Statistici de cartier

Dupa cum am promis in postarea anterioara, am numarat birourile de banci insirate pe bulevardul Ion Mihalache, de la un capat la altul al lui. Mi-a dat 28 de birouri de banci si 2 birouri de asigurari. Am renumarat farmaciile si acum am certitudinea ca sint 16 farmacii chiar la strada si 3 farmacii cu citiva metri mai retrase de bulevard, situate administrativ pe alte strazi, dar facind parte din aria comerciala a bulevardului.
Ceea ce este bine si inseamna ca numarul bolnavilor nu a depasit inca numarul debitorilor. In acelasi spirit statistico-deductiv, mai putem spune ca inca mai exista persoane indatorate la banci care nu au nevoie de xanax.
Desi ma obisnuiesc cu greu cu padurea bancaro-farmaceutica, cel mai tare ma doare o alta cifra. In tot acest cuprins al bulevardului, unde mai exista totusi si vreo 2-3 florarii, 3 papetarii, diverse butice de perdele, scule si numeroase cabinete de stomatologie, putem intilni...o cafenea. Una. 1. La atit se reduce mondenitatea unui mare bulevard din Bucuresti, acesta este adevarul posibilitatilor de socializare in capitala.

Do you feel sick?

Pe lungimea bulevardului Ion Mihalache, de la Piata Victoriei pina la Piata Chibrit, pret de sase statii de autobuz, exista 13 (treisprezece) farmacii. Pina acum doua-trei saptamini erau 11. Insa, de atunci, in loc de magazinul de biciclete a aparut o farmacie, iar in loc de magazinul de masini s-a infiintat o alta farmacie. La inceputul vremurilor, acum sapte ani adica, mai existau inca pe aceste meleaguri un magazin de lampi si becuri (strica ochii), un magazin arabesc bine aprovizionat (nesanatos), un magazin de calculatoare (daunatoare sanatatii), un atelier de mobila si rame si oglinzi (se poate trai si fara, sanatosi sa fim) si multe alte comerturi ne-medicamentoase.
In afara de farmacii mai exista banci, dar pe astea nu am apucat sa le numar, promit sa vin cu cu cifra in episodul viitor.
Si la sfirsit sa va dau un indiciu, ca sa tragem o concluzie la aceaste statistici: de cite ori intru in vreuna din aceste farmacii, este plin de cumparatori si sint nevoita sa stau la coada.

Molima blugilor

De ceva vreme constat cu ingrijorare ca 99% din fete si tinere femei poarta blugi. S-au purtat si inainte, dar parca acum sint in exclusivitate la moda. Si nu orice fel de blugi, ci unii strimti, absolut mulati si elastici in unele cazuri. Asa se face ca mergind pe strada vad o populatie de caltabosi umblatori sau bastonase infipte in cizme, ba chiar si scinduri de calcat sau pere malaiete cu susul in jos.

Este o moda, cum a fost si cea a rochiilor. La urma urmelor, si rochiile, pe care le purtau toate femeile in anumite epoci, si blugii contemporani sint inventii ale oamenilor, la fel de absurde si unele si altele (in sensul de non-necesare). Raportul blugilor cu crinolinele este asemanator celui dintre stiinta si religie. E tot o chestiune de credinta. Insa eu cred in rochii si nu in blugi. Si eu port blugi, dar in masura in care am purtat dintotdeauna, nu in exclusivitate si nu in fiecare zi. Mi se pare ca aceasta restrictie la blugii colanti e ca o molima care nu ucide, ci doar reduce omul la caltabos. Pare un simbol al incorsetarii maselor, al saraciei. Nu ma deranjeaza ca schimbare, asa cum deranjeaza moda pe cei refractari la nou, ci ca uritenie autoimpusa.

In 1656, trei sferturi din populatia orasului Napoli a murit de ciuma. Totusi, unii au scapat, ca altfel nu se povestea. Poate vor exista si supravietuitoare ale blugilor (despre barbati nici nu mai vorbesc, ei se afla intr-o situatie vestimentara dezastruoasa de multe decenii sau secole).

Am găsit patru căţeluşi

Vă rog, dacă citiţi aceste rînduri, să vă gîndiţi dacă ştiţi pe cineva care locuieşte la curte sau la ţară şi poate adopta unul sau mai mulţi căţeluşi. Ştiu că în apartament la bloc este mai greu, dar totuşi poate cineva este dispus să îi ia. Poate vreţi să aveţi chiar dumneavostră unul. Eu nu pot să cresc un cîine aici unde locuiesc şi sînt mereu plecată.

Iată povestea căţeluşilor:

Fiind bolnavă, nu m-am urnit din casă de Paşte. Abia luni pe la ora cinci după-amiază am ieşit, deşi chiar atunci începea să plouă. Simţeam nevoia să respir şi să văd cum stau floricelele de primăvară prin pădurea Vlăsiei. Am pornit-o spre Cernica.
Ajunşi acolo, am continuat spre Tînganu, Fundeni şi Plătăreşti. Dar nu ştiam unde să ne oprim. Pe la marginea acestor sate curge Dîmboviţa, iar dincolo se vede pădurea. La Plătăreşti este o mînăstire, ctitorită de Matei Basarab şi soţia sa,Elena, în 1642. Deşi am fi vrut să o vizităm, am trecut mai departe, neştiind drumul. Presupun că mînăstirea se află nu departe de troiţa din sat, uşor reperabilă, aflată într-o intersecţie pe drumul principal. Nu am văzut nici un indicator. Trebuie să fii bucşit cu istorie ca să poţi nimeri la Plătăreşti, care „este unul dintre cele mai frumoase monumente istorice din zona Bucureştiului, din secolul al XVII-lea” (am citat din CreştinOrtodox.ro, unde se găseşte o comprehensivă descriere a mînăstirii). Sau să fii de-al locului.

Continuînd la întîmplare, ajungem în următorul sat, Podul Pitarului, unde simţim că trebuie să ne oprim. Chiar spre ieşirea din sat, apucăm pe un drum care părea să ducă pe cîmp, spre rîu. Pitarul a fost Mitrea, un ispravnic de la curtea lui Matei Basarab, iar podul cu siguranţă a existat, dată fiind topografia locului, însă l-a luat şi pe el apa vremurilor, de i-a rămas doar numele.
După ultimele case din sat începe drumul de ţară, flancat de gunoaie. O imagine comună în România, atît de obişnuită că pare ceva instituţionalizat şi logic. Toate reziduurile activităţii umane se aruncă la marginea satelor, spulberate de vînt şi omogenizate de ploi şi zăpezi. Dintr- o tufă împodobită cu cîrpe şi fiare s-a auzit deodată un mieunat. Imediat mi-am dorit să fie vorba de puii unei pisici aflaţi lîngă mama lor, aşa cum mi s-a mai întîmplat. Ne-am dus spre tufă şi am descoperit cu groază un sac plin cu patru căţeluşi abia născuţi. Un nemernic i-a adus şi i-a aruncat pe cîmp, în loc să-şi asume moartea lor prin înecare. „Ceea ce e departe de noi nu ne priveşte” este deviza intimă a multora.

Cum puteam să-i lăsăm acolo? Am luat sacul şi ne-am întors la Bucureşti, cu sentimentul că paşii ne fuseseră îndreptaţi de mîna divină, exact pe acel drum anonim pe un cîmp mizerabil.

Am oprit la prima femeie care stătea la poartă la Plătăreşti şi am rugat-o să ne vîndă lapte. Puii mici nu se hrănesc decît cu lapte crud, nefiert şi nepasteurizat. Femeia ne-a îndrumat spre vecina ei, care ne-a dat doi litri de lapte abia muls, cu 5 lei. În magazine este imposibil să găseşti altceva decît acea zeamă omogenizată şi pasteurizată, pe cînd la 20 de kilometri de Bucureşti ţăranii muncesc din greu să ţină o vacă şi pot bea un lucru atît de simplu şi totuşi refuzat nouă de civilizaţia care ne impune bunăstarea cu forţa, ca laptele cald, proaspăt muls.

Sfîrşitul poveştii este începutul unei noi aventuri, cea a găsirii unor stăpîni pentru căţeluşi. Ei sînt tare drăguţi, curaţi şi cuminţi. Nişte bebeluşi simpatici. Îi hrănesc cu biberonul, ceea ce îmi ia zece minute, apoi îi pun înapoi în coşuleţ şi îi las să doarmă. Mi-am invins sila pe care o am pentru ciini, si frica de a nu putea sa ii hranesc.

Frumuseţe hipnotică pentru o zi

Ieri mi-am cumpărat un buchet de violete, de la o băbuţă care mereu vinde în acelaşi loc flori de sezon. Ma uimeşte prezenţa ei pe trotuarul din Piaţa Victoriei, ţinînd în mînă şi într-un coş ba maci, ba ghiocei, ba crocus.
Am trecut în grabă pe lîngă ea, însă culoarea indescriptibila si ireproductibila a acelor flori m-a tras înapoi cu o forţă de vibraţie imensă. Violete proaspete, înfăşurate în trei frunze crude. Le-am purtat cu mine în mînă peste tot. Lumea se uita fascinată la ele, atrăgeam toate privirile. O doamnă mi-a spus că la Buzău se numesc colţunaşi şi dacă îi mănînci pe primii apăruţi vei avea noroc.
N-am avut unde să le pun în apă, fiind toată dimineaţa pe drumuri. După cîteva ore şi-au pierdut în mod ciudat intensitatea culorii, deşi nu s-au ofilit…

Nopţi albe de la Vodafone

Astă seară nu se mai făcea întuneric. Am crezut că poate sînt nopţile albe de la Sankt Petersburg. Sau că este iulie şi sînt în Danemarca. Poate că ar fi fost, dacă nu eram în Bucureşti, vorba discursului contrafactual.

Soarele a apus de mult, însă acum lumina vine de la două reflectoare montate la reclama Vodafone de pe blocul de vizavi. Este o reclamă uriaşă, de patru etaje, luminată de patru reflectoare.

Am văzut un scurt-metraj de Florin Piersic Junior, Adveritsing, în care o pensionară îşi număra banii punîndu-i pe căprării, pentru întreţinere, lumină, telefon şi care în socotelile ei este întreruptă de lăsarea bruscă a întunericului in plina zi. Situaţia se clarifică atunci cînd femeia face lumină cu o foarfecă, tăind reclama uriaşă care îi astupase geamul.

Eu mă găsesc într-un caz mai nefericit. Mi-ar trebui o armă, ca să pot sparge reflectoarele. Cu praştia nu mă descurc, sînt montate prea sus. Ştim cu toţii apriori că în România nu se rezolvă nimic prin petiţii. Societatea civilă nu există. Nimic, niciodată, nu a putut fi deturnat de la finalizare, nici un proiect imobiliar aberant, nici o crimă ecologică, nici o schingiuire de copaci, nici un gard, nimic. Pe deasupra, cred că este legal să instalezi reflectoare în ochii oamenilor. Dacă un avocat citeşte aceste rînduri, poate îmi spune dacă am dreptate sau nu.

Eu voi face reclamaţie, totuşi…

PS Apropo de Vodafone, am o listă mare cu mizeriile pe care mi le-au făcut de-a lungul timpului, pentru care am plătit cu bani şi cu peri albi. Ultima datează de azi, cînd casieriţa de la centrul de pe Bd. Ion Mihalache mi-a dat rest la 50 de lei, cînd eu îi dădusem 100 de lei. Da, acea metodă ieftină de furt, the classic one.