Dicţionar de intrări 3

Intrarea Argeaua este de tip bloc retras, anii’30. Sînt multe intrări la fel în Bucureşti, o să vedeţi. A cui o fi fost ideea mă întreb. Nu au lumină şi induc tristeţe. Pe Argeaua nişte clopoţei de vînt murmurau la un balcon şi creşteau de mici trei mesteceni. Must find what Argeaua means. Intrarea Securei se remarcă prin linişte şi o remorcă, o bunică şi un nepoţel la poartă.

În acelaşi cartier adorabil am văzut intrarea prof. Iuliu Valaori, unde am păţit privirea aceea mirată pe care o primeşti cînd mergi pe drumuri private. Un localnic venind acasă s-a uitat întrebător la mine. Valaori e o străduţă ca un cîrcel de viţă-de-vie, de nu-i poţi vedea capătul, aflat în unghi drept vest faţă de cercetătorul din priviri.
În liniştea tipică, trăsătură de caracter a intrărilor, se auzea doar zgomotul de pămînt căzînd în ploaie de la un balcon. O mîţă, sătulă de ghivece, le distrugea golindu-le cu spor. Cine a fost domnul Valaori vă spun îndată: lingvist şi filolog, profesor universitar, ministru al instrucţiunii publice, specialist în indo-europenistică şi limbi clasice. Bănuiesc că era om. Viaţa lui a fost între 1867 şi 1936.
Ultima intrare din episodul acesta este una mai cunoscută, intrarea Italiană. Se termină cu o instituţie. Aici l-am reîntîlnit pe simpaticul urban, care e prietenos cu oamenii, stă pe ziduri şi transmite mesaje ingenue. Odată zicea "dă-mă jos", altădată se bucura că a venit pe planeta noastră. Dansati?

Expoziţii bucureştene

Astăzi mai este deschisă expozitia Comorile timpului. Civilizaţii din epoca pietrei. Este o impresionantă adunare de obiecte de la 26 de muzee din ţară, două universităţi (Alba-Iulia şi Iaşi) şi de la Institutul de arheologie din Iaşi. În general este vorba de mascotele exponatelor arheologice, în sensul că sînt piese faimoase şi spectaculoase, precum „Gînditorul de la Hamangia”, „Madonna de la Rast”, "bocitoarea de la Parţa", cel mai vechi vas de lemn din Europa, cele mai spectaculoase vase Cucuteni.

Exponatele sînt grupate tematic: metalurgia cuprului şi aurului acum 6000 de ani, gospodăria, locuinţele, vînătoarea sau „spiritualitatea”. Totul este bine luminat şi expus, cu orientare spre publicul neavizat, lipsind de exemplu detaliile vehiculate în limbajul arheologic, cum ar fi provenienţa fiecărui obiect sau apartenenţa lui la o cultură.

Am impresia că încă o expoziţie de anvergură, interesantă şi irepetabilă a tecut neobservată. Ar fi trebuit să fie deschisă cel puţin trei luni. Poate o mai prindeţi, e deschis pînă la ora 18, la Muzeul national de istorie.

La ora 11:00 pe Bd. Regina Elisabeta 49, la Arhivele Naţionale ale României, se vernisează azi expoziţia "1939 - Zile de pace, Zile de Razboi". După cum deducem uşor, ora şi ziua limitează participarea salariaţilor la vernisaj, dar expoziţia este deschisă pînă pe 29 mai. Citez din prezentarea compusa de organizatori: "Publicul interesat mai degrabă de aspectele politice şi economice interne şi internationale este invitat să vizualizeze ilustrarea evenimentelor anului 1939: succedări de guverne, alegeri parlamentare conform constituţiei carliste, asasinarea premierului Armand Călinescu…” şi, mai jos: "publicul larg ar putea fi atras de secţiunea de viaţă culturală şi cotidian: petrecerea timpului liber, serbări populare, serbări naţionale, turnee ale marilor teatre şi marilor artişti prin ţară, viaţa asociativă, sport, viaţa rurală, modă, eforturi de urbanizare a diferitelor localităţi din provincie, chestiuni şcolare şi religioase, prezenţa României la Expoziţia Internaţională de la New York şi multe altele". Vorba lui Moromete după citirea ziarului: adică mintea ta, Cocoşilă, e la alte prostii. Oricum, sună promiţător.

Am văzut din întîmplare, trecînd prin staţia de metrou Dristor 1, expoziţia de fotografie Cele două lacuri, care s-a terminat pe 26 aprilie. Treceam pe acolo, nu aşteptam metroul şi nu mi-am dat seama de expoziţie decît atunci cînd privirea mea rătăcind peste oameni şi ziduri a întîlnit ritmul scaunelor din fotografia Anelisei Salan. Mi-am dat seama că nu era un afiş publicitar, mi-am moderat graba şi m-am uitat la toate fotografiile făcute în jurul lacurilor Morii şi Fundeni, remarcabile cu toatele şi reuşind să dea o alură de mister şi un alt unghi de vedere acestui oraş strîns în clişee.

Cetăţenii care aşteptau metroul erau nepăsători. O doamnă stătea cu spatele la o fotografie şi nu s-a dat la o parte nici cînd eu îmi lungeam gîtul să văd îndărătul ei. Am remarcat cu ocazia asta ce sală nimerită pentru expoziţii este Dristor 1, cu peronul ei unic, flancat de coloane late de susţinere şi cu un trafic moderat. Un fel de bazilică modernă, în care se poate îmbina pasajul cotidian funcţional cu admirarea unor creaţii artistice.

Fante de Obor

Mai există fanţi de Obor. Chiar dacă definiţia lor, denumirea ştiinţifică şi pozele semnificative nu se găsesc fixate prin dicţionare, ei sînt uşor de recunoscut. E ca atunci cînd întrebi unde e şi cum arată craximada, iar vînzătorul de lumînări şi flori pentru cimitir îţi răspunde să mergi mai departe, că o s-o recunoşti.

S-au suit în 335 pe la Ştefan cel Mare şi nu erau doi la metru, ci trei la 1,50. Pe la 16 ani, în ultimul răcnet de cămaşă neagră, gecuţă de piele neagră, pantaloni albi, ochelari D&G, diamante zirconice, tenişi sclipicioşi de muşama bleumarin preţioasă, freze aricioase multidirecţionale fixativate. Ochii strălucitori, tenul smead, reflexe de bucle negre, agitaţie, importanţă şi lănţişoare.

Nişte drăguţi, mici bijuterii precum colecţia specială de parfumuri miniaturale.

Dicţionar de intrări 2

Despre intrări o veste şocantă. Am aflat numărul intrărilor din Bucureşti. Acesta este 862. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că sînt aşa de multe.

Calculînd sumar şi neţinînd cont de vreme, de timp şi de dispoziţie, voi avea nevoie de cel putin doi ani să completez colectia proiectată de mine cu atîta entuziasm.

Nu voi abandona însă, pentru că în aceste momente, cînd ni se relevă enormitatea sarcinii pe care o avem de îndeplinit, sau înălţimea muntelui pe care îl avem de urcat, ne confruntăm cu lenea noastră fundamentală, iar rezultatul este o curiozitate.

Îmi place să fac această colecţie şi pentru că este inutilă. De fapt credinţa mea este că totul este inutil pe lume, dar unele lucruri sînt vădit inutile în accepţiune publică, pe cînd altele sînt inutile ca un măr frumos în care locuieşte un vierme.

Prin urmare, nu ştiu încă în ce ritm se vor succeda intrările, dar deocamdată continui azi cu intrarea Mr. Alexandru Câmpeanu. Dacă pătrunzi pe această străduţă dintr-un cartier neumblat din zona pieţei 1 Mai, eşti recompensat cu o broscuţă fistichie.

Dicţionar de intrări 1

Corolar la „nu e om să nu fi scris o poezie” dau acum „nu e om să nu fi colecţionat ceva”. Uite, şi cei care scriu pe bloguri colecţionează zile şi idei.

Am colecţionat gimbuşlucării, comicării şi marţafoaie, ciuble, chietroaie şi panarame şi mi-a venit ideea să public acum colecţia completă a fundăturilor din Bucureşti, numite administrativ intrări. Sînt străzi intrările astea şi totuşi nu sînt, cu ele începe şi se termină o lume, de multe ori parcă nu fac parte din oraşul nostru. E suspect să mergi pe aceste străzi, pentru că te transformă din trecător în vizitator. Pot face şi lege a intrărilor: persoana care apucă pe o intrare, va merge întotdeauna dublul distanţei parcurse.

Episodul întîi vorbeşte despre Intrarea Margareta, din zona Foişorului de foc.

Descoperire întîmplătoare

Citesc în acest moment Studii folclorice, de Lazăr Şăineanu. Şi aruncîndu-mi ochii pe biografia lui, am observat că s-a născut acum 150 de ani. 23 aprilie 1859. Asta ar putea fi prilej de comemorare, dar nu vorbim de vreun cărturar sau poet naţional, ci de un lingvist şi folclorist evreu, născut Lazăr Schein la Ploieşti, şi ca atare neavînd cetăţenie română. Prezentînd prin urmare această lipsă, nu a putut fi angajat în sistemul de învăţămînt românesc. Concomitent cu eforturile sale de a obţine cetăţenia, care au durat doisprezece ani şi s-au soldat cu un eşec, a avut de îndurat mizeriile făcute de colegii V.A.Urechia, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Sturza, Iacob Negruzzi, precum şi de alţii, mai puţin cunoscuţi.

Deşi a scris mult depre limba română, despre folclorul şi basmele românilor, deşi s-a zbătut să facă tot ce a putut pentru a se integra, inclusiv a adoptat religia creştină ortodoxă şi deşi a luptat împotriva răutăţii semenilor, cariera i-a fost compromisă fatal. De aceea s-a cărat la Paris. Cu această frază se încheie atîtea cariere şi destine începute în România, încît mi se pare deja o locuţiune verbală, o gradaţie, un fel de diplomă de marcă românească.

De unde toată viaţa studiase folclorul românesc, s-a apucat să studieze folclorul franţuzesc. Mărturisesc, nu auzisem de acest om pînă nu am cumpărat cartea, şi aceea pentru că mă interesează subiectul. Dar mă opresc aici, recomandînd recenzia lui Laszlo Alexandru.

Povestea lui Lazăr Şăineanu este una exemplară. Semnificaţia ei anti-semitistă este contextuală cred, pentru că aparţine de fapt spiritului distrugător al românilor, acest mitic instinct de a nivela, de a nu primi nimic din afară, de a pune sub oboroc lumina, de a-şi promova doar membrii cercului de opinie cît mai conformistă. De el s-au lovit în trecut, acum şi pururea oameni de toate etniile şi naţionalităţile. Explicaţia acestui spirit rămîne deocamdată nestudiată.

Prinţesa

Prinţesa e persoana cea mai pedantă din cartier. În fiecare zi găseşte un nou detaliu de eleganţă şi împopoţonare. Azi avea o baretă de plastic verzuie peste părul sîrmos ca de arici, fixat natural, prin nespălare. Doar un inel pe inelar. Şi două pungi cu căpătuieli de Paşti. Zi minimalistă.
Prinţesa este un băiat de la casa de copii, care are de-acum poate optişpe ani şi care trăieşte în perimetrul nostru cu caracter marcat de răspîntie. (Tot am aflat de curînd din cartea „Străzi vechi din Bucureştiul de azi” că trăiesc în fosta mahala a dracului. Noroc să hie.) Ea se întreţine cu vînzătoarele cele mai cumsecade şi în contact direct cu cetăţenii, respectiv cele de la pîine şi de la covrigi. De la ele am auzit că îl strigau Prinţesa. Mereu mă uimesc toaletele ei, dar n-am ştiut niciodată, de cel puţin patru ani de cînd a apărut pe aici, cine e şi ce poveste are. Se îmbracă girlish. Nu cerşeşte niciodată explicit. Întreţine o conversaţie cu fetele de la patiserie şi stă prin preajmă, ba mai comentează şi diverse evenimente. Azi însă, cînd să plătesc covrigii, mi-a arătat nişte bacnote de un leu, „din ăştia, din ăştia”. I-am dat şi eu un din ăla.Despre ea sau el o să mai scriu.

Ultimii cozonaci

La patiseria cu covrigi erau azi numai cozonaci. Coadă nene, dar stau, că aveau şi rămăşiţe din vremurile seculare, croisanţi cu finetti. În faţa mea un domn ia zece cozonaci. El îi ia unul cîte unul şi îi pasează soţiei, avînd timp să schimbe o glumă cu vînzătoarea, căreia îi semnalează pe această cale că va avea vînzări memorabile. În acest răstimp soţia dumisale se afla mai grea cu zece cozonaci şi aştepta. Ulterior, i-am văzut depărtîndu-se. Ea cu trei pungi şi el cu două.

Cozonacii se duc cete cete. O doamnă, după aşteptarea de rigoare, cere UN cozonac. Este întrebată dacă are comandă, iar neavînd este refuzată. Momentul adevărului: vînzătoarea, după acest caz unic dar tulburător, se apleacă pe geam şi strigă ca un megafon răblăit că nu se dau decît pe comandă cozonacii. O tanti de peste opt decenii în etate nu a înţeles mesajul. Crede că nu se mai dau nici ăia pe comandă. Cu panică, prezintă dovada comenzii, bonul cu numărul, sperînd că va mai apuca totuşi cozonaci, pe vremurile astea grele.

Ajung la geam şi cer cei doi croisanţi. Un pensionar din spate mă jeluieşte, că am stat la tot codoiul pentru amărîţii de croisanţi nepascali. El n-ar fi stat, sau...?
Ehei, spre cafeluţă, înainte!

Pentru minte, bilă şi literatură

Trebuie să iau o reţetă de la policlinica Centrul Medical Batiştei. Pentru o mătuşă în etate. Zi cu soare, o băbuţă vorbeşte cu jandarmii de la ambasada Americii – „pe tine nu te-am mai văzut pe aici, frumosule!”

Înăuntru, după prima senzaţie de acomodare a pupilei, văd că o tanti spală pe jos. Mereu am avut convingerea că spălatul pe jos este esenţa profilaxiei tuturor boalelor. Spălatul pe jos a fost şi este obsesiv în şcoli, spitale şi policlinici, scări de bloc şi McDonaldsuri. De la pătura de culoarea canalului, pusă pe teu, care mi-a infestat copilăria cu mirosul de clor, pînă la mopul care freacă neîncetat muşamaua de la Mac, aceşti agenţi ai curăţeniei au adus mereu mai aproape icterul de ficatul meu. Pereţii se pot coşcovi, mirosurile stătute pot staţiona, clanţele se pot năclăi, dar pardoseala va rămîne pururea un bastion apărat de femeile de serviciu cu găleata şi mopul/teul şi cu sentimentul sarcinii bine duse la capăt.


În Centrul Batiştei carevasăzică se amestecă un miros de clor, praf umed şi diaree, căci toaleta de la parter are mereu uşa larg deschisă. Mi se întoarce stomacul pe dos. Mă uit şi eu aşa prin jur cînd trec rapid spre etajul şase. Pe o uşă scrie „Accesul interzis. Sterilizare”. Uşa e lăsată, formînd în consecinţă o fantă în partea de sus. La fiecare etaj oferta de cabinete şi specializări variază, odată cu gresia de pe jos şi de pe sus, zugrăveala, mobilierul paradit, grilajele sau grafitti-urile.

Bine că am scăpat, rău că n-am rezolvat. Doctoriţa nu este pentru moment în cabinet, a ieşit puţin, după cum îmi zice doamna de la fişiere, care totuşi nu ştie de cînd şi pentru cît timp va mai lipsi doctoriţa – „n-am urmărit, că mă chinui să citesc aici o revistă, e scris cu litere aşa mici!”. Mă duc să mănînc ceva, că poate apare între timp. Am ochit un fast-food verde, Frufru, tot pe Batiştei, unde au paste şi salate şi pernuţe verzi.

Intru în local, îmi iau salata mediteraneeană şi mă instalez. Ce bine că aici sînt departe de policlinica de tristă moştenire. Vizavi de mine, o fată impecabilă are nişte veşti misterioase, pe care le promite la telefon tatălui, mai pe seară cînd se vor întîlni – „hai că o să-ţi povestesc cum am ajuns eu ieri la spital pe perfuzii.” Ce rău îmi pare că nu pot să o rog să-mi povestească şi mie.
Dar ce se întîmplă? Una din fetele de la contoar începe să măture. Nu, sper că nu va veni şi în dreptul meu. Dar ea vine, ba chiar insistă şi sub picioarele mele. Mi se întoarce stomacul pe dos. S-a dus naibii plăcerea de a mînca. Mă uit afară pe geam, aştept să termine odată. Cum am putut să uit? Fata continuă cu esenţialul, spală pe jos cu mopul. Abandonez salata şi din puţ mă întorc la lac. Doctoriţa nu a revenit. Plec. De afară mai fac două poze cu Centrul medical, care are un etaj superior fascinant pentru Bucureşti. O loggie cum mai vezi prin Italia doar, sau poate prin Caracal sau aiurea prin fostul judeţ Romanaţi, care mă face să mă întreb din ce perioadă datează clădirea. Asta mă costă o interpelare din partea agentului de pază de la ambasada Americii. Mă strigă de la colţul străzii de unde făceam pozele şi mă roagă să i le arăt. Mă duc şi îi arăt pozele. Îmi mulţumeşte şi mă lasă să plec.

După aşa o după-amiază cred că doar ceaiul de curcubeţea mă mai poate mulţumi. Alerg spre tine, ceaiule!

Portret de familie

Dimineaţa la prima oră la nouă jumate ies din bloc şi mă îndrept cu sufletul intact către patiseria cu covrigi. Chiar după achiziţionare, cu covrigul în vînt, stau la trecerea de pietoni, unde o scenetă are să se desfăşoare în faţa mea, pe trotuar.

El are adidaşi ponosiţi şi blugi strîmţi, şapcă şi geacă de blugi şi împinge un cărucior jigărit de prea multe generaţii folosit, în care stă un copil mărişor. Ea e blondă, cu burta mare, haine flenduroase, mai în vîrstă decît el şi are aerul de alcoolică al unei femei de serviciu care a lucrat la noi la bloc, de provenienţă autointitulată "de la Moldova". În spatele lor vine un băiat de vreo cinci ani. Toţi mănîncă bunătăţi de la patiserie. Băiatul aruncă pe jos hîrtia de la ştrudel, cînd o pensionară se repede ca uliul şi îi strigă: "ia-o de jos, nesimţitule, nu vă e ruşine!" Copilul se întoarce, ia hîrtia şi îşi urmează familia, cînd tatăl se repede ca vulturul asupra lui, îi smulge hîrtia şi o aruncă pe jos, smucindu-l de mînă şi trăgîndu-l după el: "morţii mătii de vacă, nu e coşuri aici!".

Familia traversează strada, chiar prin dreptul coşului de gunoi. Eu mănînc şi nu ştiu dacă să rîd sau să plîng.

Lunea incerc Mega Image

Luni, ziua mea favorabila, proaspat inceput (desi sintem in 13, pe fundal vocea cirtitoare incearca sa modereze avintul). Sa ma duc sa imi iau un croissant si un pain-au-chocolat de la Mega Image, chiar daca asta inseamna sa amin cafeluta. O voi bea cu mai mare placere, alaturi de croissant.
Mega Image, super-marketul de origine belgiana, unde se gasesc produse de calitate. Este plin aproape mereu, insa categoriile de virsta si sociale difera in functie de ora.
Zece jumate, categoria pensionari cu pensii decente sau cu fii si fiice in strainatate. Sectiunea patiserie nu are o mina buna, dar insfac totusi un pain-au-chocolat si un croissant si ma grabesc spre casa. Ajung in apartament si hotarasc sa sterg praful si sa pun aspiratorul, iar pentru toate acestea rasplata sa-mi fie cafeluta incintator acompaniata. Zis si facut. Citeodata asteptarea e atit de placuta datorita recompensei de la capat, incit putem lucra o zi intreaga cu burta goala, nu-i asa?

Dar vai, harnica fata nu stia ce primejdii o pindesc. Cafeaua aburinda si farfuria fiindu-mi alturi, dau sa musc din pain-au-chocolat si chiar imi infig dintii intr-un pesmet sfarimicios si naclait de grasime veche. Obiectul de mincat trebuie ca data de simbata. Pe un val de injuraturi ma gindesc la potentiala reactie a celor care: a) ajunsi dupa o viata de asteptare si frustrari in Paradis, constata ca trebuie sa trimita un dosar complet (CV, scrisoare de intentie, recomandari) pentru obtinerea locului acela cu multa verdeata; b) dupa munca grea si frustrari care au durat douazeci de ani isi vad economiile furate de banca. Ce sa fac? Sa imi consolidez zicala nationalist-comunista "cine nu casca ochii casca buzunarele", sau sa imi fac dreptate? Astazi, aleg actiunea.

Avind si alte treburi, ajung la Mega pe la unu. Acum deja sint cozi de salariati si ceva pensionari cu pensie decenta. Cu calm, o abordez pe responsabila cu patiseria, explicindu-i neutru situatia si solicitind schimbarea produsului pain-au-chocolat. Obtin o cautatura contrariata si scirbita de parca as fi anuntat cu inocenta ca ma pregatesc sa fac pipi in fata raionului. Doamna responsabil imi ia punga, se uita la produs, de nervi il scapa pe jos. Produsul in cadere face un zgomot de scindurica de brad pe ciment. "La cum arata, il aveti acasa de simbata" imi zice responsabila. "L-ati platit?" Aici tonul meu deraiaza si ma lansez in amenintari cu reclamatia. Pina la urma responsabila se duce la sefa ei cu produsul si se intoarce comunicindu-mi cu scirba ca pot sa-mi aleg altul.
Oare chiar in loc de prezumtia de nevinovatie o fi mai usor sa-ti imaginezi ca cineva bate drumul ca sa-si valorifice croissantul ramas de saptamina trecuta, neputind plati 2-3 lei ca sa ia unul nou?
Am trecut repede pe lîngă portocalele mucegăite şi ridichile ofilite, fără să fiu mîndră de reuşita mea.

Poze cu pomi in floare

Anul ăsta e bun pentru pomi. De mult n-au mai fost atît de încărcaţi cireşii, merii, corcoduşii, magnoliile, vişinii, caişii sau piersicii!

În Herăstrău la ora două mă încălzesc la soare şi încerc să reţin cumva mirosul, dantelăria, exuberanţa, gingăşia culorilor şi efemerul atîtor crengi cu milioane de floricele. Fac poze. Nu sînt singura. Lumea simte la fel şi metoda pozelor este la modă. Un cuplu a ochit un copăcel mai scund şi se ascunde după crengi, pentru a o imortaliza pe ea încadrată de flori. Două fete machiate, coafate şi cu cizme mov nu se sfiesc să pozeze pe fundalul unor corcoduşi roz. Aş vrea să le fac o poză cînd zîmbesc, dar mi-e ruşine.

Eu sînt singură, aşa că fac poze cu pomii. Stau mult timp pe o bancă, lîngă pavilionul H, în faţa unei fîntîni arteziene în formă de lalea. Stau. În birouri acum nu sînt pomi. Nu vor fi niciodată, nici în anii favorabili.