Am găsit patru căţeluşi

Vă rog, dacă citiţi aceste rînduri, să vă gîndiţi dacă ştiţi pe cineva care locuieşte la curte sau la ţară şi poate adopta unul sau mai mulţi căţeluşi. Ştiu că în apartament la bloc este mai greu, dar totuşi poate cineva este dispus să îi ia. Poate vreţi să aveţi chiar dumneavostră unul. Eu nu pot să cresc un cîine aici unde locuiesc şi sînt mereu plecată.

Iată povestea căţeluşilor:

Fiind bolnavă, nu m-am urnit din casă de Paşte. Abia luni pe la ora cinci după-amiază am ieşit, deşi chiar atunci începea să plouă. Simţeam nevoia să respir şi să văd cum stau floricelele de primăvară prin pădurea Vlăsiei. Am pornit-o spre Cernica.
Ajunşi acolo, am continuat spre Tînganu, Fundeni şi Plătăreşti. Dar nu ştiam unde să ne oprim. Pe la marginea acestor sate curge Dîmboviţa, iar dincolo se vede pădurea. La Plătăreşti este o mînăstire, ctitorită de Matei Basarab şi soţia sa,Elena, în 1642. Deşi am fi vrut să o vizităm, am trecut mai departe, neştiind drumul. Presupun că mînăstirea se află nu departe de troiţa din sat, uşor reperabilă, aflată într-o intersecţie pe drumul principal. Nu am văzut nici un indicator. Trebuie să fii bucşit cu istorie ca să poţi nimeri la Plătăreşti, care „este unul dintre cele mai frumoase monumente istorice din zona Bucureştiului, din secolul al XVII-lea” (am citat din CreştinOrtodox.ro, unde se găseşte o comprehensivă descriere a mînăstirii). Sau să fii de-al locului.

Continuînd la întîmplare, ajungem în următorul sat, Podul Pitarului, unde simţim că trebuie să ne oprim. Chiar spre ieşirea din sat, apucăm pe un drum care părea să ducă pe cîmp, spre rîu. Pitarul a fost Mitrea, un ispravnic de la curtea lui Matei Basarab, iar podul cu siguranţă a existat, dată fiind topografia locului, însă l-a luat şi pe el apa vremurilor, de i-a rămas doar numele.
După ultimele case din sat începe drumul de ţară, flancat de gunoaie. O imagine comună în România, atît de obişnuită că pare ceva instituţionalizat şi logic. Toate reziduurile activităţii umane se aruncă la marginea satelor, spulberate de vînt şi omogenizate de ploi şi zăpezi. Dintr- o tufă împodobită cu cîrpe şi fiare s-a auzit deodată un mieunat. Imediat mi-am dorit să fie vorba de puii unei pisici aflaţi lîngă mama lor, aşa cum mi s-a mai întîmplat. Ne-am dus spre tufă şi am descoperit cu groază un sac plin cu patru căţeluşi abia născuţi. Un nemernic i-a adus şi i-a aruncat pe cîmp, în loc să-şi asume moartea lor prin înecare. „Ceea ce e departe de noi nu ne priveşte” este deviza intimă a multora.

Cum puteam să-i lăsăm acolo? Am luat sacul şi ne-am întors la Bucureşti, cu sentimentul că paşii ne fuseseră îndreptaţi de mîna divină, exact pe acel drum anonim pe un cîmp mizerabil.

Am oprit la prima femeie care stătea la poartă la Plătăreşti şi am rugat-o să ne vîndă lapte. Puii mici nu se hrănesc decît cu lapte crud, nefiert şi nepasteurizat. Femeia ne-a îndrumat spre vecina ei, care ne-a dat doi litri de lapte abia muls, cu 5 lei. În magazine este imposibil să găseşti altceva decît acea zeamă omogenizată şi pasteurizată, pe cînd la 20 de kilometri de Bucureşti ţăranii muncesc din greu să ţină o vacă şi pot bea un lucru atît de simplu şi totuşi refuzat nouă de civilizaţia care ne impune bunăstarea cu forţa, ca laptele cald, proaspăt muls.

Sfîrşitul poveştii este începutul unei noi aventuri, cea a găsirii unor stăpîni pentru căţeluşi. Ei sînt tare drăguţi, curaţi şi cuminţi. Nişte bebeluşi simpatici. Îi hrănesc cu biberonul, ceea ce îmi ia zece minute, apoi îi pun înapoi în coşuleţ şi îi las să doarmă. Mi-am invins sila pe care o am pentru ciini, si frica de a nu putea sa ii hranesc.