A venit multă lume la Fundaţia Lowendal, într-o casă mare de lângă Grădina Icoanei. Fiecare institut cultural din cele zece participante la Noaptea literaturii europene a primit câte o sală, unde diverse persoane au citit pentru public mai multe fragmente din scriitorii respectivelor ţări.
Am fost sceptică de la început, pentru că cititul este un act individual, sau rezervat unui mediu restrâns, cel mai bine format din două persoane. Îmi place când îmi citeşte cineva. Temerile mi s-au dovedit justificate, era gălăgie, bulibăşeală şi nimeni nu-şi găsea liniştea de a sta şi asculta. Cred că singurele activităţi gustate cu adevărat de oameni în adunări sînt ospeţele, dansurile şi pălăvrăgeala.
Cel mai bine s-au aranjat spaniolii de la Institutul Cervantes, care au avut la dispoziţie podul, şi polonezii, care au avut o cameră spaţioasă şi luminoasă. Nici ICR-ul n-a stat rău, în curte, unde era aer curat (spre deosebire de celelalte camere unde abia se putea respira) şi mirosea a tei, erau destule scaune şi aveau şi microfon. Cel mai prost a fost pentru portughezi, care au nimerit pe hol, unde vacarmul nu s-a oprit deloc.
Spaniolii au fost cel mai bine organizaţi şi cei mai generoşi. Au fost de altfel singurii care au oferit o trataţie, sangria, tortilla şi ce o mai fi fost. Au avut şi lectura care mi-a plăcut cel mai mult, din Detectivii sălbatici de Roberto Bolano. Cartea va apărea în curând la editura Leda. Ciprian Măceşaru a citit cu real interes pentru text. Spre deosebire de el, ceilalţi cititori pe care i-am ascultat nu m-au impresionat prea tare. Hanno Hofer a fost un dezastru, a mormăit ca un elev slab, aşa că n-am rezistat prea mult la lectura lui din Vaclav Havel. Luca Niculescu mi-a plăcut citind din Călătorind spre Babadag, de Andrzej Stasiuk. Irina-Margareta Nistor este neschimbată, ce să zic mai mult. A făcut lectura din Yourcenar sfâşietoare. Marius Manole nu şi-a făcut apariţia la francezi, unde era programat să citească.
La români am stat câteva minute, timp în care am auzit cuvântul pulă de cinci ori, grefat pe un text de doi bani. Citea Filip Florian, probabil din Blazare, de Petre Barbu.
Ascultând acele fragmente din autori contemporani m-am întrebat: de ce nu se mai scrie literatură frumoasă, mare?
Pentru că oamenii au frică de ridicol şi nu mai au curajul să trăiască. Nu îşi mai exprimă sentimentele. Şi nici nu se mai foloseşte limbajul, nu se mai deschide gura, elocinţa este desuetă. Influenţa culturii occidentale face ravagii. Panait Istrati scria în anii '30 că preferă să se întoarcă la Brăila, pentru că acolo mai poate găsi oameni care îşi exprimă sufletul, spre deosebire de cei din Franţa sau Elveţia, pe unde trăise.
Nu se mai izbucneşte în cîntec pe stradă sau în public. Singurii care mai cîntă spontan sînt ţiganii. Ei mai păstrează acea inocenţă sălbatică, de aceea străinii albi sînt atraşi de ei. Recent m-am încrucişat pe Splai cu doi adolescenţi care cîntau frumos în duet, de dragoste, în timp ce mergeau spre Lipscani.
Poezia este instituţionalizată, publicată şi comentată, nu scrisă aşa, de florile mărului, ca un strigăt de admiraţie sau de jale, sau recitată spontan, aşa cum făcea un unchiuleţ de-al meu la ţară. Prin anii '90 el avea deja 80 de ani şi ne declama poezii compuse pe loc. Era uscat si hîtru şi a căzut cu scaunul, noi copiii izbucnind într-un rîs nebun.
Relaţia omului cu natura este denaturată (asta se numeşte un joc de cuvinte în cerc vicios). Intermedierea banilor, snobismul şi luxul ca ideal al claselor populare împiedică o legătură directă între mediu şi oameni. Lumina lunii nu este folosită, a bea apă din paharul altuia la restaurant e inimaginabil, nu mai poţi să te bucuri de lucrul mîinilor tale, trebuie să îţi adecvezi nevoile la hainele pret-a-porter create de alţii, e ruşine să dormi, trebuie să stai ţeapăn la conferinţe şi concerte.
Omul nu mai este măsura lucrurilor, ci plastilina lucrurilor, trebuie să ia forma unor modele prestabilite, în toate domeniile vieţii, de la sutiene la arhitectură şi de la transport la literatură.
Am fost sceptică de la început, pentru că cititul este un act individual, sau rezervat unui mediu restrâns, cel mai bine format din două persoane. Îmi place când îmi citeşte cineva. Temerile mi s-au dovedit justificate, era gălăgie, bulibăşeală şi nimeni nu-şi găsea liniştea de a sta şi asculta. Cred că singurele activităţi gustate cu adevărat de oameni în adunări sînt ospeţele, dansurile şi pălăvrăgeala.
Cel mai bine s-au aranjat spaniolii de la Institutul Cervantes, care au avut la dispoziţie podul, şi polonezii, care au avut o cameră spaţioasă şi luminoasă. Nici ICR-ul n-a stat rău, în curte, unde era aer curat (spre deosebire de celelalte camere unde abia se putea respira) şi mirosea a tei, erau destule scaune şi aveau şi microfon. Cel mai prost a fost pentru portughezi, care au nimerit pe hol, unde vacarmul nu s-a oprit deloc.
Spaniolii au fost cel mai bine organizaţi şi cei mai generoşi. Au fost de altfel singurii care au oferit o trataţie, sangria, tortilla şi ce o mai fi fost. Au avut şi lectura care mi-a plăcut cel mai mult, din Detectivii sălbatici de Roberto Bolano. Cartea va apărea în curând la editura Leda. Ciprian Măceşaru a citit cu real interes pentru text. Spre deosebire de el, ceilalţi cititori pe care i-am ascultat nu m-au impresionat prea tare. Hanno Hofer a fost un dezastru, a mormăit ca un elev slab, aşa că n-am rezistat prea mult la lectura lui din Vaclav Havel. Luca Niculescu mi-a plăcut citind din Călătorind spre Babadag, de Andrzej Stasiuk. Irina-Margareta Nistor este neschimbată, ce să zic mai mult. A făcut lectura din Yourcenar sfâşietoare. Marius Manole nu şi-a făcut apariţia la francezi, unde era programat să citească.
La români am stat câteva minute, timp în care am auzit cuvântul pulă de cinci ori, grefat pe un text de doi bani. Citea Filip Florian, probabil din Blazare, de Petre Barbu.
Ascultând acele fragmente din autori contemporani m-am întrebat: de ce nu se mai scrie literatură frumoasă, mare?
Pentru că oamenii au frică de ridicol şi nu mai au curajul să trăiască. Nu îşi mai exprimă sentimentele. Şi nici nu se mai foloseşte limbajul, nu se mai deschide gura, elocinţa este desuetă. Influenţa culturii occidentale face ravagii. Panait Istrati scria în anii '30 că preferă să se întoarcă la Brăila, pentru că acolo mai poate găsi oameni care îşi exprimă sufletul, spre deosebire de cei din Franţa sau Elveţia, pe unde trăise.
Nu se mai izbucneşte în cîntec pe stradă sau în public. Singurii care mai cîntă spontan sînt ţiganii. Ei mai păstrează acea inocenţă sălbatică, de aceea străinii albi sînt atraşi de ei. Recent m-am încrucişat pe Splai cu doi adolescenţi care cîntau frumos în duet, de dragoste, în timp ce mergeau spre Lipscani.
Poezia este instituţionalizată, publicată şi comentată, nu scrisă aşa, de florile mărului, ca un strigăt de admiraţie sau de jale, sau recitată spontan, aşa cum făcea un unchiuleţ de-al meu la ţară. Prin anii '90 el avea deja 80 de ani şi ne declama poezii compuse pe loc. Era uscat si hîtru şi a căzut cu scaunul, noi copiii izbucnind într-un rîs nebun.
Relaţia omului cu natura este denaturată (asta se numeşte un joc de cuvinte în cerc vicios). Intermedierea banilor, snobismul şi luxul ca ideal al claselor populare împiedică o legătură directă între mediu şi oameni. Lumina lunii nu este folosită, a bea apă din paharul altuia la restaurant e inimaginabil, nu mai poţi să te bucuri de lucrul mîinilor tale, trebuie să îţi adecvezi nevoile la hainele pret-a-porter create de alţii, e ruşine să dormi, trebuie să stai ţeapăn la conferinţe şi concerte.
Omul nu mai este măsura lucrurilor, ci plastilina lucrurilor, trebuie să ia forma unor modele prestabilite, în toate domeniile vieţii, de la sutiene la arhitectură şi de la transport la literatură.
