Într-una din serile astea spălăcite treceam pe la Universitate şi văzîndu-i pe buchinişti am vrut să-mi cumpăr o carte. Eram gata să-mi iau orice, ca să îndulcesc neplăcerile caniculei cu ceva nou de citit şi determinată de shopalcoolism. Am înşfăcat o Mahabharata, Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti în colecţia LYCEUM a Editurii Albatros. "Tălmăcire de Ion Larian Postolache şi Charlotte Filitti", apărută în 1975.
Am început lectura cu scepticism, pentru că încercările mele anterioare de a pătrunde în literatura Indiei se soldaseră cu încurcări în hăţişurile junglei de nume, noţiuni, avataruri şi simboluri, de unde ieşeam cu părul plin de scaieţi şi hainele agăţate. Dar de data asta m-am scufundat total în lumea Mahabharatei, prin versurile frumos traduse şi n-am mai observat nimic în jur pînă n-am terminat.
Poate pentru a gusta rafinamentul povestirii, pentru a călători odată cu Damayanti prin pădurea exotică plină de flori şi sălbăticiuni, pentru a înţelege reacţiile demonilor şi sentimentele personajelor trebuia să fiu eu însămi mai rafinată, mai răbdătoare, mai matură. Chiar dacă ediţia pare o poveste, nu ştiu în ce măsură aş fi apreciat-o în copilărie. Poate trebuia să învăţ mai întîi despre dramele greceşti antice, să citesc Odiseea şi să înţeleg alte criterii morale, ca să sesizez frumuseţea dramei din legenda lui Nala. De asemenea, cred că doar călătoria în India m-a făcut să pot da conţinut cuvintelor care descriu o frumuseţe răvăşitoare.
Am avut o revelaţie. Dintre toate formele de artă pe care le-am frecventat, totuşi numai literatura mi-a rămas în suflet şi în imaginaţie. Ea are puterea cea mai mare de a exista, de a crea o realitate mult mai prezentă şi colorată decît realitatea cotidiană. Dacă mă gîndesc repede la ceva ce mi-a lăsat o impresie adîncă, cu puterea de a-mi modela creativitatea, în primul rînd e vorba de o carte. După aceea vin filmele şi pe locul trei teatrul. Niciodată o formă de artă plastică nu a rămas cu mine. Niciun tablou, sculptură sau instalaţie nu mă urmăreşte. Mă impresionează, dar pe moment. Şi cu muzica e la fel. Pentru ca un zeu în marmură sau o melodie să mă delecteze, ele trebuie reiterate, revăzute, reascultate. Plimbîndu-mă prin locuri frumoase, nu asocierea cu amintiri muzicale împlineşte senzaţia şi îi dă voluptate, ci fulguraţia vreunui personaj de text sau a vreunei întîmplări citite, descrierea unui peisaj, un vers sau mitologii de ghid turistic.
Am început lectura cu scepticism, pentru că încercările mele anterioare de a pătrunde în literatura Indiei se soldaseră cu încurcări în hăţişurile junglei de nume, noţiuni, avataruri şi simboluri, de unde ieşeam cu părul plin de scaieţi şi hainele agăţate. Dar de data asta m-am scufundat total în lumea Mahabharatei, prin versurile frumos traduse şi n-am mai observat nimic în jur pînă n-am terminat.
Poate pentru a gusta rafinamentul povestirii, pentru a călători odată cu Damayanti prin pădurea exotică plină de flori şi sălbăticiuni, pentru a înţelege reacţiile demonilor şi sentimentele personajelor trebuia să fiu eu însămi mai rafinată, mai răbdătoare, mai matură. Chiar dacă ediţia pare o poveste, nu ştiu în ce măsură aş fi apreciat-o în copilărie. Poate trebuia să învăţ mai întîi despre dramele greceşti antice, să citesc Odiseea şi să înţeleg alte criterii morale, ca să sesizez frumuseţea dramei din legenda lui Nala. De asemenea, cred că doar călătoria în India m-a făcut să pot da conţinut cuvintelor care descriu o frumuseţe răvăşitoare.
Am avut o revelaţie. Dintre toate formele de artă pe care le-am frecventat, totuşi numai literatura mi-a rămas în suflet şi în imaginaţie. Ea are puterea cea mai mare de a exista, de a crea o realitate mult mai prezentă şi colorată decît realitatea cotidiană. Dacă mă gîndesc repede la ceva ce mi-a lăsat o impresie adîncă, cu puterea de a-mi modela creativitatea, în primul rînd e vorba de o carte. După aceea vin filmele şi pe locul trei teatrul. Niciodată o formă de artă plastică nu a rămas cu mine. Niciun tablou, sculptură sau instalaţie nu mă urmăreşte. Mă impresionează, dar pe moment. Şi cu muzica e la fel. Pentru ca un zeu în marmură sau o melodie să mă delecteze, ele trebuie reiterate, revăzute, reascultate. Plimbîndu-mă prin locuri frumoase, nu asocierea cu amintiri muzicale împlineşte senzaţia şi îi dă voluptate, ci fulguraţia vreunui personaj de text sau a vreunei întîmplări citite, descrierea unui peisaj, un vers sau mitologii de ghid turistic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu