Pianul meu iubit, unde eşti

Pianul din visele mele, din dorinţa mea de a cânta la pian, există, l-am văzut aseară la Institutul francez, în hol. Pian Steinway, negru lucios, cu sunet duios. Stă acolo, nu ai voie să atingi că faci gălăgie şi tulburi cursurile de la subsol.

Ţara arde şi vecinul de deasupra exersează la vioară. Mă simt atât de comfortabil cu sunetele acestea, de parcă m-aş băga sub plapumă după o zi geroasă. Se face frig când nu se mai aud studiile.

Bucureşti, seară de iarnă

Am fost pe la Universitate în seara asta la şapte şi am văzut cum jandarmii percheziţionau studenţi la intrarea în curtea facultăţii de chimie. Ieri seară, pe la aceeaşi oră, alţi jandarmi se îndreptau cu un grup paşnic de băieţi sfrijiţi spre secţie probabil. Un sentiment oribil. N-am suferit la mineriadă, eram prea mică din fericire, dar văd că se continuă aceeaşi politică de suspiciune faţă de studenţi. Prezumţia de nevinovăţie nu există.

În afară de aspectul deranjant al jandarmilor blindaţi, foarte numeroşi pentru o demonstraţie atât de mică, am observat ce se mai întâmpla prin zonă. Trecătorii îşi vedeau de ale lor. La câteva sute de metri de piaţa Universităţii, o cafenea era plină cu tineri care povesteau ceva, relaxaţi la mese. În florăria Irisa o doamnă cu blană a cumpărat un buchet scump. Timpul nu există. Florărie de lux, any time. Librărie pe Academiei, la fel, linişte, servirea normală a clienţilor. Un grup de studente la chimie a ieşit din facultate, jandarmii nu le-au băgat în seamă. Fetele din România sunt serioase, muncitoare şi cuminţi, nu anarhiste. Mereu mi-a fost mai frică de laborantele care cu meticulozitate şi atemporal şi amoral prepară organisme modificate genetic, medicamente, viruşi sau otrăvuri, decât de luptătorii gălăgioşi sau politicienii murdăriţi. Nişte reporteri aşteptau trecători să ia interviuri, dar l-au refuzat pe omul care avea atârnat de gât un mare os şi la braţ o cocardă tricoloră şi care a vrut să stea de vorbă cu ei.

Ieri, am trecut pe lângă taburile jandarmilor chiar când se distribuiau senvişurile. Oamenii sînt ca un balaur cu multe capete. Sânt acelaşi organism, scindat din interior. Cum poate fi posibil să fie unul contra altuia, sau unul, care mănîncă tot senviş şi doarme tot cu ochii închişi să reprezinte ceva, de exemplu ordinea, şi altul, care la rândul lui mănâncă senviş, doarme şi digeră, să fie anarhistul sau studentul revoluţionar. E absurd, oamenii sânt o absurdă chestie.

Salamina, bătălia de la

Încep 2012 cu amintiri din 2011, era o frumoasă zi de 1 Decembrie la Atena şi era grevă. Tocmai atunci mi-am propus să merg la Eghina, dar după ce am ajuns în portul Pireu mai mult obosită de mersul pe jos şi de manifestanţi, am aflat că şi liniile private de ferry erau în grevă.

Ţineam morţiş să ajung pe o insulă, să mă bată pe obraji briza în timpul traversării, să mă simt liberă la detaşarea de uscat. Aşa că am încercat să ajung la Salamina. După ce am luat autobuzul nu ştiu ce opt sute şi am călătorit cu el foarte mult timp, în sfârşit m-am oprit la o altă margine a uscatului, Perama. De acolo am traversat la Salamina.

Serviciul de traversare nu era în grevă. Călătoria de vreo un sfert de oră a fost plăcută, ca orice aruncare în necunoscut. Pe dreapta se apropiau nave militare ancorate. Salamina este vestită prin bătălia navală din 480 BC, între greci şi perşi. Şi acum, a rămas bază maritimă militară. Pe ţărm, chiar aproape de poarta unităţii militare, e un magazin al marinei militare greceşti, de unde am cumpărat un tricou.

Ce să faci la Salamina, unde nu e nici un turist, fără hartă? Am apucat-o de-a lungul ţărmului. Am cumpărat prea multe dulciuri însiropate şi am băut un frappe intr-o cafenea foarte luxoasă, în contrast mare cu clientela formată dintr-un bătrânel umil care trăncănea cu patronul, un bătrânel elegant.

La Salamina multe nave, baruri şi măcelării se numesc Bătălia de la Salamina. N-am reuşit să vizitez muzeul, pentru că nici unul dintre localnicii întrebaţi nu ştia că ar fi vreunul prn zonă, deşi un indicator mare de circulaţie zicea Muzeu.

Soarele apunea cum ştie el mai frumos. Prin orăşelul vechi era linişte. Un bunic repara maşina ajutat de nepot, iar trotuarele erau văruite. La monumentul din vărful colinei înfloreau ciclamene sălbatice.

25, 26, 27

De obicei trecea Crăciunul peste mine ca apa valurilor mării la mal, mă uitam cum vine şi se duce, cum îmi udă tălpile în timp ce stăteam amorfă, deşi aş fi putut să mă retrag, dar atunci n-aş mai fi fost pe malul mării, în cazul Crăciunului n-aş mai fi fost în societate. Anul ăsta am intrat în joc, n-am mai stat să primesc mesaje de urare, de care mă miram ca de picăturile căzute din senin, ci am luat telefonul şi am scris şi eu, pentru prima dată. Am primit şi răspuns! N-am mai găsit pretexte pentru a mai rări vizitele obositoare, ci m-am lăsat dusă peste tot şi am mâncat tot ce s-a oferit.

Cele mai frumoase clipe de Crăciun au fost cele douăzeci de minute de la slujba de la Radu Vodă. M-am sculat târziu, n-am mai prins decât sfârşitul, când se cântau colinde. Era foarte multă lume în biserică, dar domnea o linişte, o armonie de sărbătoare, toţi mi s-au părut luminoşi şi transportaţi de frumuseţea divină a vocilor.

Tortuleţe, brad sau nu brad, beculeţe, cadouri, sarmale şi cozonaci, minimalism sau tradiţie, de toate se pomeneşte pe bloguri, pe palier sau prin jur, mai puţin de naşterea lui Isus Hristos. Ciudat. Nişte venetici, de pe Marte sau de aiurea, n-ar înţelege o iotă din activităţile localnicilor.

În ceea ce priveşte ecologia şi bradul, susţin o metodă foarte la mintea cocoşului, dar care necesită puţin efort, organizare şi bunăvoinţă. Mulţi bucureşteni o practică acum. Se ia bradul cu rădăcină, de la pepinieră, şi după sărbători se plantează undeva, eventual înapoi la pepinieră. Nu e simplu? Părinţii mei au aplicat metoda asta prin anii '70, dar atunci nu existau pepiniere şi au luat un puiet din pădure. Azi, bradul lor este mai înalt decât casa şi are un trunchi solid, de 30 de cm în diametru.

Diseară la Fluxus

Am fost la două evenimente legate de expoziţia Fluxus, la vernisaj şi la o conferinţă despre această mişcare artistică. Diseară mai este un eveniment, tot la MNAC, organizat de Sâmbăta sonoră , la ora 20.00. Cum Fluxus avea legătură şi cu muzica, mai ales cu John Cage, s-au gândit să dedice seara sonoră acestui curent.

Din seara Fluxus au rămas cîteva fotografii cu ceaţă.

Ieri am fost la unul din cele mai bune concerte ale anului, la studioul de operă al Conservatorului. Probabil puţină lume ştie că Universitatea de muzică din Bucureşti are două săli foarte frumoase, una chiar cu intrare din Ştirbei Vodă nr. 33, numită Studioul de operă, şi alta mai mare, cu intrare prin lateral, pe strada Poiana narciselor, şi apoi la etajul 1, sala George Enescu.

Am fost la un concert de muzică de avangardă, britanică, organizat de British Council. În program, Oliver Coates - violoncel şi Jonathan Green - sound design. Au interpretat compoziţii de Emily Hall, Jonathan Green, Laurence Crane, Johnatan Harvey şi Matt Rogers. A fost interesant şi foarte bine interpretat şi mi-a plăcut mult. Sala era aproape plină, dar totuşi, este o sală mică, atât de puţină lume este avizată...

Mâine 18 decembrie mai este un concert la Conservator, tot la Studioul de operă, la ora 19.00, muzică interactivă multimedia, cu piese compuse de Cătălin Creţu (Piano interactions pentru senzori, pian si mediu electronic), Adrian Borza (If pentru oboi şi calculator interactiv) şi Constantin Basica (Tutorial 7 pentru corn, iPad, live-electronics şi live-video, Aş fi putut alege celălalt titlu pentru mine şi alt Eu dintr-un univers paralel).

Activitatea soarelui, în timp ce noi credem că facem ceva

Azi 16 decembrie vineri, soarele a alungat norii şi este complet senin, acum după-masă. Pe balcon am fost fericită, se vedea fiecare detaliu al peisajului şi dacă mă uitam în gol, adică nu focalizam privirea, parcă aş fi putut fi din nou în vreo iarnă din trecut. Mirosea a chiftele. De obicei, meniul zilei urcă pe curenţii ascendenţi şi mă înveselesc ba de o ciorbă proaspătă, ba de plăcintă cu mere. Soare roşcat, cu peisaj frumos, nori plecaţi. Dimineaţă era atât de întunecat, că am ridicat toate jaluzelele şi tot nu vedeam să cos.

Scrisul tabiet

Mi-am luat o frumoasă carte de Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe. M-am simţit cu musca pe căciulă, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, citind în capitolul Mecanizarea scrisului despre scrisul tabiet, "executat zilnic, ajuns tabiet, cum sunt ţigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul". "Scrisul literar ca activitate cronică, un nărav, scrisul fără nevoie, chiar fără nevoia vanităţii pure, emancipat". Deşi pe vremea când a scris Zarifopol textul - în 1926 - nu se inventase blogul, critica lui se poate aplica tare drăgălaş la activitatea blogerilor, care scriu aproape zilnic, texte cam de aceleaşi dimensiuni.


"Slăbirea ori chiar ruperea controlului propriu, care se întâmplă în scrisul mecanizat, favorizează îndărătnicia stranie în privinţa dimensiunilor pe care trebuie să le aibă pasta literară. Astfel, dimensiunile lucrurilor literare sunt rareori naturale. Nu dinăuntru se hotărăşte ce şi cît are să fie, ci din mersul cotidian şi oarecum rotativ al scrisului". Zarifopol precizează că "tabietul explică producţia şi dă măsura fecundităţii", nedând dreptate astfel celor care ar putea obiecta că formatul blogurilor determină dimensiunea textelor, care de obicei se încadrează în proza scurtă şi foarte scurtă.

"spiritul burghez apusean şi structura socială corespunzătoare, cu tendinţa lor fundamentală de a preface în meserie abslout orice stare şi atitudine, cât de interioară, a favorizat frumos scrisul tabiet."

Autorul sare peste cazul scriitorilor de meserie, care pentru a se întreţine din scris sunt nevoiţi să răspundă cerinţelor pieţei. Dar cum în zilele noastre scrisul obligat şi cel hobbystic tind să se confunde pe bloguri, dintre care multe sunt situri comerciale cu alură de dezinteres, sau datorită caracterului ageamiu al autorilor care iau banii, ar trebui să nu îi iertăm pe autori aşa cum face Zarifopol, care aminteşte doar că "despre cruzimea şi tristeţea constrângerii sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, în timpurile noastre, destul patos, şi tânguios şi indignat, de către specialiştii iubirii de oameni" - ce-mi place causticiatea acestui bărbat elegant.