oamenii pot trăi fără oxigen? acest fapt este demonstrat practic şi zilnic, în instituţii şi spaţii publice şi private din Bucureşti.
În sala de lectură Bianu a Bibliotecii Academiei, geamurile nu au fost deschise niciodată. Cînd am intrat acolo, parcă mi-am pus în cap un sac de plastic folosit la căratul unor găini. M-am adresat custodelui, care mi-a spus că există sistem de aerisire prevăzut arhitectonic, în tavan, dar oprit practic. Mi-a permis să deschid geamul din dreptul meu. Eram plasată la perete, dar persoana de lîngă fereastră n-a avut nimic împotriva acţiunii mele de pionierat. Însă marile termopane cu deshidere pe verticală, probabil nefiind atinse de mînă de om, erau oarecum sudate. Am tras ce am tras, dar fereastra se mişca din toţi cei 36 de metri pătraţi ai ei, fără să cedeze. Nu m-a ajutat nimeni. De ce m-ar fi ajutat, cînd ei funcţionează şi anaerob?
Un alt caz mitic este cel din saloanele de spital. Avanposturi ale infernului, saloanele pline, cu mulţi bolnavi şi adesea şi mai mulţi vizitatori, îmbîcsite de boală, de cele mai groaznice mirosuri, a căror sursă este mai bine să o ignori, nu conţin pic de oxigen în incinta lor ermetic închisă. Dacă cineva menţionează posibilitatea deschiderii unui ochi de geam, o groază se citeşte pe toate feţele şi un definitiv "nu" împiedică gestul. "Se face curent!" este formula care desemneză eufemisitc pe necuratul, acesta putînd pătrunde pe adierea vîntului şi se instala în salon, printre borcane.
Să trec aşa, în zbor peste autobuzele si troleibuzele ticsite dar bine sigilate, unde nimeni nu se gîndeşte să deschidă fie şi un centimetru vreun gemuleţ. Eu o fac de fiecare dată, descoperind uimită că nu erau blocate, cum credeam, fără să iau în considerare capacitatea fenomenală a concetăţenilor de a respira azot.
Mă gîndesc, în cele din urmă, şi la o situaţie întîlnită la cineva acasă. De cîte ori mergeam la aceste cunoştinţe, mă întorceam acasă cu o inexplicabilă durere de cap. Ulterior, am aflat că ei nu deschid geamurile niciodată. Ferestrele lor sunt închise şi acoperite de perdele şi draperii grele, bine trase.
Să caut explicaţia minunatei capacităţi vitale a românilor de a trai fara aer? Nu ştiu dacă are rost, ea poate fi folosită empiric. De exemplu, la misiuni în cosmos.
În sala de lectură Bianu a Bibliotecii Academiei, geamurile nu au fost deschise niciodată. Cînd am intrat acolo, parcă mi-am pus în cap un sac de plastic folosit la căratul unor găini. M-am adresat custodelui, care mi-a spus că există sistem de aerisire prevăzut arhitectonic, în tavan, dar oprit practic. Mi-a permis să deschid geamul din dreptul meu. Eram plasată la perete, dar persoana de lîngă fereastră n-a avut nimic împotriva acţiunii mele de pionierat. Însă marile termopane cu deshidere pe verticală, probabil nefiind atinse de mînă de om, erau oarecum sudate. Am tras ce am tras, dar fereastra se mişca din toţi cei 36 de metri pătraţi ai ei, fără să cedeze. Nu m-a ajutat nimeni. De ce m-ar fi ajutat, cînd ei funcţionează şi anaerob?
Un alt caz mitic este cel din saloanele de spital. Avanposturi ale infernului, saloanele pline, cu mulţi bolnavi şi adesea şi mai mulţi vizitatori, îmbîcsite de boală, de cele mai groaznice mirosuri, a căror sursă este mai bine să o ignori, nu conţin pic de oxigen în incinta lor ermetic închisă. Dacă cineva menţionează posibilitatea deschiderii unui ochi de geam, o groază se citeşte pe toate feţele şi un definitiv "nu" împiedică gestul. "Se face curent!" este formula care desemneză eufemisitc pe necuratul, acesta putînd pătrunde pe adierea vîntului şi se instala în salon, printre borcane.
Să trec aşa, în zbor peste autobuzele si troleibuzele ticsite dar bine sigilate, unde nimeni nu se gîndeşte să deschidă fie şi un centimetru vreun gemuleţ. Eu o fac de fiecare dată, descoperind uimită că nu erau blocate, cum credeam, fără să iau în considerare capacitatea fenomenală a concetăţenilor de a respira azot.
Mă gîndesc, în cele din urmă, şi la o situaţie întîlnită la cineva acasă. De cîte ori mergeam la aceste cunoştinţe, mă întorceam acasă cu o inexplicabilă durere de cap. Ulterior, am aflat că ei nu deschid geamurile niciodată. Ferestrele lor sunt închise şi acoperite de perdele şi draperii grele, bine trase.
Să caut explicaţia minunatei capacităţi vitale a românilor de a trai fara aer? Nu ştiu dacă are rost, ea poate fi folosită empiric. De exemplu, la misiuni în cosmos.
