Am crescut vieţuind în Bucureşti ca un zombie, pe cind adevărata mea fiinţă se afla pe alte meleaguri, acolo unde aerul e plăcut de respirat. Nu m-am revendicat niciodată de la acest oraş fără personalitate folclorică. Aşteptam vacanţele pentru a pleca la Braşov sau la ţară şi acum aştept weekendurile pentru a pleca oriunde în afara municipiului.
Cînd mă întorceam în Bucureşti la începutul lui septembrie, după trei luni de vacanţă sosită cu trenul de Franţă, mi se părea neverosimil că vecinii mei de la etaj rămăseseră tot acest timp în căldura sălcie, în lumina cu sclipiri bolnave de febră, respirînd aerul fad şi prăfuit lipsit de oxigen ca florile olandeze de miros, transpirînd noaptea din cauza zăpuşelii emanate de betoane şi asfalt şi zgîndăriţi de zgomotul neîntrerupt al maşinilor. Ei nu aveau “ţară” şi nici nevoi de călătorie. Lăsasem în urmă pădurile de stejar şi găseam acasă amărîţii de arbori urbani galbeni de praf şi tristeţe.
De la o vreme vacanţele s-au transformat în concedii şi trebuie să rămîn în Bucureşti mai tot timpul. Am văzut că există viaţă şi aici, că unii bucureşteni au activităţi sociale şi inclinatii activiste interesante, alţii au bloguri şi fac fotografii, am început să deschid ochii pentru lumea imediată. Urmînd principiile “hic et nunc” şi învăţată minte de răspunsul “hic Rhodos, hic salta”, m-am avîntat în viaţa bucureşteană, căutînd concerte, conferinţe, cafenele şi cunoştinţe. Mi-am făcut şi blog. Implicarea părea să şteargă nostalgia locurilor cu aer.
Două lovituri au subminat săritul aici şi acum. Prima a fost un weekend prelungit de 1 mai la Criţ şi Viscri. După satele din săsime n-am mai putut deschide obloanele o săptămînă, ca să nu mai văd bulevardul şi blocurile. A doua a fost o periculoasă excursie la Roma, în urma căreia n-am mai scris pe blog o lună.
În momentul în care scriu, tot edificiul şubred al implicării se află dezmembrat, paianta curge şi bîrnele s-au prăbuşit. Am fost o săptămînă în satul vacanţelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu