În gara Sinaia am văzut pentru prima oară aplicarea principiilor deşeurilor selective. Punerea în practică a sortării ecologice se făcuse prin reprezentarea unor coşuri de gunoi compartimentate în trei şi vopsite tricolor, corespunzător secţiilor de plastic, sticlă şi menajere. Era scris frumos la exterior, în dreptul fiecărui compartiment, ce material trebuie să fie conţinut acolo. Îndreptîndu-te mîndru că poţi alege grîul de neghină şi reda pe A lui A şi pe B lui B, constatai prin afundarea privirii spre adîncul coşului că la final tot ce arunci se duce în acelaşi sac. Părea să fi fost creat de creierul din filmul Solaris, acea entitate care crea lucruri asemănătoare realităţii, însă impraticabile. Creierul era binevoitor şi cu bune intenţii făcea oameni şi lucruri, însă nepricepîndu-se, acestea erau o virtualizare nereuşită a ideilor cosmonauţilor.
Mie mi-a plăcut morala metafizică a coşurilor de gunoi tripartite. Şi presupun că meşterii creatori erau suporterii lui Platon pînă în consecinţele ultime cele mai deranjante pentru lumea umbrelor. Deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune în acelaşi coş.
De alminteri, după ce am votat mai acum zece zile, m-am simţit aşa ca în gară la Sinaia, cînd am pufnit rîzînd de mine însămi şi de pretenţiile mele ecologiste, faţă cu simplitatea practică a coşului de gunoi, care combina elegant ideile şi cerinţele civilizaţiei cu practica şi obiceiul locului. Păi cum am putut să cred că aleg şi că rezultatul votului se separă calitativ de rezultatele altor tipuri de voturi? Orice orientare are votul, tot în acelaşi sac se duce, de unde la final iese acelaşi gunoi, de compoziţie mixtă, normală.
Partea bună a lucrurilor sînt trenurile, în care te poţi urca la Sinaia şi coborî la Viena şi hăt mai departe, oriunde altundeva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu