu dorinţa de a cobori la plajă direct din pat, de a simţi înfrigurată briza, de a intra în apă, de a fi ameţită de soare şi iod şi sare. Dar ce mai apropiată mare, cea de la Constanţa, este totuşi la o distanţă de şase ore de stat în maşină sub soarele arzător şi respectiv în noaptea plicticoasă, prea mult pentru o biată duminică. Şi atunci ideea a venit: să mergem la Slănic Prahova, care îndeplineşte două criterii, apă sărată şi apropiere minimă de Bucureşti pentru un obiectiv turistic. (Pentru a călători undeva "lângă Bucureşti" trebuie să parcurgi vreo 50 de kilometri cel puţin)
Ideea s-a dovedit chiar strălucită, căci baia a fost perfectă. Am intrat la Baia Baciului, un lac amenajat, cu maluri înşirate pe dealuri, cu şezlonguri, chiar şi nisip, duşuri cu apă caldă, fum de grătare, muzică proastă şi cetăţeni paşnici, cu burţi şi picnicuri aduse de acasă. Intrarea a costat 18 lei de persoană. Restaurantul din incinta băii este foarte scump.
Apa lacului face bun înotător pe oricine, este atît de sărată că nu se murdăreşte şi perfect de răcoroasă. Parcă treceam din aer într-o altă atmosferă, compactă şi răcoroasă, foşnitoare şi prietenoasă.
Puteam dormi pe cearşaful întins pe iarbă, dar nu ne-a lăsat totuşi muzica de la radio, această plagă sonoră care strică orice loc public la noi. Aerul era proaspăt şi soarele melancolic. Am stat pînă razele s-au stins pe după dealuri. La plecare am vizitat gara, de unde tocmai pleca un tren spre Ploieşti, ceea ce m-a bucurat, un râu betonat şi un restaurant pe nume Roberto unde nu aveau nimic din ceea ce am dorit să comand. Seara se lăsa frumos peste satele pitoreşti ale zonei, închise între păduri pe deluşoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu