Schimb de parfumuri

Prin dulap aveţi vreun parfum care zace acolo de cînd l-aţi primit de la o persoană bine intenţionată dar care nu v-a ghicit gusturile? (suppose you are a secretary). V-aţi cumpărat o cantitate colosală din parfumul iubit, dar sticla este atît de mare că ar mai ajunge la trei doritori, care v-ar putea da o părticică din alte sticle imense, pe care la rîndul lor se chinuie să le consume? V-aţi plictisit de vreun ruj sau parfum pe care nu le mei iubiţi ca la început? Eu am trecut prin aceste situaţii şi credeam că nu au rezolvare în lumea noastră în care trocul nu mai e posibil, iar cadourile trebuie să fie în ţiplă, altminteri valoarea lor reducîndu-se abrupt la zero.
Dar… după mulţi ani…tot din America a venit punerea în practică a unei idei care încolţise în multe capete de posesori de lucruri valoroase dar inutile, care nu făceau decît să mediteze la dezechilibrele din lumea posesiunilor.
Site-ul makeupalley este soluţia. Aici poţi să-ţi faci cont şi să ai două liste, una cu cosmeticele dorite (parfumuri, rujuri, farduri, chiar şi genţi) şi alta cu ceea ce ai dar eşti gata să dai. Prin intermediul site-ului sute de mii de persoane din toată lumea pot face schimb de parfumuri, fie sticle pline sau pe jumătate pline, fie eşantioane, fie decanturi. Să decantezi înseamnă să pui din sticla de parfum într-un recipient mai mic, în acest fel păstrîndu-ţi parfumul şi făcînd şi altora parte din el. Ceea ce obţii este un decant. Cuvîntul e un barbarism, să-i urăm bun-venit în limbă.

Schimbul se face prin poştă şi merge, mie mi-a reuşit de fiecare dată pînă acum. Trocul pe site nu prezintă decît un risc: contactul cu Poşta română este dur şi traumatizant. Unii nu îşi revin niciodată şi se jură că nu mai trimit şi nu mai primesc pachete. Dar cu puţin antrenament se poate dovedi şi instituţia asta, care este un indicator de precizie al nivelului de dezvoltare a României.

Azi avem închis

Bucureştiul ar trebui închis pe perioada lunilor iulie şi august. Ca o instituţie cu funcţionari isterici şi coridoare năclăite de prea dese drumuri obositoare făcute de cetăţeni împovăraţi de obligaţii, sleiţi din cauza aerului îmbîcsit şi a cozilor. La intrarea în oraş ar trebui agăţat un anunţ scris cu pixul, la fel ca cele de pe uşile murdare din policlinici şi oficiile poştale, prin care să aflăm:

În perioada 1.07 – 30.08 Bucureştiul este ÎNCHIS
pentru remedierea unor defecţiuni la sistemul de susţinere a vieţii.
Oraşe apropiate: Ploieşti, Braşov, Giurgiu.

Rubrică de rarităţi pe piaţă

Ce-ar fi, mi-am zis, să deschid o rubrică specială unde să împărtăşesc cititorilor diverse ponturi. Tot umblînd aşa prin oraş de-a lungul timpului şi prin butice am întîlnit mărfuri rare sau asociaţii şi uniuni nebănuite, care merită mai multă vizibilitate. Nu vreau să creez nevoi artificiale; mă gîndesc la mine, ca de obicei, şi la faptul că mi-ar plăcea să citesc pe undeva pe largul net indicii despre unde pot găsi în Bucureşti apă de trandafiri, planta Trachelospermum jasminoides şi apa medicinală Hunyadi Janos. Pînă în ziua aceea extraordinară voi face altuia ce mie-mi place, adică voi scrie ce am găsit eu şi unde.

Primul articol nesperat: sana ca pe vremuri, făcută, ce chestie, din lapte de vacă. Am găsit-o la un magazinaş alimentar de vizavi de Grădina botanică. Mai precis, la 100 de m de cinematograful Cotroceni. Se prezintă într-o sticlă de un litru de plastic şi e făcută în comuna Putinelu, judeţul Teleorman. Şi are gust de sana şi tot ce poţi să vrei este o japoneză de mîncare alături sau un covrig cald.

LE: am găsit apă de trandafiri, pentru uz alimentar, ce-i drept, la măcelăria libaneză Abu Bakri de pe strada Berzei nr. 60. De fapt în micul magazin nu se vinde numai carne delicioasă ci şi alte rarităţi libaneze şi siriene. Supravieţuirea acestor magazine cu faţă umană mi se pare un miracol. Atîta timp cît vor mai exista nu am murit de tot ca oameni pe format vechi.

Hic Bucureşti, hic salta

Am crescut vieţuind în Bucureşti ca un zombie, pe cind adevărata mea fiinţă se afla pe alte meleaguri, acolo unde aerul e plăcut de respirat. Nu m-am revendicat niciodată de la acest oraş fără personalitate folclorică. Aşteptam vacanţele pentru a pleca la Braşov sau la ţară şi acum aştept weekendurile pentru a pleca oriunde în afara municipiului.
Cînd mă întorceam în Bucureşti la începutul lui septembrie, după trei luni de vacanţă sosită cu trenul de Franţă, mi se părea neverosimil că vecinii mei de la etaj rămăseseră tot acest timp în căldura sălcie, în lumina cu sclipiri bolnave de febră, respirînd aerul fad şi prăfuit lipsit de oxigen ca florile olandeze de miros, transpirînd noaptea din cauza zăpuşelii emanate de betoane şi asfalt şi zgîndăriţi de zgomotul neîntrerupt al maşinilor. Ei nu aveau “ţară” şi nici nevoi de călătorie. Lăsasem în urmă pădurile de stejar şi găseam acasă amărîţii de arbori urbani galbeni de praf şi tristeţe.
De la o vreme vacanţele s-au transformat în concedii şi trebuie să rămîn în Bucureşti mai tot timpul. Am văzut că există viaţă şi aici, că unii bucureşteni au activităţi sociale şi inclinatii activiste interesante, alţii au bloguri şi fac fotografii, am început să deschid ochii pentru lumea imediată. Urmînd principiile “hic et nunc” şi învăţată minte de răspunsul “hic Rhodos, hic salta”, m-am avîntat în viaţa bucureşteană, căutînd concerte, conferinţe, cafenele şi cunoştinţe. Mi-am făcut şi blog. Implicarea părea să şteargă nostalgia locurilor cu aer.
Două lovituri au subminat săritul aici şi acum. Prima a fost un weekend prelungit de 1 mai la Criţ şi Viscri. După satele din săsime n-am mai putut deschide obloanele o săptămînă, ca să nu mai văd bulevardul şi blocurile. A doua a fost o periculoasă excursie la Roma, în urma căreia n-am mai scris pe blog o lună.
În momentul în care scriu, tot edificiul şubred al implicării se află dezmembrat, paianta curge şi bîrnele s-au prăbuşit. Am fost o săptămînă în satul vacanţelor.