Meniul de iarna

Azi piaţa Domenii arăta ca un set pentru un film de epocă. Pe tarabele pustii era zăpadă, iar cei cîţiva comersanţi curajoşi vindeau bunătăţi de sezon rece temperat-continental. Varză murată, borş, murături de mai multe feluri, unele expuse în borcane mari, foarte frumos combinate şi colorate. Cel care conţinea conopidă într-o saramură roşie mi-a plăcut cel mai mult.
Nici o legumă mediteraneeană sau fructă tropicală nu strica autenticitatea meniului. Merele şi dovleacul erau singurele fructe vindute. Nu lipseau brînza şi ouăle. O tarabă avea fasole uscată, frunze de viţă murate, prune uscate fără fum, cimbru şi nuci din “Vrancea, regina nucilor”.
Ca hrană pentru ochi se vindeau coroniţe de brad şi brazi.
Chiar mă gîndeam zilele trecute cum supravieţuia lumea înainte iernii fără broccoli, roşii sau portocale. Ce bune sînt prunele uscate!

O zi de iarna

Azi dimineata am vazut un grup de colindatori cu ursul. Erau frumos imbracati si mergeau prin Pantelimon, pe o alee dintre blocuri plina inca de zapada nemurdarita. Blana de urs era decorata cu ciucuri mari de lina foarte rosie, la fel si toiegele colindatorilor. Pentru citeva clipe, a fost lumina in cartier. M-am inchipuit la tara, undeva in Nasaud. Rosul vibreaza si alunga tristetea masiva gri a blocurilor si oamenilor. Noi traim fara culori. Inainte se purtau haine cu puteri. Clopoteii, ciucurii rosii sau colorati strident, oglinzile, fardurile, schimbau vibratiile energetice nefaste. Cadelnitarea in biserica este un exemplu minunat. Combinatia de clinchet si tamiie alunga si cel mai uricios duh.
Am mers mult pe jos prin mahalaua unde am crescut. Unele case au ramas in picioare. Dintr-un cos al unei astfel de casute soldane cu marchiza iesea fum! Zapada nu se topise, era ca pe vremuri cind ieseam cu sania. Un zimbet a venit singur si mi-a ramas pe buze fara sa-l oblig, pina acum.

"Fie piinea cit de rea...

tot mai bine-n tara ta". Asa zice proverbul. Cred ca proverbului ii plac exagerarile si ca nu include in multimea tara ta orasul Bucuresti. Ia sa vina proverbul si sa incerce sa manince piinea pe care o ofera la vinzare brutariile din Bucuresti, apoi sa stabileasca o limita inferioara a calitatii "cit de rea". Vreau sa stiu daca ceea ce mincam noi aici - piine cu mai multi afinatori decit faina in compozitie, sau piine care se intinde ca o guma, de nu poti musca din ea, piine care in loc de miez are niste cocoloase care se destrama cind o tai felii (ca in imagine), piine acra sau care se usuca dupa citeva ore - nu cumva impune proverbului o reformulare. De exemplu, "Fie piinea cit de rea, dar nu chiar atit de rea ca in Bucuresti, tot mai bine in tara ta".
Proverbul este dator cetatenilor care n-au emigrat inca si care, crezind in onestitatea proverbului, maninca piinea mizerabila din Bucuresti.

LATER EDIT: In consecinta, am vrut sa-mi fac propria piine. Am cautat pe net retete de piine, pentru ca in cartea de bucate nu am gasit asemenea fleac. Cu ocazia asta iterez si maxima urmatoare: cu cit un lucru este mai des folosit si ma simplu, cu atit habar nu avem sa il descriem sau sa il facem. Am gasit numeroase retete de piine pe net, completate cu observatii despre binefacerile consumului de piine sau cu definitii ale piinii. Insa nici o reteta nu continea doar ingredientele binecunoscute odinioara, faina, drojdie, apa si sare. Miere, zahar, ulei, oua, lapte, erau incluse inevitabil. Fara zahar se pare ca nici nu putem vorbi serios de piine. Ajutor, trebuie sa o sun pe bunica.

Urna tripartită

În gara Sinaia am văzut pentru prima oară aplicarea principiilor deşeurilor selective. Punerea în practică a sortării ecologice se făcuse prin reprezentarea unor coşuri de gunoi compartimentate în trei şi vopsite tricolor, corespunzător secţiilor de plastic, sticlă şi menajere. Era scris frumos la exterior, în dreptul fiecărui compartiment, ce material trebuie să fie conţinut acolo. Îndreptîndu-te mîndru că poţi alege grîul de neghină şi reda pe A lui A şi pe B lui B, constatai prin afundarea privirii spre adîncul coşului că la final tot ce arunci se duce în acelaşi sac. Părea să fi fost creat de creierul din filmul Solaris, acea entitate care crea lucruri asemănătoare realităţii, însă impraticabile. Creierul era binevoitor şi cu bune intenţii făcea oameni şi lucruri, însă nepricepîndu-se, acestea erau o virtualizare nereuşită a ideilor cosmonauţilor.

Mie mi-a plăcut morala metafizică a coşurilor de gunoi tripartite. Şi presupun că meşterii creatori erau suporterii lui Platon pînă în consecinţele ultime cele mai deranjante pentru lumea umbrelor. Deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune în acelaşi coş.

De alminteri, după ce am votat mai acum zece zile, m-am simţit aşa ca în gară la Sinaia, cînd am pufnit rîzînd de mine însămi şi de pretenţiile mele ecologiste, faţă cu simplitatea practică a coşului de gunoi, care combina elegant ideile şi cerinţele civilizaţiei cu practica şi obiceiul locului. Păi cum am putut să cred că aleg şi că rezultatul votului se separă calitativ de rezultatele altor tipuri de voturi? Orice orientare are votul, tot în acelaşi sac se duce, de unde la final iese acelaşi gunoi, de compoziţie mixtă, normală.

Partea bună a lucrurilor sînt trenurile, în care te poţi urca la Sinaia şi coborî la Viena şi hăt mai departe, oriunde altundeva.

Sărbătorind Ziua naţională

2009

2008

Şi anul acesta a venit 1 decembrie, ziua naţională a României. Programul e ştiut: la 4 jumătate dimineaţa, pe data de 29 noiembrie, o duminică anul acesta, echipamentul militar care urmează să defileze este scos la repetiţii şi un vuiet de şenile şi motoare diesel transformă visele cetăţenilor care locuiesc pe bulevardele de manevră în coşmare şi aduce în cele din urmă trezirea. Deşteaptă-te române.... Trec tancuri şi lansatoare de rachete. Fumului de eşapament îi trebuie un lung timp să se ridice dintre blocuri. Ritualul se repetă bineînţeles şi în ziua de sărbătoare.
Am făcut poze de la balcon vreo cinci ani consecutiv. Dacă nu aş preciza data, toate ar putea părea din aceeaşi zi. O zi naţională continuă. Steaguri tricolore atîrnate de balcoane, mulţimi de oameni negri ca furnicile revărsaţi de la defilare, vecini adunaţi să se uite pe geam, vreme caldă şi cer mohorît. Militarii flutură salutul către oamenii din staţia de tramvai, oamenii le răspund la fel la salut. Poliţia fluieră, tramvaiele trec cu un zgomot îngrozitor prin intersecţie, ca de obicei, autobuzele din 1969 se screm să înainteze cu militarii. „Trecutul care nu trece”, o vorbă scrisă de Daniel Barbu în Republica absentă, la adresa caracteristicii istorice româneşti fundamentale. Îmi place mult vorba asta.