Intrarea Mîntuleasa

Strada Mîntuleasa are şi un apendice numit Intrarea Mîntuleasa. Proiectul intrărilor merge încet - încetişor spre diloc, deşi am vizitat destule în ultima vreme. N-am mai avut starea de linişte senină de acum trei ani, de la începuturile blogului. Şi cînd mă gîndesc la ce am pus în locul ei, constat că am făcut un tîrg păgubos.

Pe intrarea Mîntuleasa am remarcat un stil arhitectonic predominant neo-românesc. Liniştea şi stabilitatea încă domină în acest colţişor de oraş.

Lucrare la biologie

Cu ce se îmbracă românii? Cum arată? Ce-şi doresc ei? Cu ce se hrănesc? Hai că nu e greu. Priviţi fotografiile de mai jos şi scrieţi o scurtă compunere. Cuvinte cheie: trening, dungi, butoi, grătar, mici, maiou, tricou, bere, burtă, blugi.

 

Parcul Operei

Am fost foarte sceptică atunci cînd au început renovarea Parcului Operei, anul trecut. Cunoştem aleea dintre Operă şi pădure, pentru că treceam pe acolo în copilărie, soră-mea şi cu mine, ţinînd-o strîns de mînă pe mătuşa noastră, speriate de personajele dezaxate din povestirile ei. Pe alee era atunci întuneric, dar nu înţelegeam unde ar putea fi pericolul sau sub ce formă. Era pentru noi doar o nebuloasă a groazei.

Cînd am văzut că ară şi pun gazon, m-am întristat. Pădurea foarte deasă crescută pe terenul dintre Eroilor, calea Plevnei şi Splai era pentru mine un refugiu de sălbăticie lîngă care luam aer şi mă prefăceam că nu sînt în oraş. Dincolo de ea este ruina neterminatei Biblioteci a lui ceauşescu, şi nici un bloc sau lumină nu tulbură perspectiva. Locul mai este de notorietate şi pentru altceva.

Spre deosebire de alte îmbunătăţiri aduse parcurilor bucureştene, prin contribuţia unor ageamii care de fapt au pocit aspectul iniţial al lor, gîndit la vremea lui de către oameni cu educaţie, aceste modificări din parcul Operei cred că au avut la bază un proiect profesionist. Văzînd rezultatul, m-am entuziasmat.

Pădurea a fost păstrată şi încercuită pe alocuri cu gard din nuiele, sau separată de partea antropizată de o fîşie de gazon. Au fost plantate ierburi înalte şi trestii, trandafiraşi, aluni, salcîmi japonezi şi arini. Aleile sînt turnate într-un beton prietenos, depăşind cu cîţiva centimetri nivelul ierbii, astfel încît nu se murdăresc de noroi şi nici nu e nevoie de gărduleţe meschine pentru a împiedica trecătorii să calce pe straturi. Băncile sînt simple şi elegante.

Locul cel mai original şi spectaculos este "memorialul Dîmboviţei". Este vorba de o groapă, traversată de un pod de scînduri, unde se strînge apa şi formează un iaz miniatural. Pe malurile lui a fost plantată floră locală, specifică zonelor mlăştinoase care formau odinioară peisajul bucureştean: sălcii, trestie, muşchi, tamarix, stînjenei galbeni şi multe altele. Memorialul se justifică aici pentru că rîul trecea prin locurile unde astăzi este parcul, fiind ulterior deviat. Am citit despre această parte a oraşului în cartea Străzi vechi din Bucureştiul de azi, de Alexandru Ofrim: "mahalaua şi Biserica Sfîntul Elefterie-Vechi se aflau pe o insulă, formată prin despărţirea a două braţe ale Dîmboviţei.[.. ]Ostrovul a dispărut în cursul lucrărilor de rectificare a albiei Dîmboviţei, executate între anii 1880 şi 1886, pe o distanţă de 7 km. Dîmboviţa a fost canalizată într-o matcă adîncă de 7 metri, au dispărut braţele secundare şi ostroavele, iar lunca rîului a fost asanată de bălţi şi mlaştini".

 

 

Războiul mirosurilor

Este un război tacit şi îndîrjit, cu reguli neştiute şi armate inegale, de natură moleculară. Se duce pe toate fronturile. Pe frontul din baie au loc cele mai mari dezastre şi pierderi de vieţi olfactive. Eu pun în joc beţişoare de nag champa, săpun delicat de Alep, şampon cu miros de frăguţe, iar ei iahnie de fasole stricată aruncată în veceu, cîrpe slinoase fierte şi detergent economic, utilizat cu largheţe în cantităţi kilogramice.

Pe frontul din bucătărie, încerc să ţin piept prăjelilor de rîntaş, verzii călite şi diferitelor fierturi neidentificate, cu detaşamente de supe-creme de morcovi cu coriandru, prăjituri cu ciocolată sau orez basmati cu nucşoară, stafide şi turmeric. Eu cu ceaiul de iasomie, ei cu peştele prăjit prost. Eu cu croasanţi de casă, ei cu chiftele din carne fezandată şi multă ceapă, prăjite agresiv în ulei refolosit. Eu cu cafea proaspăt măcinată de la Keşkerian şi cartofi la cuptor cu ardei şi morcovi, ei cu cartofi prăjiţi. Odată, totuşi, luptătorii mei de elită de pîine proaspătă de casă au obţinut o victorie răsunătoare asupra unei ciorbe nefireşti din leuştean, rîntaş şi oase.

Pe fronturile din sufragerie şi dormitor populaţia civilă de parfum Gaultier, de mobilă veche de lemn în care s-a păstrat pudră Caron antebelică, levănţică şi dulceaţă, şi de ceai masala este repetat oropsită şi persecutată de trupe de gherilă de fum de eşapament, de metal încins de bormaşină şi de ocazionale putori vetuste ieşite din apartamente neîngrijite.

Ieri seara tîrziu, cînd credeam că forţele întunecate s-au retras în faţa televizoarelor, imperiul a atacat generalizat, prin surprindere, cu un fum pătrunzător de friptură arsă probabil scrum. Mişelul invadase trei etaje, m-a urmărit pe palier, cînd veneam acasă şi m-a lovit pe la spate, intrînd înaintea mea în apartament. Am închis repede poarta cetăţii, dar fumul intra deja prin ferestrele lăsate deschise, dintr-o greşeală de apărare. Am evitat la mustaţă cucerirea, retrăgîndu-mi sufletul în baie, unde printr-un noroc se păstrase aer curat.

Deocamdată e pace, dar cine ştie ce ni se pregăteşte prin cotloanele blocului? Lupta continuă.