Azi mi-am petrecut mult timp în cîteva zone pe unde trece tramvaiul 41. Mai întâi, acolo unde podul Grant coboară în Crângaşi. Nu mai pusesem niciodată piciorul acolo, iar priveliştea o vedeam atât de des din tramvai. Aşa se întâmplă cu marginile unui drum intens umblat. Nimeni nu coboară din maşină să viziteze împrejurimile unei autostrăzi...
Am căutat un tapiţer, dar magazinul nu mai exista.
M-a însoţit permanent un sentiment de melancolie adusă de adierea toamnelor de odinioară. Toamne reci, cu legume pe la aprozare, toamne ale copilăriei printre blocurile comuniste, cu frunze uscate galbene strălucitor şi soare zglobiu în vitrinele murdare ale magazinelor generice de croitorie, marochinărie sau frizerie. Poate sentimentul a fost adus de lumina puternică a zilei? Sau de cartierele construite de victoria socialismului şi rămase foarte puţin schimbate? De bogăţia de legume, de frigul toamenlor de altădată? Nu ştiu precis.
În spaţiul verde din faţa unui magazin de TV Color, am întâlnit aceşti trandafiri înalţi cît plopii şi de o frumuseţe măreaţă. Culoarea lor între vişiniu şi roşu sângeriu era atât de strălucitoare că nu am reuşit o poză prea fidelă. Ceata sticlelor de PET îţi găsise o frumoasă organizaţie de grădinărit, ordonată şi comică.
Lângă spaţiul cu trandafiri am văzut un magazinaş care vindea şi vaporaşe radio-comandate. Aveau în vitrină un uriaş vaporaş galben, cu care putea să se plimbe chiar şi un copilaş.
Pe trotuarul opus, încă o relicvă nu a reuşit să dispară dar nici să se transforme, un service Arctic de-a dreptul îngheţat în timp.
Am plecat mai departe cu 41. În dreptul catedralei noi cu cupole aurii un şir lung de enoriaşi m-a făcut să mă întreb ce sărbătoare o fi şi repede calculând data mi-am dat seama că e Sfânta Paraschiva. Am coborât la capătul liniei, la Ghencea. Acolo, ca de obicei, era soare şi plopi şi din ce în ce mai multă melancolie. De fiecare dată când ajung în Ghencea e soare. Mi-am luat o gogoaşă "înfuriată" cu brânză. Mi s-a părut puţin ridicol să cer "o înfuriată cu brânză, vă rog", dar aşa se numeau ele, "înfuriate" cu ciocolată, cu brânză sau "înfuriate simple". Am văzut multe aprozare cu marfa pe trotuar în lăzi de carton. Un magazin de pantofi mi-a dat un leşin în stomac. Rafturi pe toţi pereţii şi perechi de pantofi înşiruite una lângă alta, toţi negri sau cel mult maro şi kaki. Ca pe vremuri.
Am intrat în Pescăria Gioconda, pandantiv al măcelăriei Gioconda (sau invers). Aveau acolo raci, 15 lei kilogramul. I-am şi văzut, într-o ladă. Vânzătorul povestea că mâncase în ajun un caras prăjit şi băuse must.
Pe trotuar se înşirau femei îmbrobodite, cu aer de ţară autentic, care vindeau fasole verde, pere, verdeaţă şi alte bunătăţi. Mi-am amintit de ceva, de cineva, de uscăciunea lui octombrie şi eu copil care mergem la biserica din Ghencea, cu bunica, pe atunci tânără.
M-am întors acasă. Cerul anunţă o furtună de zăpadă. Dar probabil înserarea e de vină. Cu furtuna în spate, cu tangaj considerabil, un uriaş bastiment de blockhouses se iţeşte la orizontul balconului.
Am căutat un tapiţer, dar magazinul nu mai exista.
M-a însoţit permanent un sentiment de melancolie adusă de adierea toamnelor de odinioară. Toamne reci, cu legume pe la aprozare, toamne ale copilăriei printre blocurile comuniste, cu frunze uscate galbene strălucitor şi soare zglobiu în vitrinele murdare ale magazinelor generice de croitorie, marochinărie sau frizerie. Poate sentimentul a fost adus de lumina puternică a zilei? Sau de cartierele construite de victoria socialismului şi rămase foarte puţin schimbate? De bogăţia de legume, de frigul toamenlor de altădată? Nu ştiu precis.
În spaţiul verde din faţa unui magazin de TV Color, am întâlnit aceşti trandafiri înalţi cît plopii şi de o frumuseţe măreaţă. Culoarea lor între vişiniu şi roşu sângeriu era atât de strălucitoare că nu am reuşit o poză prea fidelă. Ceata sticlelor de PET îţi găsise o frumoasă organizaţie de grădinărit, ordonată şi comică.
Lângă spaţiul cu trandafiri am văzut un magazinaş care vindea şi vaporaşe radio-comandate. Aveau în vitrină un uriaş vaporaş galben, cu care putea să se plimbe chiar şi un copilaş.
Pe trotuarul opus, încă o relicvă nu a reuşit să dispară dar nici să se transforme, un service Arctic de-a dreptul îngheţat în timp.
Am plecat mai departe cu 41. În dreptul catedralei noi cu cupole aurii un şir lung de enoriaşi m-a făcut să mă întreb ce sărbătoare o fi şi repede calculând data mi-am dat seama că e Sfânta Paraschiva. Am coborât la capătul liniei, la Ghencea. Acolo, ca de obicei, era soare şi plopi şi din ce în ce mai multă melancolie. De fiecare dată când ajung în Ghencea e soare. Mi-am luat o gogoaşă "înfuriată" cu brânză. Mi s-a părut puţin ridicol să cer "o înfuriată cu brânză, vă rog", dar aşa se numeau ele, "înfuriate" cu ciocolată, cu brânză sau "înfuriate simple". Am văzut multe aprozare cu marfa pe trotuar în lăzi de carton. Un magazin de pantofi mi-a dat un leşin în stomac. Rafturi pe toţi pereţii şi perechi de pantofi înşiruite una lângă alta, toţi negri sau cel mult maro şi kaki. Ca pe vremuri.
Am intrat în Pescăria Gioconda, pandantiv al măcelăriei Gioconda (sau invers). Aveau acolo raci, 15 lei kilogramul. I-am şi văzut, într-o ladă. Vânzătorul povestea că mâncase în ajun un caras prăjit şi băuse must.
Pe trotuar se înşirau femei îmbrobodite, cu aer de ţară autentic, care vindeau fasole verde, pere, verdeaţă şi alte bunătăţi. Mi-am amintit de ceva, de cineva, de uscăciunea lui octombrie şi eu copil care mergem la biserica din Ghencea, cu bunica, pe atunci tânără.
M-am întors acasă. Cerul anunţă o furtună de zăpadă. Dar probabil înserarea e de vină. Cu furtuna în spate, cu tangaj considerabil, un uriaş bastiment de blockhouses se iţeşte la orizontul balconului.
