Încă de pe vremea cînd era în producţie, The Imaginarium of Doctor Parnassus mi-a sunat teribil de familiar cu un film mut german. După ce l-am văzut la Patria – ce bine că n-a trebuit să mă duc la vreun mall – mi-am dat seama că în afară de atmosfera de
foire aux monstres, The Imaginarium... nu prea are multe în comun cu acel film german al cărui titlu nu mi-l amintesc (ma poate ajuta cineva?), în schimb are multe cu cel puţin alte două filme, care se află sigur în cultura cinematografică a realizatorilor săi.
Primul film inspirativ este The Neverending Story sau Die unendliche Geschichte, din 1984, o coproducţie germano-americană, după romanul lui Michael Ende şi regizat de Wolfgang Petersen. Probabil nu multă lume a văzut acest film minunat, pentru toate vîrstele, de o frumuseţe a mesajului, ideilor şi realizării de nivelul memorabilului ET. În această poveste fără sfîrşit, un băieţel reuşeşte să salveze Fantasia, lumea imaginaţiei omeneşti, compusă din visele şi speranţele tuturor, ameninţată să fie înghiţită de Nimic, citind un roman şi dedublîndu-se în eroul din carte, Atreyu. La fel ca Doctorul Parnassus, care trebuia să povestească mereu pentru a susţine lumea, (dupa cum aflam în scena în care levita împreună cu nişte personaje pseudo-călugări-budişti), băieţelul Bastien trebuie să citească şi să creadă în personajele poveştii, pentru ca imaginaţia să existe mai departe, să nu fie nimicită de răul care vrea să controleze oamenii anihilîndu-le puterea de a visa, de a spera, de a idealiza. În Neverending Story forţa răului nu are chip şi nume, ci doar un reprezentant, felina îngrozitoare G’mork. În The Imaginarium.. răul este Diavolul, în outfit clasic, frac negru, mănuşi albe, floare roşie la butonieră.
Doctor Parnassus este o replică din alte materiale, mai high-tech şi mai înzorzonată cu diverse ramuri eteroclite de la filme adunate, a clasicului Doctor Faustus.
The Eternal Sunshine of a Spotless Mind din 2004, cu Kate Winslet şi Jim Carey, este celălalt film din care au germinat unele idei din Imaginarium... Cei doi eroi reuşesc să intre şi să se întîlnească pe teritoriul memoriei, tot un spaţiu virtual unde este posibil să iei diferite înfăţişări, care nu sînt altceva decît propriile amintiri. M-am gîndit la acest film în momentul în care personajul Anton din The Imaginarium... apare în imaginarium deghizat în pitic, adică în imaginea unui alt personaj din film, prezentă şi ea probabil în memoria lui dr. Parnassus. Altă coincidenţă este pătrunderea realităţii din starea de veghe în poveştile derulate în visul Dr. Parnassus, exact ca în Eternal Sunshine.... De fapt ceea ce se întimplă dincolo de oglinda prin care clienţii circului lui Dr. Parnassus trebuie să treacă pentru a trăi clipe minunate este mai mult un vis al Dr. Parnassus, care se modifică în funcţie de stimulii exteriori. (De exemplu, ca atunci cînd e frig in dormitor si visăm că ninge).
Am simţit nevoia să fac analogia cu celelalte filme, din obişnuinţă sau deformaţie profesională, dar şi pentru că Neverending Story e un film excepţional, cu mai puţină publicitate decît Imaginarium.... Mai bine să zic ce rău ne-a părut tuturor ca Heath Ledger a murit, era aşa de drăguţ! Nu-mi vine să cred că nu mai există şi nu mai poate să se transforme, că o să rămînă mereu un tînăr de 28 de ani, captiv în personajele pe care a apucat să le joace. Nici nu ştii pe care să-l preferi, pe el, pe Johnny Depp (care joacă excepţional) sau pe Jude Law? Iar top-modelul Lily Cole este atît de frumoasă, că nici nu mai poate fi sexy, din prea multă perfecţiune.Pe scurt, un film nu prea original, însă decorativ, excepţional vizual şi cu actori frumoşi.
