I love ţoale

Mă uit din cînd în cînd pe site-ul Vogue, ca să văd ultimele haine ale marilor designeri. Cele mai recente colecţii sînt cele de pre-toamnă-iarnă 2014. Îmi place să descopăr creaţiile cu adevărat bune, izbitor de elegante, şic, echilibrate şi care fac modă. Imediat pot alege grîul de neghină, dintr-o ochire a două-trei outfituri. De exemplu, la Chanel salata este vizibilă de la prima poză.

Ca să nu îmi pot lua ochii de la ele, ţinutele trebuie să aibă echilibru, să spună ceva cu economie de mijloace, dar asta să nu însemne materiale prea banale sau minimalism nejustificat. Mai trebuie să fie în armonie cu linia corpului, în sensul de a conferi senzualitate, sau un alt mesaj, şi nu să tindă spre efectul de cuier.  Neapărat vreau originalitate, dar asta să nu însemne ceva forţat, căutat cu neîndemînare. O veşnică rochie neagră poate deveni cu totul nouă, cînd mesajul este consistent.

.3.1 Phillip Lim



















Sînt cîteva case de modă care nu dau greş, şi altele care sînt foarte bune dar mai pierd inspiraţie, sau scapă cîte o colecţie subţirică, sau se repetă. Printre preferatele mele sînt 3.1 Philip Lim, Christian Dior, Rochas, Prada, Mayiet, Bouchra Jarrar, Jean Paul Gaultier, Jenny Packham, Temperley London, Thakoon, şi Kenzo.
                                                                     
                                                                     Badgley Mishka

Carolina Herrera

Carolina Herrera
















 



Temperley London

 

 Temperley London











 

 







Rachel Comey

Christian Dior

Case şi uliţe

Bucureştiul încă mai are bijuterii arhitectonice în peisaje citadine unice, cum nu veţi găsi în alte capitale europene.

E mare lucru

E mare lucru ca o persoană
pentru care trăieşti şi-ţi dai vorba aia
      viaţa să te sune e mare lucru
         cînd o să ajungi la
            vîrsta mea o să înţelegi
                  acum nu poţi să înţelegi
                          şi o să-ţi aduci aminte
                              sper să-ţi mai aduci aminte.

Reţetă indiană cu morcovi

Cine se poate lăuda că iubeşte necondiţionat morcovii?  Astfel încît să-i accepte aşa cum sînt ei, naturali, cu micile lor defecte, cum ar fi dulceaţa ambiguuă, culoarea deplasată, numele vulgar? Eu nu pot să-i tolerez decît gătiţi în supă clară cu găluşte, sau epataţi de vreun ingredient mai dăruit de natură, într-o salată.

Într-o zi, am descoperit că indienii pot face din morcov o persoană adorabilă, prin cîteva şiretlicuri. E un fel de magie care face din cenuşăreasa-morcov o prinţesă-morcov.

Baghare Gajar

500 g de morcovi, adică vreo 9 morcovi, tăiaţi în bucăţi de 1 cm, cît mai cubice
2 linguri de ghee
1 linguriţă de chilli pudră
2 ardei iuţi uscaţi
1/2 linguriţă chimion
6 frunze de curry (se găsesc uscate)
1 lingură de cocos ras
sare

Fierbeţi morcovii cu pudra de chilli în 250 ml de apă puţin sărată. Lăsaţi-i cam 10-12 minute. Apa trebuie să fie absorbită în întregime.

Puneţi ghee într-o tigaie sau wok, încingeţi la foc mediu, adăugaţi ardeiul iute uscat, chimionul, frunzele de curry, prăjiţi cam 1 min. Puneţi acest amestec peste morcovii fierţi, apoi presăraţi deasupra şi nuca de cocos rasă. Serviţi pe loc, n-o mai lălăiţi. Trebuie să mîncaţi cît e fierbinte. Alminteri, morcovii se transformă precum Cenuşăreasa înapoi în leguma amărîtă.

De ce n-am zen

Hîrtii, hîrtiuţe, bileţele, bucăţele de hîrtie, teancuri, pliante, caiete, facturi, înştiinţări, cărţi de vizită, borcane goale, borcane pline, borcănele, cutiuţe, cutii, punguliţe, farfurii disparate, farfuriuţe, pahare diferite, seturi descompletate, căniţe crăpate, caserole, struguri, mandarine, mere, mere, mere, pere, nuci, amintiri, pungi, dosare, reviste, post-ituri, postere, vederi, ziare, broşuri, hîrtii (altele), plicuri, chei, bentiţe, pietre, pietricele, bolovani, o piatră cubică, o piatră foarte mare, scoici, flori uscate, seminţe, crenguţe, ghindă, pene, cioburi, biluţe, sticluţe goale, sticle goale, sticle de parfum goale, pulverizatoare, agende, agenduţe, văzuţe, boluri, creme, geluri, demachiante, loţiuni, scruburi, balsamuri, tincturi, oje, biscuiţi vechi, recipiente, şerveţele, un aranjament floral uscat, tablouaşe, monezi, cutii cu prospecte, suluri de hîrtie, foi, tăieturi din ziare, etichete, dulceţuri, gemuri, miere, ceaiuri, bomboane, ciocolate, rahat.

Cum aş putea să cazez această mulţime care prinde energia într-un labirint din care nu mai este scăpare? Cum să renunţ la a mai păstra trecutul lîngă mine? Cum să găsesc curajul de a avea o cameră otomană, la care visez de mult? Singurele obiecte acceptate ar fi covoare pe jos, o platformă înaltă de două palme pe post de canapea şi pat, acoperită cu covoare, şi perne. Mobila acceptată ar fi o măsuţă joasă, dulăpioarele încastrate în pereţi, în care ar sta doar haine şi cărţi, la nevoie cosmeticale.

Trebuie să mă opresc, deoarece din camere mă solicită entităţile enumerate mai sus, care îmi cer pe cale de şantaj sentimental să nu le abandonez în caz de rearanjare, că poate e un loc şi în camera aia otomană, o etajeră, ceva, o cutie, un dulap, vezi tu, te rog, în dulăpior, lîngă platformă, e păcat, promitem să te inspirăm.

Ghivece, ghivece mici goale, păpuşi, nasturi, aţe, panglici, croşete, gheme, andrele, ace, fermoare, pînzeturi, coli de hîrtie, şireturi, capse, creioane, pixuri, carioci, markere, ascuţitori, pensule, acrilice, CD-uri, rigle, agrafe, mine, clame, elastice de păr, macrame, castane, mărţişoare, poşete vechi, haine-amintire, pantofi-amintire, mărturii de la nunţi şi botezuri, curele vechi, brichete - brichete? Ia vedeţi!

Baby-sitting contra cronometru

Am văzut pe uşa unui bloc lipit anunţul de mai jos.






















Oare nesimţirea unor părinţi este extensibilă la infinit? Oare pentru pregătirea viitoarelor genii carpatine nu se mai ţine cont de vieţile celorlalţi? Femeia care a conceput aceste cerinţe nu consideră "timp efectiv" orele de curs de la Cervantes, de la Clubul copiilor sau de la Scoala K., care totuşi pentru baby-sitteră reprezintă timp cheltuit, pierdut în aşteptarea copilului. Ce ar putea face aceasta într-o oră, de exemplu miercurea de la 14 la 15? Absolut nimic, binenţeles că va sta la club în aşteptare.
Doamnei i se cere să poarte ghiozdanul, care e prea greu pentru un copil aşa de mic, şi totuşi acest copil minuscul face chitară, franceză, croitorie, karate şi teme.Vai de capul lui, are un program mai incarcat decât un adult.

Oare se putea face mai mult, să mai scadă 5 minute de colo, 3 de dincolo, ca sa obţină un "timp efectiv" mai scurt?
PS Copiii nu mănâncă, ei papă, nu mâncare, ci păpică.

Un nou semn de circulaţie urbană bucureşteană

Fenomenul căderii tencuielii din cer este atât de răspîndit şi tipic, că a fost normat. Au apărut indicatoare cu Atenţie cade tencuiala. Există creativitate şi iniţiativă chiar şi cînd sărăcia te condamnă la neputinţă, în acest caz neputinţa de a repara tencuiala.
Mi s-au părut mereu puţin absurde indicatoarele care avertizează căderea a ceva. Cum aş putea să mă feresc de stâncile care se ţin de un fir de păr deasupra şoselei, sau ce trebuie să fac dacă văd Atenţie cad pietre? Oricum, dacă am putut să descifrez mesajul, înseamnă că mă aflu deja în zona aterizării pietroaielor, la o viteză considerabilă, de vreme ce conduc o maşină.

In orice caz, omuleţul ameninţat de adevărate hălci de tencuială răutăcioase, care fug după el, m-a amuzat grozav.

Buzeşti în septembrie

Asfalt pentru popor

Cîteodată, copacii rămîn în picioare.

Aici a fost Hala Matache. Aici sunt banii dumneavoastră (în demolări).

Fotografia zilnică

M-am gândit să postez mai multe imagini din Bucureşti, chiar dacă n-am timp să scriu. Am atâtea fotografii făcute în colţişoare pitoreşti din oraş şi nu le-am scos la lumină.

Sinistra moştenire a lui Pasteur

Religia noilor părinţi este legea transmiterii inevitabile a maladiilor pe calea bacteriilor, microbilor şi viruşilor.
Lupta cu aceste vehicule este purtată cu străşnicie prin fierbere, spălare, răsspălare, izolare, aseptizare, folosirea egoistă a obiectelor personale, interzicerea contactului cu orice obiect, îndepărtarea celorlalte forme de viaţă (copii, mame, pisici, păsări etc). În timpul luptelor, nici un sentiment uman nu mai are ce căuta în inimile mamelor şi taţilor, iar valorile morale ale educaţiei de odinioară - prietenie, compasiune, colaborare, dragoste, generozitate - sunt aruncate la gunoi, pentru că sunt murdare şi nu pot fi dezinfectate.

Iată mai jos cîteva scene la care am fost martoră recent.

Un copil de vreo patru ani se uită încîntat la un sugar în cărucior şi vrea să îl atingă cu mîna lui cea delicată ca o floare. Mama sugarului, neimpresionată deloc de acest tablou al gingăşiei, îl îndepărtează pe copil de cărucior, emiţînd cu încruntare maxima "copiii mari nu se ating de copiii mici, că le dau microbi".

Un tată plimbă un bebeluş şi un băiat în vîrstă de cinci ani. Cînd băiatul vrea să se joace cu bebeluşul, zdrăngănind jucăria deasupra acestuia, tatăl îl îndepărtează cu reproş, interzicîndu-i să atingă jucăria, că îi dă microbi surioarei mai mici.

O mamă îi interzice fiului de trei anişori să meargă la locul de joacă, pentru că acolo sunt alţi copii care tuşesc, iar bilele sunt nespălate. Fiul, după plînsete şi insistenţe, se fixează pe limonada din care soarbe o fetiţă de vreun an şi vrea şi el. Mama fetiţei îi refuză limonada, pentru că "am fost răcite şi să nu vă dăm ceva". După care, ne întreabă cum ar putea să cureţe covorul pe care are de gînd să îl cumpere pentru camera fetiţei, avînd în vedere că acest covor a stat într-un depozit, iar în depozite sunt inevitabil şobolani care merg pe covoare.

O vizită la o familie cu copii ma face să mă simt ca un intrus într-un laborator septic. Hainele mele mi se par oribil de pline de viruşi, mă simt vinovată că respir, că nu am un certificat de analize din care să reiasă că în prezent sunt sănătoasă, nu îndrăznesc să mă ating de copil, oricum pentru asta ar trebui să îl smulg din braţele mamei şi nu am chef.

Concerte preţioase

Se mai întîmplă şi lucruri minunate. Vineri am fost la un concert la Sala Radio, unde Gabriel Croitoru a cîntat la vioara lui George Enescu, acompaniat de Horia Mihail la pianul Bosendorfer. Zece lei biletul! Are şi Bucureştiul cîteva avantaje. O minune de interpretare, atît de romantică, de enesciană. Mi-a plăcut Chausson. A fost pentru prima oară cînd mi-a plăcut Ciocîrlia, această piesă muzicală atât de călărită şi deformată de toţi violoniştii, care mi se pare o scîrţîială de nesuportat. Croitoru este singurul om care a reuşit să dea viaţă acestei Ciocîrlii şi să o transforme în dans săltăreţ şi cîntec de păsărele.

Ieri am fost la recitalul de pian dat de Nikolai Demidenko la Ateneu. Ce clasă, ce calibru, ce virtuozitate! Pianul suna ca o voce, avea o fluenţă sunetul, de parcă nu era compus din lovituri de ciocănele, ci dintr-o singură vibraţie, ca la instrumentele cu coarde.

Ştiaţi că...

oamenii pot trăi fără oxigen? acest fapt este demonstrat practic şi zilnic, în instituţii şi spaţii publice şi private din Bucureşti.
În sala de lectură Bianu a Bibliotecii Academiei, geamurile nu au fost deschise niciodată. Cînd am intrat acolo, parcă mi-am pus în cap un sac de plastic folosit la căratul unor găini. M-am adresat custodelui, care mi-a spus că există sistem de aerisire prevăzut arhitectonic, în tavan, dar oprit practic. Mi-a permis să deschid geamul din dreptul meu. Eram plasată la perete, dar persoana de lîngă fereastră n-a avut nimic împotriva acţiunii mele de pionierat. Însă marile termopane cu deshidere pe verticală, probabil nefiind atinse de mînă de om, erau oarecum sudate. Am tras ce am tras, dar fereastra se mişca din toţi cei 36 de metri pătraţi ai ei, fără să cedeze. Nu m-a ajutat nimeni. De ce m-ar fi ajutat, cînd ei funcţionează şi anaerob?

Un alt caz mitic este cel din saloanele de spital. Avanposturi ale infernului, saloanele pline, cu mulţi bolnavi şi adesea  şi mai mulţi vizitatori, îmbîcsite de boală, de cele mai groaznice mirosuri, a căror sursă este mai bine să o ignori, nu conţin pic de oxigen în incinta lor ermetic închisă. Dacă cineva menţionează posibilitatea deschiderii unui ochi de geam, o groază se citeşte pe toate feţele şi un definitiv "nu" împiedică gestul. "Se face curent!" este formula care desemneză eufemisitc pe necuratul, acesta putînd pătrunde pe adierea vîntului şi se instala în salon, printre borcane.

Să trec aşa, în zbor peste autobuzele si troleibuzele ticsite dar bine sigilate, unde nimeni nu se gîndeşte să deschidă fie şi un centimetru vreun gemuleţ. Eu o fac de fiecare dată, descoperind uimită că nu erau blocate, cum credeam, fără să iau în considerare capacitatea fenomenală a concetăţenilor de a respira azot.

Mă gîndesc, în cele din urmă, şi la o situaţie întîlnită la cineva acasă. De cîte ori mergeam la aceste cunoştinţe, mă întorceam acasă cu o inexplicabilă durere de cap. Ulterior, am aflat că ei nu deschid geamurile niciodată. Ferestrele lor sunt închise şi acoperite de perdele şi draperii grele, bine trase.

Să caut explicaţia minunatei capacităţi vitale a românilor de a trai fara aer? Nu ştiu dacă are rost, ea poate fi folosită empiric. De exemplu, la misiuni în cosmos.

Intrarea Călţuna

Aproape de punctul cel mai înalt din Bucureşti, ocupat de hotelul Carol Parc Hotel, se află intrarea Călţuna.
Când am ajuns acolo, fondul sonor era asigurat de o mică dispută într-o curte.

Intrarea urcă, urcă, şi trece de grădiniţa-after school Căsuţa dacilor, care are trei drapele, dar n-are lumină, deoarece fereastra de la stradă a fost astupată.

Ulterior, pe dreapta, zâmbeşte o fereastră rustică, care emană optimism prin creioanele colorate din pervaz.

În capătul intrării se află o curte mare şi o casă. Ansamblul pare din alt oraş, aşa cocoţat pe deal.

Curtea casei

Mă fascinează dimensiunile curţilor de odinioară. Locuitorii bucureşteni nu se zgârceau cu întinderea terenurilor şi acareturilor, mai ales când erau bogaţi. Chiar dacă locuinţa era modestă, curtea se întindea liber, poate chiar îngloba o livadă,o vie, sau o pădurice.

Acum, casele devin mai mari, parcă sugând din spaţiul curţii şi crescând, astfel hrănite, pe verticală, pe orizontală, în număr de camere, în porţi, balcoane şi camere de luat vederi.

Mai putem surprinde curţi mari în căteva locuri. Pe strada Justiţiei, ne facem o idee despre dragostea de natură a oamenilor de altadata aruncând o privire spre tăpşanul unei case semi-locuite.

Intrarea Ezăreni

Cel mai aproape de mine, intrarea Ezăreni se deschide din strada Berzei. Am citit că denumirea celei din urmă chiar are legătură cu frumoasa pasăre, care putea fi întâlnită prin zonă, date fiind condiţiile mlăştinoase întreţinute de un pîrîiaş care se vărsa în Dâmboviţa.

Cine erau ezărenii, care trebuie că locuiau în această mahala încă de pe vremea când berzele îşi făceau cuiburi nesupărate de nimeni? Or fi fost vecinii unui ezer, caz în care erau de acelaşi neam lingvistic cu epurenii de la staţia de epurare Nistoreşti, care, sigur nu ştiaţi, se ocupă cu transformarea diferitelor ghemotoace şi reziduuri mai mult sau mai puţin uscate în epuri.

Cred că ipoteza existenţei unui ezer în zonă e plauzibilă. Şi în Bulgaria există ezăreni, la Ezerovo.

Am simţit că ceva special mă va întâmpina pe această intrare, în afară de casele frumoase şi curţile cu trandafiri. Şi aşa a fost. Un cetăţean îmbrăcat în alb, în chiloţi albi mai precis, îşi întindea la uscat rufele albe în curticica amenajată gospodăresc în plină stradă. S-a retras iute când m-a zărit. De fapt, o intrare nu este chiar o stradă. Avantajele intrărilor...

Ziua cea mai neagră

23 august 1944 a fost ziua cea mai neagră din istoria României. Aş vrea ca ziua de 23 august să fie declarată zi de doliu naţional şi drapelul să fie arborat în bernă.

Întrebări grele

Există foarte mulţi oameni care cred că întrebările sînt strict funcţionale şi că au ataşat un răspuns. Cu aceşti oameni dialogul este aproape imposibil, ba mai mult, în loc de dezbaterea pe care vreau să o iniţiez, obţin o punere la punct şi includerea la categoria ignoranţi . Un exemplu m-ar face mai clară: văzând nişte pantofi roşii de lac, mă întreb "oare cum or fi reuşit să-i facă aşa de lucioşi?", vrând astfel doar să dau glas uimirii şi să semnalez admiraţia mea şi persoanei cu care sînt. Aceasta însă, cu toată seriozitatea presărată cu ironic dispreţ, se simte datoare să-mi explice că e un lac aplicat în fabrică, care reflectă lumina.

Întrebările nu se reduc doar la schema nu ştiu-am nevoie de informaţie-întreb-obţin informaţia, aşa cum nici legumele nu îşi reduc varietatea la ardeii olandezi. Mai cresc pe lume şi întrebări retorice, întrebări copilăreşti, întrebări filosofice, întrebări pentru sine, întrbări fără răspuns, tot acest registru care iniţiează plăcerea de a observa lumea şi a se minuna, şi care nu intră în schema de mai sus.

Pentru astăzi, mă întreb: de ce toţi chelnerii au talie de viespe?

Ştiu cel puţin trei persoane care mi-ar spune că nu trebuie să generalizez, că unii sînt graşi, şi că dacă am văzut câţiva aşa nu înseamnă că sînt toţi (la City Grill de exemplu, pe Lipscani, e o bună populaţie de chelneri traşi prin strecurătoare, impresionant de şcoliţi. În plus, e un loc bun de adus străini care vă vizitează, au mici buni). Mai ştiu o persoană care ar veni sigur cu inaptul răspuns, de care chiar mă pot lipsi, "pentru că aleargă mult, toată ziua".

Pe de altă parte, o situaţie colaterală este cea a întrebărilor care aşteaptă un răspuns, dar pe care oamenii nu îndrăznesc să le pună, de teamă să nu se facă de râs. Nu ştiu de ce, numai copiii au voie să întrebe orice, la spre amuzamentul mamelor extaziate. Dacă un adult întreabă de ce sânt guguştiucii gri este considerat prost.

Un proverb aşa zis chinez spune că "cel care întreabă este prost cinci minute, pe când cel care nu întreabă rămâne prost toată viaţa". Ce mult îi admir pe spectatorii sau participanţii la evenimente, pe elevii care îndrăznesc să rostească acea întrebare simplă, care în secret stă pe buzele tuturor, dar care nu se face să fie pusă. "Ce reprezintă sculptura asta, de ce i-aţi pus pene?" "Când filmaţi vă gândeaţi la ceva, sau manevraţi camera aşa, într-o doară?" "De unde aţi avut bani să produceţi filmul, dacă ziceţi că lucraţi doar din pasiune?" Şi totuşi, cum vă menţineţi talia aceasta pentru care v-ar invidia orice model, lucrând toată ziua cu mici şi bere?"

Stare de caniculă

Chiar dacă oraşul e pustiit de căldură, soarele te arde când aştepţi să traversezi, copacii încep să se usuce, iar vântul nu face decât să deplaseze de colo-colo mase de aer secătuite de oxigen, o plimbare pe jos din Lipscani până pe Plevnei îţi scoate în cale un caleidoscop de viaţă amuzantă.

Pe Brezoianu, în fereastra unei case vechi, un tânăr trimite mesaje şi zâmbeşte cam dulceag şi gay. Imediat îi atribui în imaginaţie o viaţă extremă plină de efemere relaţii, instalat în garsoniera sau apartamentul închiriat în centru, special pentru mai multe aventuri. Mai spre Sala palatului, pe o stradă mizerabilă, un nene se sterge de sânge pe faţă, iar alt nene se pregăteşte să măture un morman de gunoaie de anvergură napoletană, anunţând faptul cu voce tare, parcă pentru a se îmboldi singur şi îmi strigă: "se pare că arătaţi bine".

La intrarea în Cişmigiu, depăşesc două fetiţe de vreo 7-8 ani, una blondă cu părul lung până la şold, alta brunetă cu o codiţă groasă, care se hîrjonesc. Sînt cu tatăl lor, care le întreabă cum s-au jucat. "Hai, spune", se roagă el de una, cu un aer teatral. Ea nu vrea. "Ce crudă eşti!" exclamă tatăl, pe un ton tragi-comic. Mă uit în urmă  şi văd un bărbat elegant şi vesel.

Spre rondul cascadei, remarc un bărbat extrem de palid şi abătut aşezat pe bancă. Pe iarbă, băieţelul acestuia tocmai se ridică îngrozit de o pană de porumbel care i s-a lipit de mână. Cu un oftat, tatăl se ridică şi îl curăţă, dintr-o smucitură - "tăntălăule", aud cu groază cînd trec pe lângă ei.

Mai departe, fete machiate şi leneşe, pe bancă, discutând despre valize la check-in; un cuplu focos de tineri la 50 de ani, el negricios şi pocnind de energie, ea pe genunchii lui; un jogger cu bustul gol, gras şi terminat. Trei bătrînei din epoca 1920, o doamnă şi doi domni, toti excesiv de uscaţi şi albi, aproape transparenţi, se întreabă ce mai fac şi cum se simt. Doamna afişează o eleganţă desuetă încă de prin anii '70, veşminte gata să se destrame. Mă mir că mai există exemplare din această specie. Oricum, dacă mai există, prin cartierul nostru se pot întâlni.
Mai sînt adolescenţi în bărci, unii insoţiţi de sticle de Coca-Cola la doi litri, adolescenţi care încearcă să culeagă fructele de Macrula, mai este maşina de analizat palma, buticul unde mai poţi găsi apă minerală în sticle de sticlă, dar deja mi se tulbură privirea şi nu mă mai gândesc decât la berea rece de acasă.

Mîncare stricată

Carne împuţită.
Legume ofilite.
Prăjituri acre.
Pîine acră.
Iaurturi provocatoare de diaree.
Pateuri si pain au chocolat tari si sfarîmicioase din cauza vechimii.
Pepeni cu miezul alb, de-a dreptul cruzi.
Mere de toamnă vândute drept mere de vară.
Ciocolată albită de timp.


Cam asta vând numeroşi negustori de produse alimentare din România şi din păcate eu le-am fost client.
De la Gerard, restaurantul aflat la Piaţa Chibrit, am cumpărat într-o seară cu mare poftă şase mici. Carnea era atât de împuţită, încât nici n-a fost nevoie să îi gust. Când am deschis pachetul acasă, mirosul pestilenţial a umplut bucătăria.

Chiar azi m-am păcălit cu o şaorma de vită cumpărată la Sahin Doner Kebab pe Dinicu Golescu. Carnea era oribilă, scârboasă. Am aruncat pe fereastră 18 lei.

După ce am primit ecleruri cu crema acră la nenumărate cofetării, o felie de tort putred la cofetăria La Coana Mare de pe Moşilor 225 şi prăjiturele de casă antice, uscate şi scîrboase la Ana Pan , mi-e teamă să mai intru în cofetării. Nici nu mai vorbesc de patiseriile care etalează aceleaşi produse şi noaptea, după ce închid, de unde uşor înţelegeţi că a doua zi vor fi disponibile cumpărătorilor înfometaţi.

Patronilor şi vânzătorilor din România nici nu le trece prin cap să arunce marfa veche. Totul trebuie să ajungă în sacoşa clientului, considerat, uneori pe bună dreptate, un porc obişnuit cu lăturile. Nimic nu pleacă de pe tarabă, nici cartofii putrezi, nici brânza fermentată, nici ouăle clocite, nici laptele cu tentă bătută, nici ceapa degerată.
N-am mai văzut atâta mîncare stricată nicăieri, nici măcar în India. Acolo am mâncat cea mai proaspătă pâine din lume, cele mai proaspete fructe, cele mai proaspete gogoşele, orezuri, sucuri şi sosuri. Mă refer la mâncarea din oraş, nu la cea pe care ţi-o prepari singuri acasă.

10 martie,

prima zi de muguri şi de oameni albiţi de iarnă, ieşiţi în Cişmigiu ca muştele. Era un zumzet acolo şi toţi stăteau să prindă o rază de soare şi dăduseră buzna pe pajişti, unde nu erau prea multe flori. Doar la intrarea dinspre Schitu Măgureanu am văzut viorele de un albastru penetrant. Când te uitai în contre-jour nu vedeai nimic, atât de luminos era soarele de martie. Ieri am văzut un fluture maro.