Muzica din cer

Sînt atît de puţine străzi în pantă în Bucureşti şi atît de rare scările care să conecteze diferite nivele, încît mi se pare că atunci cînd întîlnesc unele călătoresc în alt oraş. Explorînd strada Enăchiţă Văcărescu (fostă Poetului), ajung într-o fundătură misterioasă, care pare să comunice cu lumea de sus prin intermediul unor scări. Urc scările si am surpriza de a ieşi lîngă Mitropolie. De undeva de sus se aude clar muzică. Indefinită ca gen, dar melancolică şi senină, perfect adaptată iasomiei în floare, temperaturii optime, cireşului plin de fructe şi liniştei acestui colţişor. Muzică de la o fereastra deschisă, nu ştiu care..

Ziua următoare, la aceeaşi oră, de acum ştiind unde duc scările, urc dealul Mitropoliei şi parcurg traseul misterios în sens invers. Cobor în spaţiul îngust dintre cele două case. Muzica se aude din nou, de fapt pot spune muzica este tot acolo, probabil fericitul locatar are acelaşi program, aşa cum majoritatea noastră avem acelaşi parcurs zilnic, fie în timp, fie în spaţiu.

Nu e titlu

“Vezi că m-a sunat Carolică, mi-a zis că dacă-l prinde pe ăla, îl defigurează. Ce?, nu ştiu dacă el singur sau cu cineva. Aşa a zis. Eu acuma, ca să vorbesc la mişto, nu zic ce intenţii are ăla, da’ el aşa mi-a zis. Eu tot vreau să fiu cu tine împreună, da’ el ce ţi-a zis?”

“Păi nu copiam şi înainte? copiam şi la chimie şi la biologie şi la istorie şi la matematică şi la română.”

O voce: “Nu vă supăraţi, ştiţi unde este spitalul militar” – un buchet de liliac – gîndurile mele: “El traversează acum bulevardul sau bea ceai şi de ce oi fi coborît eu aici la Witting cînd mai e de mers o grămadă pe jos” – o femeie care adineauri era lîngă buchetul de liliac şi acum este lîngă genunchii mei. Încerc să fac ceva dar mîinile nu se mişcă, muşchii nu se încordează, nu înţeleg de ce nu o pot ridica. Mă dumiresc: “Piciorul femeii este prins pînă la pulpă într-o gaură de stîlp din asfalt”. Cu greu şi cu ajutoul meu firav îşi extrage piciorul zgîriat. Nu zice nimic, se scutură, traversăm, nu zice nimic, îi arăt pe unde să meargă, pleacă, nu zice nimic.

“O să îi mănînce pe toţi românii, tigrii, lei, elefanţii, le e aşa o foame, să vedeţi cum o să-i mănînce.”

Un băiat cu tricou alb cu mîneci lungi şi model din paiete pe piept şi pantaloni albi de coton, împreună cu alt băiat de aceeaşi vîrstă, la fel de impacienţi şi grăbiţi: “Cine iubeşte e cel mai prost.”