Bucharest streetstyle

O domnişoară deosebit de elegantă, rochie ca o petală, accesorii delicioase, coafură şic, gesturi graţioase. O apariţie minunată.

Cartofi prăjiți, festivaluri, târguri, căldură mare

Pe strada Gheorghe Lazăr, la ora unsprezece, așezată în pragul ușii casei joase de mahala a secolului XIX, o femeie brodează. Este cald deja, în aer stagnează o lumină obositoare și o liniște zumzăită. Femeia slăbuță urmărește modelul pe o foaie, la care se uită din când în când și pare o pisică mare, cu ochelari. Fac o poză grăbită printre frunzele grădinii.

Ceva mai încolo, miroase tare a cartofi prăjiți buni, de casă. Strada iese chiar în fața unei intrări în parcul Cișmigiu. Trebuie doar să traversez Schitu Măgureanu și iată-mă-s în parc, la ora bunicilor cu nepoții și a nebunilor. Bunicii, acești sclavi ai economiei invizibile gospodărești, a căror muncă neplătită și desconsiderată asigură supraviețuirea milioanelor de cupluri care nu pot să-și crească singuri copiii .

Se pregătește vreun festival folcloric, pentru că o ceată de muncitori peisagiști vopsesc băncile, iar o altă grupă de ingineri de spectacol montează o scenă. Administrația parcurilor a adus scaune de plastic într-un camion.

La Sala palatului a început târgul cooperațiilor meșteșugărești. Arta comunismului-naționalist, lansată cu enorm succes de Ceaușescu, se practică neabătută în marile centre tradiționale Cîmpulung-Muscel, Râmnicu-Vâlcea, Iași, Suceava sau Topoloveni. Ii făcute din pânză topită rară și brodate cu acele motive stilizate, pe roșu sau alb satinat, urâțenii de covoare așa-zis oltenești și fețe de masă roșii sau albastre, toate acele produse care se vând la Artizanat, completate cu doamnele gestionare, cu taioarele lor din material sintetic, mărgelele multe sau mari, cerceii de aur, coafurile de oaie și talia de butoi. O oroare.

Scăldatul interzis.

Pentru ce au fost create fântânile? De ce toate aşezările umane s-au format acolo unde este o sursă de apă, cel mai adesea pe malul unui râu? Oamenii sînt alcatuiti din apă şi se usucă dacă nu se udă, precum o scoică la malul mării.

Omenirea contemporană a uitat de unde a plecat. Fântânile din oraşe sînt îngrădite, au devenit absurde monumente decorative. Râurile sînt doar biete canale. Dâmboviţa mi se pare că a devenit o mobilă urbană ignorată complet. Un canal pe care nimeni nu-şi propune să-l viziteze, o apă care nu potoleşte nici o nevoie de răcorire şi nici o sete. N-am auzit pe nimeni să-şi propună un picnic pe malul râului, să vadă râul, oricum Splaiul este doar o şosea aglomerată.

Lacurile din parcuri sînt mase de apă pe care ai voie doar să le priveşti. Scăldatul este interzis în lacuri şi fântâni. Ba chiar, în Herăstrău au apărut şi panouri obraznice pe care scrie "Lacul nu este piscina ta!" De ce nu "dumneavoastră", ce, ne tragem de şireturi?Ce vrea să zică autorul? Prezumă că cetăţeanul are piscină, dar sătul de atâta bine vrea să încerce o baie mai exotică şi râvneşte lacul public. Sau îl goneşte pe cetăţean în piscina lui meschină şi murdară, nu ca lacul lui mare şi curat.

Însă, mai există oameni care păstrează o urmă de umanitate. În parcul Carol, se duce o permanentă luptă de gherilă între băieţii care se scaldă în lac şi gardienii publici, care îi gonesc sistematic. Primii sînt bronzaţi şi frumoşi şi fac baie chiar şi în blugi, sînt oameni de pe vremuri, cu chiloţi în loc de costum de baie.

Un băiat tocmai ieşea din Fântâna Zodiac, cu apa şiroind pe el şi cu hainele în mână. M-am bucurat văzându-l.

La Unirea, în apa mică din fântâni se întreceau la înot pe sub apă doi băieţi foarte fericiţi de vară, de joacă, de răcoare. Apa acolo este mică şi mozaicul abia se mai vede sub nămol. Atâta risipă de stropi şi curcubee, în timp ce oamenii îşi petrec timpul în maşini, în trafic.

Mai există şi pescari pe malurile triste ale Dâmboviţei, şi deci şi peşte.

Bucharest streetstyle

Îmi place foarte mult ideea de a face o cronică a stilului străzii, şi îmi doresc să fac multe fotografii în care să surprind şicul cotidian, imaginaţia, bunul gust sau lipsa acestuia, tendinţele de sezon şi ultimul răcnet al modei în Bucureşti. Este cam dificil, având în vedere suspiciunea cu care este privit fotograful pe stradă la noi.

Există multe bloguri de streetstyle, dar mulţi bloggeri apelează la cunoştinţe sau prieteni care pozează. Eu prefer instantaneele. Orice vârstă şi orice buget, orice outfit cu personalitate surprins aiurea prin oras, de exemplu la trecerea de pietoni, la coadă la covrigi, intr-un Mercedes sau ieşind dintr-o curte de mahala.

Prima poză: a venit vara, şi shortul este foarte iubit în Bucureşti.

Hanu lui Pală

Am văzut pe hartă satul Hanu lui Pală şi mi-a plăcut numele. Parcă e titlul unui roman de Zaharia Stancu. Puţine sate se pot mândri cu un nume atât de original şi romantic.
Am vrut să ajung în acest sat, să văd ce secrete ascunde. Speram să descopăr chiar hanul sau vreo legendă legată de el.

Satul se află la o intersecţie de drumuri neasfaltate. În plin câmp, departe de lume, adică la 20 de kilometri de autostrada Bucureşti-Piteşti, în judeţul Dâmboviţa.

Răscrucea este bine aleasă, plată, mai înaltă faţă de restul peisajului şi nu departe de un râuşor. Locul unde ar fi putut fi hanul se remarcă intuitiv. De fapt, vatra satului este clară şi exemplară. Şcoala, biserica şi cimitirul sunt toate grupate. O casă în ruină reprezintă singurul vestigiu care poate fi presupusul fost han.

Cine a fost Pală? În sat e linişte. Este anul 1788. Un măgăruş paşte lîngă un gard, un nea Grigore cu pălărie de fetru şi vestă de lână cară o găleată, curcile îşi văd de puii lor de curcă.

Biserica este foarte crăpată, iar cimitirul extins în lungime. Am vizitat toate cele patru ulite, ne-am mirat si am plecat pe cea de vest, de unde venisem.

Şcoala
Probabil fostul han-conac-cămin cultural
Biserica
Cimitirul

Autobuzul nu mai vine şi nici poştalionul, în schimb ce era de spart s-a spart.

Uliţa dinspre nord. Peisaj cu cal şi căruţă, etern.
Eleganţa răţoiască nu ţine cont de timp şi loc.
Există şi măgari veseli?
Familie din Hanu lui Pală
Satul este o răscruce în patru vânturi.

Roşii cu brânză

Azi la breakfast+prânz am mâncat roşii cu trei feluri de brânză telemea: de oaie, de vacă şi de capră, toate foarte proaspete, abia aduse ieri de sibieni şi de ferma agricolă din Ştefăneşti, Călăraşi, la piaţa Domenii. Asezonat cu usturoi nou şi sare grunjoasă. La desert, cireşe din Vrancea, luate din piaţa volantă Valea Cascadelor, odată cu roşiile.

Pe când savuram această faimos meniu de vară, citeam pe Hot News că străinii cumpără mii de hectare de teren agricol pe nimic, pentru a-şi face afaceri profitabile pe bază de vaci, fân ecologic şi alte resurse agricole pe care statul român nu a dat niciodată doi bani.

Mi se pare că faptele se încadrează într-o evoluţie previzibilă a lucrurilor. Falimentarea ţării este pasul unu, iar cumpărarea şi exploatarea resurselor şi a locuitorilor este pasul doi. Si cand ma gandesc ca omul poate fi fericit cu niţică brânză telemea şi o roşie din grădină, fi-v-ar maşinile germane de râs să vă fie...

Oameni din jurul nostru

Am văzut ieri tot felul de oameni. În România coexistă societăţi atât de diferite, încât nu le pot numi decât lumi paralele. La ieşirea din satul Roata de jos, la marginea pădurii şi aproape de şosea, o tabără de căruţe cu coviltir. Vreo şase căruţe erau adunate pentru noapte în semicerc. În centrul, focul, sacru şi fundamental. Din viteza maşinii am reuşit să văd cum ţiganii stăteau în jurul vâlvătăilor mari, cu feţele luminate. O imagine asemănătoare putea fi văzută şi acum un secol, şi acum două şi mereu. Cum trăiesc aceşti oameni, ce mănâncă, cum se descurcă atunci când nu mai au bani, iarna când e ger, mereu pe drum, mereu hurducăiţi? Mi se pare fascinant. Pe lângă ei, militanţii ecologişti îşi pierd credibilitatea.

Într-un sat izolat în câmpia română, prin curţi şi la porţi şedeu oameni pe vine, vorbind şi privind. Aşa se stă şi în Afganistan sau în Senegal. Este o postură veche de pe vremea paradisiaca şi foarte comodă pentru coloana vertebrală. Alţii stăteau adunaţi în jurul unei băncuţe la poartă, pe care încăpuseră cei mai în vârstă şi copiii, iar cei tineri se mulţumiseră cu un loc pe iarbă. Un membru al grupului le citea ceva. Babe slabe şi îmbrăcate sobru, cu capoate cu picăţele şi basmale negre, se trambalau pe uliţă. Moşi sobri, cu cămaşă, jachetă de lână împletită în casă, pantaloni de stofă ţinuţi sus cu o curea de piele îngustă şi pălărie, erau posibili colegi de joacă de-ai lui Marin Preda.

Mai târziu, la ora la care restaurantele şi magazinele au închis deja, ne-am potolit foamea la Dristor Kebap Budapesta. O defilare mai mare de oameni noi nu mai văzusem de mult. Tricouri cu guler mulate pe tatuaje aplicate pe braţe flasce sau grase. Litere chinezeşti pe gât, bermude în carouri de pijama şi şlapi de marcă. Freze ţepene, neapărat surte. Femei în trening şi ştrasuri, băieţi în haine scumpe. Am auzit în treacăt conversaţia unor fete cu maieuri şi volum la coafură: "da, şi eu am fost blondă şi...." Un tânăr cu părul lung pînă la brâu şi căzând în valuri a fost atracţia comică a clienţilor, care s-au amuzat, s-au uimit si chiar s-au oprit din mestecat ca sa exclame "uite femeia!". Un nene cu maieu cu stele mulat peste un burtoi şi bermude mulate cu inimi mari. Am crezut că e iluzie optică. Un Hammer de Ilfov s-a oprit lângă fast food, iar din el priviri jinduitoare urmăreau activitatea monden-alimentară. Probabil sufereu de tristeţea milionarului nevoit să mănânce somon fume, tot cu gândul la un kebap cu de toate.

Idei de vacanţă în Bucureşti

Când mă refer la vacanţă am în vedere o îndepărtare relaxantă de reperele citadine, o iluzie a schimbării de atmosferă urbană. Se sentir depaysé.
E suficient să căutaţi un parc, un petic de iarbă şi să vă aşezaţi. De exemplu, parcul Kiseleff. Iarba este cosită de vreo câteva zile şi formează o oază între stejari, tei şi frasini. Aşezaţi-vă pe spate şi ascultaţi păsărelele, priviţi coroanele bine conturate în fractali ale arborilor. Nu mai sânteţi în oraş. Piaţa Victoriei e la mică distanţă, dar acum nu mai e deloc, aşa cu cerul verde deasupra.

Acum este începutul verii în Europa. Este perioada în care pot fi auzite cele mai delectabile concerte de păsări. Pentru această plăcere neegalată şi neegalabilă de nici o muzică umană este nevoie să mergeţi într-un parc. De exemplu, în parcul Carol, care e şi plin de tei. Miroase frumos, temperatura e perfectă, iar păsărelele se întrec în triluri. Dacă mergeţi acolo înainte de răsăritul soarelui, e şi mai bine.

O altă idee este să mergeţi pe strada Sighet în jos, până ajungeţi la râul Colentina. Malurile pline de gunoaie, sălbatice încă, scot în relief poleiala modernă a oraşului, aşternut industrial şi betonant peste râuri, lacuri şi zăvoaie într-un timp prea scurt. Râul curge aici printre trestii la fel ca la ţară, mai sus spre Dâmboviţa sau mai jos spre Olteniţa.

O ultimă sugestie: luaţi masa la restaurantul Gerard. Se află la capătul bulevardului Mihalache, în staţia terminus a autobuzului 300. Intraţi în curte sau în casă. În spatele zidurilor curţii, decorate eclectic cu tot felul de tăbliţe, spaţiul bucureştean se transformă în spaţiu variabil, în funcţie de feelingul fiecăruia. Mie mi s-a părut că eram la mare. Specialitatea casei sunt micii şi stilul neo-empire kitch. Afară sunt montate televizoare, lângă busturi de faianţă, iar înăuntru se poate detecta un aer de castel cu plafonul înalt, şemineu şi multă întuneceală. Are un efect de transportare într-o staţiune estivală de gust îndoielnic sau pe un domeniu necunoscut. Ferestrele dau spre curte şi nu are contact cu strada, poate de aceea.

Sunt o grămadă de alte idei. Mi-ar placea să citesc şi ale sugestii.

Prin Cișmigiu

Cișmigiu. Trei studente încearcă să învețe niște cursuri tipărite. Un pensionar vorbește la telefon de parcă ar aranja afacerea secolului. E în tricou și pantaloni de stofă. Doi tineri români pămpălăi discută banalități. Un țigan grizonat cântă bine la muzicuță.

Trece un mammone la braț cu mama fardată mat, ambii foarte apretați, strălucitori de curățenie, în haine noi, american-confortabile și scumpe. Pe tricoul lui alb scrie cu paiete Ceva, iar mama are vreo șaptezeci de ani. Trei doamne în vârstă trec etalând pălării de paie cu funde, ochelari de soare Bardotieni, costume elegante cu pantaloni și bluză făcute la croitor, papuci cu toc, cercei masivi, brățări mari, ojă, ruj, fond de ten, pudră, inele.

Zăresc niște picioare bronzate interminabile, care aparțin unei doamne sexagenare în haine de adolescentă. Șort alb transparent, maieu peste care vine o bluză fără spate, teniși cu toc, geantă mare, pălărie de soare bărbătească. Arată foarte bine, pășește fără cea mai mică ezitare, are fundul bine rotunjit și părul complet alb.

Dicţionar de intrări. Nopţii

Am vrut de mult timp sa intru pe intrarea Nopţii, care este lângă MŢR, dar ceva m-a făcut să amân, probabil faptul că trec prea des pe acolo. Sau poate misterul numelui mi-a solicitat discretia si frica de necunoscut, pe care noaptea le induce dintotdeauna.

Este o intrare elitistă, cu doi ochi roşii de intrare oprită. De asemenea, e multă umbră la început. Pe stânga se înalţă Vila Jeni, din vremurile cavalereşti ale secolului XX. Şi aici sînt trandafiri, caprifoi, floricele în ghivece. Şi două pisici gri cu ochi albaştri.

Dicţionar de intrări. Eliza Moroiu

Am neglijat dicţionarul de intrări, aşa că azi m-am bucurat să dau peste o tufă măreaţă de trandafiri cum nu am mai întîlnit nicăieri, în intrarea Eliza Moroiu. Părea o poartă spre altă dimensiune, nu o plantă. O prezenţă indescriptibilă, nepămînteană.

După un moment de linişte dedicat admiraţiei, marcat prin acest nou paragraf, să adaug şi cîteva cuvinte despre celelalte semnalmente deosebite ale intrării: un traiteur chinois, cum se autodefineşte Asia Delice, care livreaza la domiciliu mancare chinezeasca si sediul Asociaţiei studenţilor creştini ortodocşi români. Semnalmente de sezon: ferestre deschise cu tufe de caprifoi.

La întrebarea cine a fost Eliza Moroiu nu am găsit răspuns, cel puţin nu pe google. Dvs. ştiţi?