Intrarea Ezăreni

Cel mai aproape de mine, intrarea Ezăreni se deschide din strada Berzei. Am citit că denumirea celei din urmă chiar are legătură cu frumoasa pasăre, care putea fi întâlnită prin zonă, date fiind condiţiile mlăştinoase întreţinute de un pîrîiaş care se vărsa în Dâmboviţa.

Cine erau ezărenii, care trebuie că locuiau în această mahala încă de pe vremea când berzele îşi făceau cuiburi nesupărate de nimeni? Or fi fost vecinii unui ezer, caz în care erau de acelaşi neam lingvistic cu epurenii de la staţia de epurare Nistoreşti, care, sigur nu ştiaţi, se ocupă cu transformarea diferitelor ghemotoace şi reziduuri mai mult sau mai puţin uscate în epuri.

Cred că ipoteza existenţei unui ezer în zonă e plauzibilă. Şi în Bulgaria există ezăreni, la Ezerovo.

Am simţit că ceva special mă va întâmpina pe această intrare, în afară de casele frumoase şi curţile cu trandafiri. Şi aşa a fost. Un cetăţean îmbrăcat în alb, în chiloţi albi mai precis, îşi întindea la uscat rufele albe în curticica amenajată gospodăresc în plină stradă. S-a retras iute când m-a zărit. De fapt, o intrare nu este chiar o stradă. Avantajele intrărilor...

Ziua cea mai neagră

23 august 1944 a fost ziua cea mai neagră din istoria României. Aş vrea ca ziua de 23 august să fie declarată zi de doliu naţional şi drapelul să fie arborat în bernă.

Întrebări grele

Există foarte mulţi oameni care cred că întrebările sînt strict funcţionale şi că au ataşat un răspuns. Cu aceşti oameni dialogul este aproape imposibil, ba mai mult, în loc de dezbaterea pe care vreau să o iniţiez, obţin o punere la punct şi includerea la categoria ignoranţi . Un exemplu m-ar face mai clară: văzând nişte pantofi roşii de lac, mă întreb "oare cum or fi reuşit să-i facă aşa de lucioşi?", vrând astfel doar să dau glas uimirii şi să semnalez admiraţia mea şi persoanei cu care sînt. Aceasta însă, cu toată seriozitatea presărată cu ironic dispreţ, se simte datoare să-mi explice că e un lac aplicat în fabrică, care reflectă lumina.

Întrebările nu se reduc doar la schema nu ştiu-am nevoie de informaţie-întreb-obţin informaţia, aşa cum nici legumele nu îşi reduc varietatea la ardeii olandezi. Mai cresc pe lume şi întrebări retorice, întrebări copilăreşti, întrebări filosofice, întrebări pentru sine, întrbări fără răspuns, tot acest registru care iniţiează plăcerea de a observa lumea şi a se minuna, şi care nu intră în schema de mai sus.

Pentru astăzi, mă întreb: de ce toţi chelnerii au talie de viespe?

Ştiu cel puţin trei persoane care mi-ar spune că nu trebuie să generalizez, că unii sînt graşi, şi că dacă am văzut câţiva aşa nu înseamnă că sînt toţi (la City Grill de exemplu, pe Lipscani, e o bună populaţie de chelneri traşi prin strecurătoare, impresionant de şcoliţi. În plus, e un loc bun de adus străini care vă vizitează, au mici buni). Mai ştiu o persoană care ar veni sigur cu inaptul răspuns, de care chiar mă pot lipsi, "pentru că aleargă mult, toată ziua".

Pe de altă parte, o situaţie colaterală este cea a întrebărilor care aşteaptă un răspuns, dar pe care oamenii nu îndrăznesc să le pună, de teamă să nu se facă de râs. Nu ştiu de ce, numai copiii au voie să întrebe orice, la spre amuzamentul mamelor extaziate. Dacă un adult întreabă de ce sânt guguştiucii gri este considerat prost.

Un proverb aşa zis chinez spune că "cel care întreabă este prost cinci minute, pe când cel care nu întreabă rămâne prost toată viaţa". Ce mult îi admir pe spectatorii sau participanţii la evenimente, pe elevii care îndrăznesc să rostească acea întrebare simplă, care în secret stă pe buzele tuturor, dar care nu se face să fie pusă. "Ce reprezintă sculptura asta, de ce i-aţi pus pene?" "Când filmaţi vă gândeaţi la ceva, sau manevraţi camera aşa, într-o doară?" "De unde aţi avut bani să produceţi filmul, dacă ziceţi că lucraţi doar din pasiune?" Şi totuşi, cum vă menţineţi talia aceasta pentru care v-ar invidia orice model, lucrând toată ziua cu mici şi bere?"

Stare de caniculă

Chiar dacă oraşul e pustiit de căldură, soarele te arde când aştepţi să traversezi, copacii încep să se usuce, iar vântul nu face decât să deplaseze de colo-colo mase de aer secătuite de oxigen, o plimbare pe jos din Lipscani până pe Plevnei îţi scoate în cale un caleidoscop de viaţă amuzantă.

Pe Brezoianu, în fereastra unei case vechi, un tânăr trimite mesaje şi zâmbeşte cam dulceag şi gay. Imediat îi atribui în imaginaţie o viaţă extremă plină de efemere relaţii, instalat în garsoniera sau apartamentul închiriat în centru, special pentru mai multe aventuri. Mai spre Sala palatului, pe o stradă mizerabilă, un nene se sterge de sânge pe faţă, iar alt nene se pregăteşte să măture un morman de gunoaie de anvergură napoletană, anunţând faptul cu voce tare, parcă pentru a se îmboldi singur şi îmi strigă: "se pare că arătaţi bine".

La intrarea în Cişmigiu, depăşesc două fetiţe de vreo 7-8 ani, una blondă cu părul lung până la şold, alta brunetă cu o codiţă groasă, care se hîrjonesc. Sînt cu tatăl lor, care le întreabă cum s-au jucat. "Hai, spune", se roagă el de una, cu un aer teatral. Ea nu vrea. "Ce crudă eşti!" exclamă tatăl, pe un ton tragi-comic. Mă uit în urmă  şi văd un bărbat elegant şi vesel.

Spre rondul cascadei, remarc un bărbat extrem de palid şi abătut aşezat pe bancă. Pe iarbă, băieţelul acestuia tocmai se ridică îngrozit de o pană de porumbel care i s-a lipit de mână. Cu un oftat, tatăl se ridică şi îl curăţă, dintr-o smucitură - "tăntălăule", aud cu groază cînd trec pe lângă ei.

Mai departe, fete machiate şi leneşe, pe bancă, discutând despre valize la check-in; un cuplu focos de tineri la 50 de ani, el negricios şi pocnind de energie, ea pe genunchii lui; un jogger cu bustul gol, gras şi terminat. Trei bătrînei din epoca 1920, o doamnă şi doi domni, toti excesiv de uscaţi şi albi, aproape transparenţi, se întreabă ce mai fac şi cum se simt. Doamna afişează o eleganţă desuetă încă de prin anii '70, veşminte gata să se destrame. Mă mir că mai există exemplare din această specie. Oricum, dacă mai există, prin cartierul nostru se pot întâlni.
Mai sînt adolescenţi în bărci, unii insoţiţi de sticle de Coca-Cola la doi litri, adolescenţi care încearcă să culeagă fructele de Macrula, mai este maşina de analizat palma, buticul unde mai poţi găsi apă minerală în sticle de sticlă, dar deja mi se tulbură privirea şi nu mă mai gândesc decât la berea rece de acasă.

Mîncare stricată

Carne împuţită.
Legume ofilite.
Prăjituri acre.
Pîine acră.
Iaurturi provocatoare de diaree.
Pateuri si pain au chocolat tari si sfarîmicioase din cauza vechimii.
Pepeni cu miezul alb, de-a dreptul cruzi.
Mere de toamnă vândute drept mere de vară.
Ciocolată albită de timp.


Cam asta vând numeroşi negustori de produse alimentare din România şi din păcate eu le-am fost client.
De la Gerard, restaurantul aflat la Piaţa Chibrit, am cumpărat într-o seară cu mare poftă şase mici. Carnea era atât de împuţită, încât nici n-a fost nevoie să îi gust. Când am deschis pachetul acasă, mirosul pestilenţial a umplut bucătăria.

Chiar azi m-am păcălit cu o şaorma de vită cumpărată la Sahin Doner Kebab pe Dinicu Golescu. Carnea era oribilă, scârboasă. Am aruncat pe fereastră 18 lei.

După ce am primit ecleruri cu crema acră la nenumărate cofetării, o felie de tort putred la cofetăria La Coana Mare de pe Moşilor 225 şi prăjiturele de casă antice, uscate şi scîrboase la Ana Pan , mi-e teamă să mai intru în cofetării. Nici nu mai vorbesc de patiseriile care etalează aceleaşi produse şi noaptea, după ce închid, de unde uşor înţelegeţi că a doua zi vor fi disponibile cumpărătorilor înfometaţi.

Patronilor şi vânzătorilor din România nici nu le trece prin cap să arunce marfa veche. Totul trebuie să ajungă în sacoşa clientului, considerat, uneori pe bună dreptate, un porc obişnuit cu lăturile. Nimic nu pleacă de pe tarabă, nici cartofii putrezi, nici brânza fermentată, nici ouăle clocite, nici laptele cu tentă bătută, nici ceapa degerată.
N-am mai văzut atâta mîncare stricată nicăieri, nici măcar în India. Acolo am mâncat cea mai proaspătă pâine din lume, cele mai proaspete fructe, cele mai proaspete gogoşele, orezuri, sucuri şi sosuri. Mă refer la mâncarea din oraş, nu la cea pe care ţi-o prepari singuri acasă.