i

i

joi, 16 aprilie 2009

Pentru minte, bilă şi literatură

Trebuie să iau o reţetă de la policlinica Centrul Medical Batiştei. Pentru o mătuşă în etate. Zi cu soare, o băbuţă vorbeşte cu jandarmii de la ambasada Americii – „pe tine nu te-am mai văzut pe aici, frumosule!”

Înăuntru, după prima senzaţie de acomodare a pupilei, văd că o tanti spală pe jos. Mereu am avut convingerea că spălatul pe jos este esenţa profilaxiei tuturor boalelor. Spălatul pe jos a fost şi este obsesiv în şcoli, spitale şi policlinici, scări de bloc şi McDonaldsuri. De la pătura de culoarea canalului, pusă pe teu, care mi-a infestat copilăria cu mirosul de clor, pînă la mopul care freacă neîncetat muşamaua de la Mac, aceşti agenţi ai curăţeniei au adus mereu mai aproape icterul de ficatul meu. Pereţii se pot coşcovi, mirosurile stătute pot staţiona, clanţele se pot năclăi, dar pardoseala va rămîne pururea un bastion apărat de femeile de serviciu cu găleata şi mopul/teul şi cu sentimentul sarcinii bine duse la capăt.


În Centrul Batiştei carevasăzică se amestecă un miros de clor, praf umed şi diaree, căci toaleta de la parter are mereu uşa larg deschisă. Mi se întoarce stomacul pe dos. Mă uit şi eu aşa prin jur cînd trec rapid spre etajul şase. Pe o uşă scrie „Accesul interzis. Sterilizare”. Uşa e lăsată, formînd în consecinţă o fantă în partea de sus. La fiecare etaj oferta de cabinete şi specializări variază, odată cu gresia de pe jos şi de pe sus, zugrăveala, mobilierul paradit, grilajele sau grafitti-urile.

Bine că am scăpat, rău că n-am rezolvat. Doctoriţa nu este pentru moment în cabinet, a ieşit puţin, după cum îmi zice doamna de la fişiere, care totuşi nu ştie de cînd şi pentru cît timp va mai lipsi doctoriţa – „n-am urmărit, că mă chinui să citesc aici o revistă, e scris cu litere aşa mici!”. Mă duc să mănînc ceva, că poate apare între timp. Am ochit un fast-food verde, Frufru, tot pe Batiştei, unde au paste şi salate şi pernuţe verzi.
Intru în local, îmi iau salata mediteraneeană şi mă instalez. Ce bine că aici sînt departe de policlinica de tristă moştenire. Vizavi de mine, o fată impecabilă are nişte veşti misterioase, pe care le promite la telefon tatălui, mai pe seară cînd se vor întîlni – „hai că o să-ţi povestesc cum am ajuns eu ieri la spital pe perfuzii.” Ce rău îmi pare că nu pot să o rog să-mi povestească şi mie.
Dar ce se întîmplă? Una din fetele de la contoar începe să măture. Nu, sper că nu va veni şi în dreptul meu. Dar ea vine, ba chiar insistă şi sub picioarele mele. Mi se întoarce stomacul pe dos. S-a dus naibii plăcerea de a mînca. Mă uit afară pe geam, aştept să termine odată. Cum am putut să uit? Fata continuă cu esenţialul, spală pe jos cu mopul. Abandonez salata şi din puţ mă întorc la lac. Doctoriţa nu a revenit. Plec. De afară mai fac două poze cu Centrul medical, care are un etaj superior fascinant pentru Bucureşti. O loggie cum mai vezi prin Italia doar, sau poate prin Caracal sau aiurea prin fostul judeţ Romanaţi, care mă face să mă întreb din ce perioadă datează clădirea. Asta mă costă o interpelare din partea agentului de pază de la ambasada Americii. Mă strigă de la colţul străzii de unde făceam pozele şi mă roagă să i le arăt. Mă duc şi îi arăt pozele. Îmi mulţumeşte şi mă lasă să plec.

După aşa o după-amiază cred că doar ceaiul de curcubeţea mă mai poate mulţumi. Alerg spre tine, ceaiule!

2 comentarii:

  1. Haha, asta era la fel si cand am fost eu ultima data acolo, adica acum vreo 22 de ani.

    RăspundețiȘtergere
  2. @simonarrr: asa avem parte de un muzeu viu!

    RăspundețiȘtergere