Misterele plantelor

Cu ce se hrănesc aceşti pomişori? Cum locuieşte un plop la balcon, în balcon, şi cum poate fi atât de verde după o vară de caniculă şi secetă? Dar celălalt plop, înfipt în copertina absolut neprimitoare?

Oţetarul de la Curtea veche pare mai bine irigat, cu rădăcinile printre cărămizi.

De ce vitrinele de modă veche de la noi adaugă cîte un ghiveci la orice activitate, oricît de incompatibilă ar fi ea cu mediul organic?

Există şi în Bucureşti mici grădini secrete, de fapt curţi interioare, în care uimitoare plante îşi expun florile numai unui cerc restrîns de admiratori.

La Paris, orice cîine, cît de mic...

Cerul sticlește albastru, apoi se acoperă de vălătuci umezi. Unele expresii sînt folosite numai și numai pentru un singur domeniu, așa cum frunzele de viță-de-vie sînt folosite doar pentru sarmale. Pe cine ați văzut să ia "vălătucii" și să îi transmită într-un raport oficial, sau să îi adreseze iubitei: dă-ți la o parte vălătucii de păr, ca să-ți văd ochii? De altfel, ce este un "vălătuc"?

Și totuși, azi la Paris, peste catedrale și blocuri proletare stau atîrnați vălătuci de nori gri. Toată vara a plouat aici, cel puțin zilnic, mi-au spus prieteni localnici.

Teii sînt verzi, cu toate frunzele împlinite și la locul lor. Jardins de Luxembourg îți iau ochii cu straturile perfecte de gazon, bordat cu aranjamente florale atît de complicate, încît bănuiesc în spatele lor studii aprofundate și cercetări. Îi spun prietenului meu indian că florile sînt schimbate la două săptămîni și nu poate să creadă. Își privește unghiile destul de lungi: este atît de curat aici, că uite, minune, nu s-au murdarit deloc.

Pe la prînz, străzile se agită cu amploiați care se duc să mănînce. Furculițe zăngăne în farfurii, cești de cafea sosesc cu clinchet, salate aterizează pe mese înguste, vorbăraie afectată se întretaie cu dumicați, cozi apar în dreptul restaurantelor prizate, cum ar fi Paris-Hanoï sau Le bar à soupes de pe strada Charonne.

Bar à soupes, foarte mic și vopsit în galben este deja "no, désolé, y en a plus" la ora 13.35. O singură masă este ocupată de două fete care au apucat să primească meniul cu supă și salată pentru 9.95 euro. Dar strada Charonne, din cartierul St. Antoine, este o revelație plăcută. Are multe case vechi și buticuri, printre restaurante mici unde este mare înghesuială.

Nimeresc pînă la urmă la Chez Celeste, unde mă plasează în fața unei hărți a Arquipèlago de Cabo Verde. Suspendate mai sint o vioară, un arc, niște ukulele, o plasă e pescuit plină cu schelete de crabi, un pește spadă de tablă și Chez Celeste făcut din alamă de instrumente de suflat.

Comand "salade de lardons" la felul unu și "red fish" la felul doi, cu un kir la aperitiv. Pe trotuarul de vizavi este un magazin cu o grinda transversală de lemn deasupra ușii, gigantescă și roasă de cari. Salata este formată din lardons, un ou-ochi, vinegretă, salată verde și mult coriandru verde, iar peștele stă sub o cuvertură de fîșii de ceapă, lîngă două felii de banană prăjite, o căpiță de fasole verde de nelipsit, absolut natur, și un boț de orez.

La stînga, o fiică studenta și părinții ei de cincizeci de ani: "mda, pînă la urmă a fost la fel de scump și ..." La dreapta, trei dame zbîrcite: "și în felul ăsta revine mai ieftin..."

Pe stradă, seara tîrziu, doi domni cu serviete scumpe de piele: "și adaugi un pahar de vin alb..."

E tîrziu. Cartierul a tăcut. Mă întorc acasă, pe lîngă sertare, saltele și farfurii mutate din casele lor pe trotuar, exhibînd cu tristețe de cîine vagabond o intimitate încă caldă.

E şi spaţiul ceva

La Ikea ne învaţă cum să folosim fiecare centimetru cub din locuinţă, pentru a-l umple cu obiecte. În această viziune utilitaristă, un spaţiu gol, fie el un raft, un perete, un "sub pat" sau un loc liber făcut lîngă un unghi al sufrageriei, este doar un potenţial "spaţiu de depozitare". Probabil că pentru cei care au groază de spaţii nefolosite, un castel este o nebunească risipă de volum, în care s-ar mai fi putut depozita două apartamente şi o garsonieră, sau nu reprezintă decît un potenţial spaţiu de stocare larg cît un paradis.

De ce spun toate astea chiar acum? Pentru că ador spaţiul ca prezenţă, nu ca lipsă. Deunăzi am deschis un dulap din bucătărie şi am constatat că pe cele trei rafturi stau lejer doar cîteva crăticioare, un aparat de stors fructe şi o tavă. A fost cît pe ce să alunec pe toboganul stocării judicioase şi să le grupez, ca să mai aibă loc şi alte obiecte. Dar pericolul a trecut foarte repede, imaginea celor trei vase bine vizibile făcîndu-mi mare plăcere. Ba chiar, în bucătărie aş mai fi putut pune un corp de mobilă, dar am ales să las un spaţiu gol. Mulţi mă întreabă ce am de gînd să pun acolo.

          Donald Judd - Untitled, 1978, ulei roşu cadmium pe pal din brad Douglas

 

                        
      Donald Judd - Untitled, 1984, Laumeier Sculpture Park, St. Louis, Missouri

Arhitecţi peisagişti de bun gust ai secolului trecut au creat pajişti, subliniate doar de doi-trei copaci impozanţi, ca de exemplu la Mogoşoaia. Spiritul contemporan nu înţelege frumuseţea unui vaste întinderi şi vrea să mai planteze cîţiva copăcei şi pîlcuri, un şir de boschete şi tufe, sau nişte moviliţe cu limbi de ceas, ca în Cişmigiu.

Spaţiul ca decor mi-a plăcut dintotdeauna. Anul trecut, la bienala de la Veneţia, am văzut sculpturile lui Donald Judd, care nu înfăţişează plinul, ci golul. Am fost fascinată de misterioasele spaţii create de planurile fixate în diferite unghiuri. Judd a fost un artist american al anilor '60-'80, de fapt unul din cei mai mari sculptori ai secolului XX: "striving for an art which was neither illusionistic nor antropomorphic, but which had a unity of its own.". Sculptura minimalistă tinde să fie un lucru în sine, nu să denote ceva, ci să fie realitatea. Un spaţiu gol este şi el ceva, care nu are nevoie de altă interpretare.
  
                           Donald Judd -  Untitled, Marfa, Texas

              Donald Judd - Untitled (DSS 179),1969, aluminiu şi plexiglas violet

 

                          Donald Judd - Untitled, plexiglas

Tren de plăcere

Am vrut să scap un pic de caldarîmul încins bucureştean şi m-am îndreptat spre iubita mea Sinaia. M-am îmbrăcat elegant şi am plecat la gară .


Din cele treizeci de ghişee de casă, nu funcţionau decît trei în momentul în care m-am repezit să-mi iau bilet. Unele ghişee erau momentan închise, altele erau închise nelimitat, o bună parte erau închise de tot, şi vreo şase erau aparent deschise, dar nici o casieră nu se zărea, fiind practic închise.

După un mic moment de resemnare, am hotărît să plec totuşi la Sinaia, ca să iau gura de aer dorită. Stînd voioasă la coadă, am vrut să văd părţile bune şi să alung ca pe ţînţari gîndurile întunecate şi criticile. Cînd casiera m-a trimis la covrigi să schimb, că nu avea rest, am zîmbit.  Am aşteptat cele două ore prin magazine şi citind la McDo. În cele din urmă, trenul intercity de 51 de lei pînă la Sinaia a sosit la peron! Cu o cafeluţă firbinte m-am îndreptat spre vagon. Deodată, am observat călătorii aşteptînd dărîmaţi şi mizeri pe scheletele metalice ale fostelor scaune, smulse cu sălbăticie, petele lăsate de diferite scursuri, gunoaiele în mormane şi m-am simţit ca o anacronică voiajoare descinzînd cu tocuri şi pălărie antebelice în cine ştie ce cotlon noroios de suburbie contemporană.

Călătoria cu trenul, atît de elegantă odinioară, se rezumă acum la o corvoadă, fie la o chinuitoare experienţă a jegului, fie a lipsei de educaţie. Pe vremea cînd încă mai circula cu trenul, bunica mea se îmbrăca la patru ace şi intra în compartiment ca într-o ceainărie. Saluta pe toată lumea şi considera politicos să converseze cu vecinii de banchetă despre vreme sau destinaţie. Rămînea nedumerită cînd mitocanii nu catadicseau să mormăie nici măcar un salut. Era născută în 1914...Avea deja optzeci de ani prin '94, de cînd datează amintirile mele, dar nu s-ar fi tolănit nicicum pe banchetă şi nu ar fi mîncat în ruptul capului în tren.

Sinaia nu m-a dezamăgit, era proaspătă şi liniştită. În parc se pregăteau focuri de artificii. În ciuda secetei, erau şi brînduşe de toamnă sub castanii închirciţi de uscăciune de la Peleş, erau şi izvoare şi susurul Pelişorului, flori cosmo şi nori răcoroşi.