i
marți, 26 octombrie 2010
Cel mai bun ceai
Cel mai bun ceai din lume îl făcea bunica mea pe soba de fontă din bucătărie, la Braşov. Punea apă şi multe rămurele de sunătoare, soc şi tei, culese în iunie la ţară, în poieni, într-un ibric unde apa mocnea şi nu ajungea niciodată să clocotească. Fierbeau acolo, iar ea le manevra din codiţele plantelor care ieşeau din ibric. La urmă, strecura ceaiul în căni. Întinzîndu-se un pic, lua de pe policioara cea mai de sus cutia de metal cu zahăr. Era o cutie pe care se mai zăreau peisaje asiatice înnegrite. O deschidea cu grijă şi punea mult zahăr în fiecare cană. Da, irepetabil si capabil să topească trei luni de iarnă dintr-o sorbitură.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
:) foarte frumos. O sa trec pe la plafar in seara aceasta. Poate ar trebui sa iau o pauza de la ceaiurile oarecum din ce in ce mai la moda.
RăspundețiȘtergereDa! Mi-ai adus aminte de ceaiul bunicii mele. Şi ea avea obiceiul să pună mult zahăr în cană. Niciodată nu avea linguriţe mici, aşa că amestecam cu o lingură mare(de ciorbă). Era de tei, era vară şi îl beam în fiecare dimneaţă în curte, sub vie.
RăspundețiȘtergereDa Alice, bunicile nu se temeau de zahar, ca noi. Si de altfel nici de sare, bunica minca sarat potroaca.
RăspundețiȘtergere