Intrarea Mîntuleasa

Strada Mîntuleasa are şi un apendice numit Intrarea Mîntuleasa. Proiectul intrărilor merge încet - încetişor spre diloc, deşi am vizitat destule în ultima vreme. N-am mai avut starea de linişte senină de acum trei ani, de la începuturile blogului. Şi cînd mă gîndesc la ce am pus în locul ei, constat că am făcut un tîrg păgubos.

Pe intrarea Mîntuleasa am remarcat un stil arhitectonic predominant neo-românesc. Liniştea şi stabilitatea încă domină în acest colţişor de oraş.

Lucrare la biologie

Cu ce se îmbracă românii? Cum arată? Ce-şi doresc ei? Cu ce se hrănesc? Hai că nu e greu. Priviţi fotografiile de mai jos şi scrieţi o scurtă compunere. Cuvinte cheie: trening, dungi, butoi, grătar, mici, maiou, tricou, bere, burtă, blugi.

 

Parcul Operei

Am fost foarte sceptică atunci cînd au început renovarea Parcului Operei, anul trecut. Cunoştem aleea dintre Operă şi pădure, pentru că treceam pe acolo în copilărie, soră-mea şi cu mine, ţinînd-o strîns de mînă pe mătuşa noastră, speriate de personajele dezaxate din povestirile ei. Pe alee era atunci întuneric, dar nu înţelegeam unde ar putea fi pericolul sau sub ce formă. Era pentru noi doar o nebuloasă a groazei.

Cînd am văzut că ară şi pun gazon, m-am întristat. Pădurea foarte deasă crescută pe terenul dintre Eroilor, calea Plevnei şi Splai era pentru mine un refugiu de sălbăticie lîngă care luam aer şi mă prefăceam că nu sînt în oraş. Dincolo de ea este ruina neterminatei Biblioteci a lui ceauşescu, şi nici un bloc sau lumină nu tulbură perspectiva. Locul mai este de notorietate şi pentru altceva.

Spre deosebire de alte îmbunătăţiri aduse parcurilor bucureştene, prin contribuţia unor ageamii care de fapt au pocit aspectul iniţial al lor, gîndit la vremea lui de către oameni cu educaţie, aceste modificări din parcul Operei cred că au avut la bază un proiect profesionist. Văzînd rezultatul, m-am entuziasmat.

Pădurea a fost păstrată şi încercuită pe alocuri cu gard din nuiele, sau separată de partea antropizată de o fîşie de gazon. Au fost plantate ierburi înalte şi trestii, trandafiraşi, aluni, salcîmi japonezi şi arini. Aleile sînt turnate într-un beton prietenos, depăşind cu cîţiva centimetri nivelul ierbii, astfel încît nu se murdăresc de noroi şi nici nu e nevoie de gărduleţe meschine pentru a împiedica trecătorii să calce pe straturi. Băncile sînt simple şi elegante.

Locul cel mai original şi spectaculos este "memorialul Dîmboviţei". Este vorba de o groapă, traversată de un pod de scînduri, unde se strînge apa şi formează un iaz miniatural. Pe malurile lui a fost plantată floră locală, specifică zonelor mlăştinoase care formau odinioară peisajul bucureştean: sălcii, trestie, muşchi, tamarix, stînjenei galbeni şi multe altele. Memorialul se justifică aici pentru că rîul trecea prin locurile unde astăzi este parcul, fiind ulterior deviat. Am citit despre această parte a oraşului în cartea Străzi vechi din Bucureştiul de azi, de Alexandru Ofrim: "mahalaua şi Biserica Sfîntul Elefterie-Vechi se aflau pe o insulă, formată prin despărţirea a două braţe ale Dîmboviţei.[.. ]Ostrovul a dispărut în cursul lucrărilor de rectificare a albiei Dîmboviţei, executate între anii 1880 şi 1886, pe o distanţă de 7 km. Dîmboviţa a fost canalizată într-o matcă adîncă de 7 metri, au dispărut braţele secundare şi ostroavele, iar lunca rîului a fost asanată de bălţi şi mlaştini".

 

 

Războiul mirosurilor

Este un război tacit şi îndîrjit, cu reguli neştiute şi armate inegale, de natură moleculară. Se duce pe toate fronturile. Pe frontul din baie au loc cele mai mari dezastre şi pierderi de vieţi olfactive. Eu pun în joc beţişoare de nag champa, săpun delicat de Alep, şampon cu miros de frăguţe, iar ei iahnie de fasole stricată aruncată în veceu, cîrpe slinoase fierte şi detergent economic, utilizat cu largheţe în cantităţi kilogramice.

Pe frontul din bucătărie, încerc să ţin piept prăjelilor de rîntaş, verzii călite şi diferitelor fierturi neidentificate, cu detaşamente de supe-creme de morcovi cu coriandru, prăjituri cu ciocolată sau orez basmati cu nucşoară, stafide şi turmeric. Eu cu ceaiul de iasomie, ei cu peştele prăjit prost. Eu cu croasanţi de casă, ei cu chiftele din carne fezandată şi multă ceapă, prăjite agresiv în ulei refolosit. Eu cu cafea proaspăt măcinată de la Keşkerian şi cartofi la cuptor cu ardei şi morcovi, ei cu cartofi prăjiţi. Odată, totuşi, luptătorii mei de elită de pîine proaspătă de casă au obţinut o victorie răsunătoare asupra unei ciorbe nefireşti din leuştean, rîntaş şi oase.

Pe fronturile din sufragerie şi dormitor populaţia civilă de parfum Gaultier, de mobilă veche de lemn în care s-a păstrat pudră Caron antebelică, levănţică şi dulceaţă, şi de ceai masala este repetat oropsită şi persecutată de trupe de gherilă de fum de eşapament, de metal încins de bormaşină şi de ocazionale putori vetuste ieşite din apartamente neîngrijite.

Ieri seara tîrziu, cînd credeam că forţele întunecate s-au retras în faţa televizoarelor, imperiul a atacat generalizat, prin surprindere, cu un fum pătrunzător de friptură arsă probabil scrum. Mişelul invadase trei etaje, m-a urmărit pe palier, cînd veneam acasă şi m-a lovit pe la spate, intrînd înaintea mea în apartament. Am închis repede poarta cetăţii, dar fumul intra deja prin ferestrele lăsate deschise, dintr-o greşeală de apărare. Am evitat la mustaţă cucerirea, retrăgîndu-mi sufletul în baie, unde printr-un noroc se păstrase aer curat.

Deocamdată e pace, dar cine ştie ce ni se pregăteşte prin cotloanele blocului? Lupta continuă.

Misterele plantelor

Cu ce se hrănesc aceşti pomişori? Cum locuieşte un plop la balcon, în balcon, şi cum poate fi atât de verde după o vară de caniculă şi secetă? Dar celălalt plop, înfipt în copertina absolut neprimitoare?

Oţetarul de la Curtea veche pare mai bine irigat, cu rădăcinile printre cărămizi.

De ce vitrinele de modă veche de la noi adaugă cîte un ghiveci la orice activitate, oricît de incompatibilă ar fi ea cu mediul organic?

Există şi în Bucureşti mici grădini secrete, de fapt curţi interioare, în care uimitoare plante îşi expun florile numai unui cerc restrîns de admiratori.

La Paris, orice cîine, cît de mic...

Cerul sticlește albastru, apoi se acoperă de vălătuci umezi. Unele expresii sînt folosite numai și numai pentru un singur domeniu, așa cum frunzele de viță-de-vie sînt folosite doar pentru sarmale. Pe cine ați văzut să ia "vălătucii" și să îi transmită într-un raport oficial, sau să îi adreseze iubitei: dă-ți la o parte vălătucii de păr, ca să-ți văd ochii? De altfel, ce este un "vălătuc"?

Și totuși, azi la Paris, peste catedrale și blocuri proletare stau atîrnați vălătuci de nori gri. Toată vara a plouat aici, cel puțin zilnic, mi-au spus prieteni localnici.

Teii sînt verzi, cu toate frunzele împlinite și la locul lor. Jardins de Luxembourg îți iau ochii cu straturile perfecte de gazon, bordat cu aranjamente florale atît de complicate, încît bănuiesc în spatele lor studii aprofundate și cercetări. Îi spun prietenului meu indian că florile sînt schimbate la două săptămîni și nu poate să creadă. Își privește unghiile destul de lungi: este atît de curat aici, că uite, minune, nu s-au murdarit deloc.

Pe la prînz, străzile se agită cu amploiați care se duc să mănînce. Furculițe zăngăne în farfurii, cești de cafea sosesc cu clinchet, salate aterizează pe mese înguste, vorbăraie afectată se întretaie cu dumicați, cozi apar în dreptul restaurantelor prizate, cum ar fi Paris-Hanoï sau Le bar à soupes de pe strada Charonne.

Bar à soupes, foarte mic și vopsit în galben este deja "no, désolé, y en a plus" la ora 13.35. O singură masă este ocupată de două fete care au apucat să primească meniul cu supă și salată pentru 9.95 euro. Dar strada Charonne, din cartierul St. Antoine, este o revelație plăcută. Are multe case vechi și buticuri, printre restaurante mici unde este mare înghesuială.

Nimeresc pînă la urmă la Chez Celeste, unde mă plasează în fața unei hărți a Arquipèlago de Cabo Verde. Suspendate mai sint o vioară, un arc, niște ukulele, o plasă e pescuit plină cu schelete de crabi, un pește spadă de tablă și Chez Celeste făcut din alamă de instrumente de suflat.

Comand "salade de lardons" la felul unu și "red fish" la felul doi, cu un kir la aperitiv. Pe trotuarul de vizavi este un magazin cu o grinda transversală de lemn deasupra ușii, gigantescă și roasă de cari. Salata este formată din lardons, un ou-ochi, vinegretă, salată verde și mult coriandru verde, iar peștele stă sub o cuvertură de fîșii de ceapă, lîngă două felii de banană prăjite, o căpiță de fasole verde de nelipsit, absolut natur, și un boț de orez.

La stînga, o fiică studenta și părinții ei de cincizeci de ani: "mda, pînă la urmă a fost la fel de scump și ..." La dreapta, trei dame zbîrcite: "și în felul ăsta revine mai ieftin..."

Pe stradă, seara tîrziu, doi domni cu serviete scumpe de piele: "și adaugi un pahar de vin alb..."

E tîrziu. Cartierul a tăcut. Mă întorc acasă, pe lîngă sertare, saltele și farfurii mutate din casele lor pe trotuar, exhibînd cu tristețe de cîine vagabond o intimitate încă caldă.

E şi spaţiul ceva

La Ikea ne învaţă cum să folosim fiecare centimetru cub din locuinţă, pentru a-l umple cu obiecte. În această viziune utilitaristă, un spaţiu gol, fie el un raft, un perete, un "sub pat" sau un loc liber făcut lîngă un unghi al sufrageriei, este doar un potenţial "spaţiu de depozitare". Probabil că pentru cei care au groază de spaţii nefolosite, un castel este o nebunească risipă de volum, în care s-ar mai fi putut depozita două apartamente şi o garsonieră, sau nu reprezintă decît un potenţial spaţiu de stocare larg cît un paradis.

De ce spun toate astea chiar acum? Pentru că ador spaţiul ca prezenţă, nu ca lipsă. Deunăzi am deschis un dulap din bucătărie şi am constatat că pe cele trei rafturi stau lejer doar cîteva crăticioare, un aparat de stors fructe şi o tavă. A fost cît pe ce să alunec pe toboganul stocării judicioase şi să le grupez, ca să mai aibă loc şi alte obiecte. Dar pericolul a trecut foarte repede, imaginea celor trei vase bine vizibile făcîndu-mi mare plăcere. Ba chiar, în bucătărie aş mai fi putut pune un corp de mobilă, dar am ales să las un spaţiu gol. Mulţi mă întreabă ce am de gînd să pun acolo.

          Donald Judd - Untitled, 1978, ulei roşu cadmium pe pal din brad Douglas

 

                        
      Donald Judd - Untitled, 1984, Laumeier Sculpture Park, St. Louis, Missouri

Arhitecţi peisagişti de bun gust ai secolului trecut au creat pajişti, subliniate doar de doi-trei copaci impozanţi, ca de exemplu la Mogoşoaia. Spiritul contemporan nu înţelege frumuseţea unui vaste întinderi şi vrea să mai planteze cîţiva copăcei şi pîlcuri, un şir de boschete şi tufe, sau nişte moviliţe cu limbi de ceas, ca în Cişmigiu.

Spaţiul ca decor mi-a plăcut dintotdeauna. Anul trecut, la bienala de la Veneţia, am văzut sculpturile lui Donald Judd, care nu înfăţişează plinul, ci golul. Am fost fascinată de misterioasele spaţii create de planurile fixate în diferite unghiuri. Judd a fost un artist american al anilor '60-'80, de fapt unul din cei mai mari sculptori ai secolului XX: "striving for an art which was neither illusionistic nor antropomorphic, but which had a unity of its own.". Sculptura minimalistă tinde să fie un lucru în sine, nu să denote ceva, ci să fie realitatea. Un spaţiu gol este şi el ceva, care nu are nevoie de altă interpretare.
  
                           Donald Judd -  Untitled, Marfa, Texas

              Donald Judd - Untitled (DSS 179),1969, aluminiu şi plexiglas violet

 

                          Donald Judd - Untitled, plexiglas