Craciun fericit in Bavaria

Zapada mare si liniste. Pasarele colorate mai trec iute dinspre padure. Ninge. De pe geam se vad dealuri, case pastelate si paduri. In geamuri sint lumini, trecatorii se saluta si dau zapada.

Oraselul vechi de o mie de ani era populat azi doar cu oameni binevoitori care mergeau la biserica, unde am fost si noi si am ascultat concertul si slujba. Era plin.

Atmosfera este de turta dulce.

La multi ani, va doresc sarbatori fericite!

Proces verbal

Citesc aceasta piesa de literatura postala si ma minunez:

"Întocmit de FPC pachete mici la expediţia primită de la...la data...adresată...expeditor ...destinatar...

S-au constatat următoarele: CN22 anunţă căci are cosmetice. La inventarierea coletului în prezenţa organului vamal s-au constatat următoarele: un parfum Le temps d’une fete (folosit) se îndrumă la destinatar în greutate de 0,202 kg."

Corespondenta simplă trimisă în/din Europa ajunge în trei zile la destinatar, iar în/din America în 6 zile. Însă, dacă acestă corespondenţă conţine ceva mai mult de o scrisoare şi se încadrează astfel la „pachete mici”, atunci va ajunge la destinatarul din România în 3 săptămâni. Cu ce se ocupă pachetul din momentul în care ajunge la vamă şi până când este ridicat de la poştă de destinatar? Zace prin oficii poştale.
Exemplu: am trimis un pachet mic in Germania joi, iar luni destinatarul m-a sunat sa imi multmeasca. La randul meu am asteptat sa primesc un "pachet mic" din Germania, continind mostre cosmetice. Dupa cum am dedus din datele stampilelor postale, pachetul a calatorit trei zile si apoi a trenat prin depozite inca doua saptamini.

Traficul din Bucureşti

Stau în staţie la 301 şi privesc maşinile care trec. Am timp berechet pentru asta, un sfert de oră a trecut deja. În jur, locul e pustiu, la stăvilar la Herăstrău. Adică e pustiu de oameni, el fiind intens populat de păsări şi copaci.

90% din maşini au un singur pasager, şoferul însuşi. Restul au doi pasageri, un el şi o ea de obicei, sau părintele la volan şi copilul in spate. Majoritatea vehiculelor sunt masini de calibru mare, multe sunt 4x4, BMW, Land Rover, Nissan.

În sfarşit, apare si autobuzul mult visat. Ploaia îngheţată m-a cam cristalizat. Nu e foarte aglomerat, pentru ca nu e oră de virf pentru pietoni. Număr pasagerii, sintem 40. De la stăvilar pînă la Piaţa Charles de Gaulle ne târâim în traficul compact, care curge liniar, fără întreruperi. Număr automobilele care ne despart de intersecţie: sint 27. Asta înseamnă că pe lungimea staţiei de autobuz se înşiruie maxim 35 de automobile, cu vreo 45 de pasageri. În autobuz la orele de vârf pot fi 80 de pasageri, iar într-un tramvai şi mai mulţi.

Ce cheltuială de benzină şi timp, pentru o miză atât de mică! Vorba lui Panait Istrati, omenire, proastă mai eşti.

Dictionar de intrari 7

Intrarea Pristolului. Pozele sunt din noiembrie, va aduceti aminte ce cald a fost, nu? Pe o latura a intrarii se remarca biserica Sf. Stefan, cu linistea ei si trandafirii toti albi-verzui. In inima intrarii este o cladire modern art, care pare sa fie cauza crearii acestei intrari. Cineva acolo jos te iubeste si de interes cultural Fundatia Calea Victoriei.

Ice day

A fost o lume de sticla. Acum s-a topit, dar unii isi mai aduc aminte. Chiar inainte sa fac pozele, un domn s-a oprit si a atins cu uimire frunzele, zabovind vreo doua minute in fata minunatiei. In rest, autistii de fiecare zi. Cred ca daca ar ateriza un ozn in intersectie la noi, lumea ar continua sa alerge dupa tramvai sau sa mearga.

web-cam live at the other end of the world

Hobby-ul saptamanii sunt webcamerele live din diferite orase ale lumii. Pana acum le-am ignorat, dar asa de cand m-a rugat cineva sa ies putin sa ma vada de la mare departare pe camera live pe care o avem chiar aici in intersectie, imi place sa ma uit sa vad cum e vremea in locuri in care nu pot ajunge. Probabil din cauza sedentarismului provocat de criza financiara.

Prima placere a fost live-streamul din Mykonos. Cunosteam de asta vara fiecare detaliu al micului golf si mi s-a parut sfasietor sa vad pacea de acum, apusul linistit, marea bleu-argintie. Sa stau si sa privesc de-a lungul zilei acest du-te vino al oamenilor, sa admir miscarea lor browniana. M-a intrigat mereu intensa activitate desfasurata in Grecia chiar si pe insulite mici unde pare sa nu mai fie nimic nou de zis sau de facut.

Azi cel mai mult imi place portul din Helsinki. Cerul plumburiu- roz, zapada pe monumentele sumbre de piatra, vapoarele, atmosfera nordica de poveste. Imi place iarna, pentru activitatea intensa meteorologica. Iarna se deschide stagiunea la spectacole rare de ninsoare, de transformare a obiectelor in sticla, de ceruri impecabile dupa o noapte de viscol, de gerulete cu scart dimineata si alte minuni.

Azi serbam iar victoria

Nici nu-mi vine sa cred ca iar e 1 Decembrie. Si totusi iar este si sint in acelasi loc, la acelasi balcon de bloc nenorocit. Anul acesta s-a remarcat prin vreme urita, ploaie, polei, oameni putini, ambuteiaj minim si parca niste tancuri noi. Saracacios. Dar patriotii nu au lipsit, ba chiar un cetatean aflat in balcon la etajul 1 a salutat trupele fluturind din mina ca un anumit personaj istoric de trista nostalgie si i-a explicat baietelului de linga el, probabil, ce mindra e armata romana.

Notiunea vaga de drepturi la romani

Pentru majoritatea romanilor este normal, corect sau acceptabil sa:

-stai peste program fara sa fii platit
-platesti comision unei firme de resurse umane, in calitate de angajat
-fii bruftuluit de vanzatori pentru ca alegi fructele/legumele, ceri sa ti se taie din bucata noua de sunca nu din cea veche, ceri o bucata mai mica de brinza, nu cumperi fara sa cricnesti alimente vechi
-ti se suspende serviciul de telefonie mobila pentru ca ai intirziat cu plata o luna, chiar daca esti client vechi de n ani, n>5, respectiv sa platesti taxa de "reconectare"
-nu ti se livreze catering la domiciliu daca nu comanzi peste o anumita suma (mare, de obicei)
- nu ti se explice la medic ce afectiune ai si de ce trebuie sa iei medicamentele prescrise
- ti se ceara marunt la magazine sau sa ti se refuze cumpararea daca nu ai marunt, in 99% din cazuri
- stai la coada
- platesti tot felul de taxe inventate ad-hoc.

Lista poate continua, nu-i asa?

Donez medicamente

Update: Pina la urma am donat medicamentele Spitalului de psihiatrie de la Timisul de sus.

Matusa mea s-a prapadit si mi-au ramas multe medicamente noi, pe care n-a mai apucat nici sa le deschida. Sint in termenul de garantie:

Preductal 35 mg
Procto-glyvenol
Fucidin crema 2%
Aspacardin
Detralex
Dulcolax
Aciclovir crema
Atenolol 50 mg
Duspatalin
Distonocalm
Quinax
Celebrex
Detralex
Vitamina E
Vitamina A forte
Nitrazepam
Harpagophytum
Imodium
Pampers adulti
Propolis C
Coenzima Q10 in ulei de catina

Site-ul Dai si primeste este in vacanta, asa ca le-am postat aici. Daca va intereseaza, puteti sa imi ziceti pe ralucasidon@gmail.com

Zilele filmului maghiar - Team Building

Aseara am fost la MTR sa vedem Team Building, un film maghiar din 2010, de Réka Almási . Este saptamina filmului maghiar (14-21 noiembrie) si intrarea este libera. Am plecat la cinematograf cu ceva prejudecati, asteptandu-ma sa vad un film trist, dur si foarte bun. Asteptarile nu mi-au fost contrazise, pentru ca filmul este tragic, chiar zguduitor, dar nu pentru ca arata ororile razboiului, ci pentru ca rezuma cu o franchete brutala fenomenul sclaviei moderne in cadrul unei corporatii. Este totusi o comedie neagra. Am ris de la inceput la sfarsit. Filmul este excelent, bugetul nu pare sa fi fost mare, toata actiunea se desfasoara la hotelul unde sint cazati angajatii unei multinationale, veniti la training for team building. Cu toate astea, scenariul, dialogurile si jocul actorilor sint atit de pline si valoroase, ca tensiunea te absoarbe si te raneste aproape.
Mi-a placut faptul ca subiectul relatiilor de munca in cadrul companiilor implantate in Europa de est este abordat pe fata. Ipocrizia cu care oamenii sint exploatati, fiind facuti sa creada intr-o cariera, manipulati psihic prin frica, santajati material cu salarii mari, dar pentru care trebuie sa isi sacrifice viata si demnitatea, faptul ca pentru aceste firma ei nu sint decit o mina de lucru educata si mai ieftina, care poate fi concediata in orice moment, tot adevarul jalnicei conditii de sclav, poleita cu denumiri profesioniste din vocabularul managerial este spus pe fata. Nu ma astept sa vad prea curind aceste teme intr-un film romanesc.

Este foarte dificil sa iti pastrezi independenta, principiile, sa nu te lasi manipulat. Singurul angajat care isi arata deschis nesupunerea si critica jocurile penibile si umilirea angajatilor este infrint pina la urma de talentul psihologic al managerului expatriat.

Filmul merita premiat si bineinteles vazut.

Dictionar de intrari 6

Am revenit la lucrul cu dictionarul de intrari, intr-un cartier destul de fabulos. Aici vedeti Intrarea Heliade intre vii, pazita de domnisorul patruped. Cred ca este singura scarita care duce la portita casei pe care am vazut-o in Bucuresti.

Demolări pe Buzeşti

Asa cum scria pe fotografiile din anii '30, "un obstacol în calea uitării", tot aşa postez şi eu ceva imagini cu ultimele clipe ale unui cartier. Fără să ştiu nimic, am trecut pe Buzeşti şi am văzut excavatoarele tronînd pe mormane de moloz, o imagine atît de familiară bucureştenilor. La început această imagine provoca groază, însă acum lumea o vede ca pe un baros dat înapoierii şi ca pe un şut în cur spre progres. Ca şi copiii care ajung să aibă gesturile, discursul şi destinul părinţilor, chiar dacă îi detestă, românii continuă opera şi vocabularul marilor înaintaşi semi-analfabeţi propulsaţi în frunte de revoluţia comunistă şi rămaşi pe veci acolo. Este vorba de o emulaţie inconştientă, semnalată în termeni mai complicaţi de sociologul francez Pierre Bourdieu.

Din articolele şi comentariile de pe net am văzut că există un grup de voci care contestă demolările şi distrugerea vestigiilor istorice şi patrimoniului arhitectural şi alt grup care susţine curăţarea oraşului de “magherniţe” şi modernizarea prin fluidizarea traficului şi construirea de clădiri „moderne”. Primele voci aparţin postmoderniştilor (sec. XX-XXI), sunt puţine şi lipsite de putere, iar celelalte aparţin moderniştilor (secolul XIX), şi sunt majoritare. Este normal, proporţia corespunde celor 100 de ani de înapoiere a României fata de vest.

Toate vocile discută oportunitatea estetică şi igienică a demolării, însă nimeni nu se preocupă de faptul cel mai grav: acele case aparţin unor cetăţeni. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este implacabilă în Romînia. De fapt, nici o contestaţie a vreunui proiect public nu a trecut vreodată la primărie. Ştiu că proprietarii de locuinţe din zona Titulescu s-au luptat cu îndîrjire să împiedice construirea pasajului Basarab, care le va trece pe sub geamuri şi va face viaţa un fum de eşapament, dar nu au avut nici cea mai mică şansă. Dar sătulul nu crede la ăl flămând şi nimeni nu se gîndeşte la cum este să ţi se demoleze casa, mai ales că toată lumea stă la bloc şi blocurile nu se demolează, hehe. Azi o maghernita, maine un monument istoric, dar cui ii pasă?

Hotelul Marna apărea pana recent în ghidurile turistice, chiar dacă avea doar o stea. Acolo a cântat Maria Tănase in perioada interbelica.

Pentru unii, fluidizarea traficului este mai importantă decât destinaţia traficului. După cum merg lucrurile, în doi ani Bucureştiul va avea un trafic foarte fluidizat, de la mall la mall, sau de la blocul de dormit la blocul de birou.

Dacă ar fi introdus tramvaie silenţioase şi elegante în care îţi doreşti să te urci, care trec la 2 minute, nu ca mormanele de fiare care se tărâiau pe linia lui 20 pe Buzeşti şi Berzei, cu o frecvenţă de unul la juma de oră, populate de bieţi pensionari care abia urcau cei 2 metri de scări, dacă lumea ar fi mers pe bicicletă pe nişte piste funcţionale, atunci nu era nevoie de nici o fluidizare. Dar ce om serios merge pe bicicletă în Bucureşti? Asta e pentru tineri neliniştiţi, dragă. Şi cîţi studenţi au bani de bicicletă? Cînd o să existe tramvaie ca la Amsterdam?



-->

Amsterdam. Tramvai si strada foarte ingusta, cu maghernite, vazuta din tramvai. Needs fluidization.

Exotic de Cismigiu

Marele verde? Portocala de plastic? Copacul excentric din serele romantice ale Gradinii botanice? Nuuuu. Copacul vieţuieste in Cişmigiu, are un low profile de salcie sau plop, în schimb este încărcat în momentul în care vorbim cu aceste enormităţi complet deplasate pentru milieul temperat-banal din Bucureci. Căzuseră multe pe jos, respectiv în nămolul rămas după golirea lacului (apropos, de ce se golesc lacurile bucureştene iarna?). Am luat şi noi două, sînt grele ca bilele de petanque. Mars atack?

Din nou ma gindesc la ceai

Ce mai ploua azi! Am vrut sa-mi iau ceai de soc de la plafar. Aveau pliculete, dar eu vroiam floare.
Imi placeau in filmul Amelie Poulain cum faceau liste cu micile idiosincrazii, de placere si de neplacere.
Mie nu imi place ceaiul in pliculete. Nu suport ceaiul adus sub forma de apa fierbinte, cu pliculetul alaturi, bleah. Aveau ceai de soc sub forma varsata. Bio, din Austria. 15 lei. M-am enervat atit de tare ca n-am mai rabdat sa ii explic vinzatoarei de ce. Aveti idee cite tufe bio de soc sint in tara noastra?

Vizavi s-a mutat o familie de pakistanezi, cu care am incercat sa ne imprietenim, dar pina acum n-am avut nici o intimplare care sa ne apropie. Dar totul vine pina la urma la cel care stie sa astepte (proverb frantuzesc). Ieri mama pakistaneza bintuia pe palier in cautarea unei solutii pentru robinetele care nu aveau presiune. Am ajutat-o si m-a invitat la un ceai. De fapt am avut ocazia la care speram de vreo citeva luni de a ma introduce in bucataria lor din care miroase divin si se raspindeste pina la parter o aroma pe baza de curry. Un ceai bine clocotit, cu lapte, delicios. Intre timp doamna facea pe o plita un fel de lipii, pe care le framinta pe loc. Le-am dus si eu mai pe seara placinta cu mere, ca ei nu prea gatesc la cuptor si ca ar fi curioasa sa stie ce gatesc atita la cuptor romancele.

Acum beau un ceai de plante, adus din Grecia. Se numeste ceai de munte si este suav si aromat. Are frunzele alburii, de catifea. Ma intreb de unde o sa mai gasesc asa ceva aici cind se va termina minunatia asta.

Cel mai bun ceai

Cel mai bun ceai din lume îl făcea bunica mea pe soba de fontă din bucătărie, la Braşov. Punea apă şi multe rămurele de sunătoare, soc şi tei, culese în iunie la ţară, în poieni, într-un ibric unde apa mocnea şi nu ajungea niciodată să clocotească. Fierbeau acolo, iar ea le manevra din codiţele plantelor care ieşeau din ibric. La urmă, strecura ceaiul în căni. Întinzîndu-se un pic, lua de pe policioara cea mai de sus cutia de metal cu zahăr. Era o cutie pe care se mai zăreau peisaje asiatice înnegrite. O deschidea cu grijă şi punea mult zahăr în fiecare cană. Da, irepetabil si capabil să topească trei luni de iarnă dintr-o sorbitură.

Mic dejunul frust

Cu ocazia includerii blogului Mic dejun de Bucuresti in blogroll, am facut si eu o incercare de a prezenta estetic micul meu mic dejun. Nu prea mi-a iesit ca lui Verde Ursuz, dar a fost bun. Piine cu unt si cu brinza telemea de capra, iar cafeaua de la Florescu, preparata la ibric. Avea si caimac, promit, dar pina sa pozez eu s-a cam uschit.

BCU

Biblioteca Centrală Universitară -sediul central- era un colţişor din Bucureşti şi din lume unde îmi făcea mare plăcere să merg, să citesc, să lucrez si să beau o cafea. Sălile sunt luminoase şi verdurate, iar prin tavanul se sticlă se văd norii de pe cer. Bufetul de acolo mi se părea cel mai plăcut loc monden, unde într-adevăr puteai să stai la o cafea sau un senviş şi să discuţi, nederanjat de muzici sau preturi mari. Populat de persoane deosebite, în majoritate studenţi, eleganţi, interesanţi, de fapt singura cafenea autentica din oraş. Au fost zile foarte rodnice din viaţa mea, seri la rînd în care am descoperit cu ochii măriţi şi zîmbind de plăcere cărţi din vechea colecţie a Fundaţiei Carol, sau am scris tot felul de poveşti şi monografii, sau am discutat cu oameni cunoscuţi.
Toate acestea ”trebuiau” să aibă un sfîrşit, aşa cum toate lucrurile au sfîrşit în România. (din cauza fenomenului, de cîte ori merg prin străinătate mă apropii cu neîncredere de instituţiile, obiectele sau tonomatele care funcţionează de zeci de ani, sau care funcţionează tout court.) La noi, numerele de telefon nu mai sunt valabile, cărţile de vizită expiră, barurile închid uşile definitiv după un sezon, restaurantele noi funcţionează doar o vară, muzeele nu mai sunt accesibile publicului, facultăţile se desfiinţează, peşterile se blocheză, podurile se ridică, lacurile seacă, nu mai era ce a fost sau nu mai era acolo sau nu l-am mai găsit.

Deci! Biblioteca bcu funcţiona după un program decent, deşi nu occidental, fiind deschisă zilnic de la 8 la 20, iar duminica de la 8 la 14. Bufetul era deschis între aceleaşi ore, deşi oficial doar pînă la 19. Clădirea nu are ferestre şi este prevăzută cu sistem de aerisire, care funcţiona, însă doar pe ventilaţie, răcirea nefiind activată niciodată, deşi este posibilă şi prevăzută.
Vara asta a început declinul. Între 16 iulie şi 16 august bcu a suferit o gravă închidere pe perioada vacanţei. Nu avea să îşi mai revină niciodată. La deschidere programul este 9 – 17, în weekend închis, iar cărţi nu se mai pot cere decît pînă la ora 16. Bufetul se închide tot la 16. Sînt deschise doar 3 săli din 7, iar ventilaţia nu funcţionează deloc, atmosfera este sufocantă şi sălile deschise sînt pline ochi. În concluzie, un cetăţean care merge la serviciu nu are nici o şansă de a frecventa biblioteca, un student care se trezeşte tîrziu mai bine o lasă baltă, iar eu sunt atît de tristă.

Statistici de cartier

Dupa cum am promis in postarea anterioara, am numarat birourile de banci insirate pe bulevardul Ion Mihalache, de la un capat la altul al lui. Mi-a dat 28 de birouri de banci si 2 birouri de asigurari. Am renumarat farmaciile si acum am certitudinea ca sint 16 farmacii chiar la strada si 3 farmacii cu citiva metri mai retrase de bulevard, situate administrativ pe alte strazi, dar facind parte din aria comerciala a bulevardului.
Ceea ce este bine si inseamna ca numarul bolnavilor nu a depasit inca numarul debitorilor. In acelasi spirit statistico-deductiv, mai putem spune ca inca mai exista persoane indatorate la banci care nu au nevoie de xanax.
Desi ma obisnuiesc cu greu cu padurea bancaro-farmaceutica, cel mai tare ma doare o alta cifra. In tot acest cuprins al bulevardului, unde mai exista totusi si vreo 2-3 florarii, 3 papetarii, diverse butice de perdele, scule si numeroase cabinete de stomatologie, putem intilni...o cafenea. Una. 1. La atit se reduce mondenitatea unui mare bulevard din Bucuresti, acesta este adevarul posibilitatilor de socializare in capitala.

Do you feel sick?

Pe lungimea bulevardului Ion Mihalache, de la Piata Victoriei pina la Piata Chibrit, pret de sase statii de autobuz, exista 13 (treisprezece) farmacii. Pina acum doua-trei saptamini erau 11. Insa, de atunci, in loc de magazinul de biciclete a aparut o farmacie, iar in loc de magazinul de masini s-a infiintat o alta farmacie. La inceputul vremurilor, acum sapte ani adica, mai existau inca pe aceste meleaguri un magazin de lampi si becuri (strica ochii), un magazin arabesc bine aprovizionat (nesanatos), un magazin de calculatoare (daunatoare sanatatii), un atelier de mobila si rame si oglinzi (se poate trai si fara, sanatosi sa fim) si multe alte comerturi ne-medicamentoase.
In afara de farmacii mai exista banci, dar pe astea nu am apucat sa le numar, promit sa vin cu cu cifra in episodul viitor.
Si la sfirsit sa va dau un indiciu, ca sa tragem o concluzie la aceaste statistici: de cite ori intru in vreuna din aceste farmacii, este plin de cumparatori si sint nevoita sa stau la coada.

Molima blugilor

De ceva vreme constat cu ingrijorare ca 99% din fete si tinere femei poarta blugi. S-au purtat si inainte, dar parca acum sint in exclusivitate la moda. Si nu orice fel de blugi, ci unii strimti, absolut mulati si elastici in unele cazuri. Asa se face ca mergind pe strada vad o populatie de caltabosi umblatori sau bastonase infipte in cizme, ba chiar si scinduri de calcat sau pere malaiete cu susul in jos.

Este o moda, cum a fost si cea a rochiilor. La urma urmelor, si rochiile, pe care le purtau toate femeile in anumite epoci, si blugii contemporani sint inventii ale oamenilor, la fel de absurde si unele si altele (in sensul de non-necesare). Raportul blugilor cu crinolinele este asemanator celui dintre stiinta si religie. E tot o chestiune de credinta. Insa eu cred in rochii si nu in blugi. Si eu port blugi, dar in masura in care am purtat dintotdeauna, nu in exclusivitate si nu in fiecare zi. Mi se pare ca aceasta restrictie la blugii colanti e ca o molima care nu ucide, ci doar reduce omul la caltabos. Pare un simbol al incorsetarii maselor, al saraciei. Nu ma deranjeaza ca schimbare, asa cum deranjeaza moda pe cei refractari la nou, ci ca uritenie autoimpusa.

In 1656, trei sferturi din populatia orasului Napoli a murit de ciuma. Totusi, unii au scapat, ca altfel nu se povestea. Poate vor exista si supravietuitoare ale blugilor (despre barbati nici nu mai vorbesc, ei se afla intr-o situatie vestimentara dezastruoasa de multe decenii sau secole).

Am găsit patru căţeluşi

Vă rog, dacă citiţi aceste rînduri, să vă gîndiţi dacă ştiţi pe cineva care locuieşte la curte sau la ţară şi poate adopta unul sau mai mulţi căţeluşi. Ştiu că în apartament la bloc este mai greu, dar totuşi poate cineva este dispus să îi ia. Poate vreţi să aveţi chiar dumneavostră unul. Eu nu pot să cresc un cîine aici unde locuiesc şi sînt mereu plecată.

Iată povestea căţeluşilor:

Fiind bolnavă, nu m-am urnit din casă de Paşte. Abia luni pe la ora cinci după-amiază am ieşit, deşi chiar atunci începea să plouă. Simţeam nevoia să respir şi să văd cum stau floricelele de primăvară prin pădurea Vlăsiei. Am pornit-o spre Cernica.
Ajunşi acolo, am continuat spre Tînganu, Fundeni şi Plătăreşti. Dar nu ştiam unde să ne oprim. Pe la marginea acestor sate curge Dîmboviţa, iar dincolo se vede pădurea. La Plătăreşti este o mînăstire, ctitorită de Matei Basarab şi soţia sa,Elena, în 1642. Deşi am fi vrut să o vizităm, am trecut mai departe, neştiind drumul. Presupun că mînăstirea se află nu departe de troiţa din sat, uşor reperabilă, aflată într-o intersecţie pe drumul principal. Nu am văzut nici un indicator. Trebuie să fii bucşit cu istorie ca să poţi nimeri la Plătăreşti, care „este unul dintre cele mai frumoase monumente istorice din zona Bucureştiului, din secolul al XVII-lea” (am citat din CreştinOrtodox.ro, unde se găseşte o comprehensivă descriere a mînăstirii). Sau să fii de-al locului.

Continuînd la întîmplare, ajungem în următorul sat, Podul Pitarului, unde simţim că trebuie să ne oprim. Chiar spre ieşirea din sat, apucăm pe un drum care părea să ducă pe cîmp, spre rîu. Pitarul a fost Mitrea, un ispravnic de la curtea lui Matei Basarab, iar podul cu siguranţă a existat, dată fiind topografia locului, însă l-a luat şi pe el apa vremurilor, de i-a rămas doar numele.
După ultimele case din sat începe drumul de ţară, flancat de gunoaie. O imagine comună în România, atît de obişnuită că pare ceva instituţionalizat şi logic. Toate reziduurile activităţii umane se aruncă la marginea satelor, spulberate de vînt şi omogenizate de ploi şi zăpezi. Dintr- o tufă împodobită cu cîrpe şi fiare s-a auzit deodată un mieunat. Imediat mi-am dorit să fie vorba de puii unei pisici aflaţi lîngă mama lor, aşa cum mi s-a mai întîmplat. Ne-am dus spre tufă şi am descoperit cu groază un sac plin cu patru căţeluşi abia născuţi. Un nemernic i-a adus şi i-a aruncat pe cîmp, în loc să-şi asume moartea lor prin înecare. „Ceea ce e departe de noi nu ne priveşte” este deviza intimă a multora.

Cum puteam să-i lăsăm acolo? Am luat sacul şi ne-am întors la Bucureşti, cu sentimentul că paşii ne fuseseră îndreptaţi de mîna divină, exact pe acel drum anonim pe un cîmp mizerabil.

Am oprit la prima femeie care stătea la poartă la Plătăreşti şi am rugat-o să ne vîndă lapte. Puii mici nu se hrănesc decît cu lapte crud, nefiert şi nepasteurizat. Femeia ne-a îndrumat spre vecina ei, care ne-a dat doi litri de lapte abia muls, cu 5 lei. În magazine este imposibil să găseşti altceva decît acea zeamă omogenizată şi pasteurizată, pe cînd la 20 de kilometri de Bucureşti ţăranii muncesc din greu să ţină o vacă şi pot bea un lucru atît de simplu şi totuşi refuzat nouă de civilizaţia care ne impune bunăstarea cu forţa, ca laptele cald, proaspăt muls.

Sfîrşitul poveştii este începutul unei noi aventuri, cea a găsirii unor stăpîni pentru căţeluşi. Ei sînt tare drăguţi, curaţi şi cuminţi. Nişte bebeluşi simpatici. Îi hrănesc cu biberonul, ceea ce îmi ia zece minute, apoi îi pun înapoi în coşuleţ şi îi las să doarmă. Mi-am invins sila pe care o am pentru ciini, si frica de a nu putea sa ii hranesc.

Frumuseţe hipnotică pentru o zi

Ieri mi-am cumpărat un buchet de violete, de la o băbuţă care mereu vinde în acelaşi loc flori de sezon. Ma uimeşte prezenţa ei pe trotuarul din Piaţa Victoriei, ţinînd în mînă şi într-un coş ba maci, ba ghiocei, ba crocus.
Am trecut în grabă pe lîngă ea, însă culoarea indescriptibila si ireproductibila a acelor flori m-a tras înapoi cu o forţă de vibraţie imensă. Violete proaspete, înfăşurate în trei frunze crude. Le-am purtat cu mine în mînă peste tot. Lumea se uita fascinată la ele, atrăgeam toate privirile. O doamnă mi-a spus că la Buzău se numesc colţunaşi şi dacă îi mănînci pe primii apăruţi vei avea noroc.
N-am avut unde să le pun în apă, fiind toată dimineaţa pe drumuri. După cîteva ore şi-au pierdut în mod ciudat intensitatea culorii, deşi nu s-au ofilit…

Nopţi albe de la Vodafone

Astă seară nu se mai făcea întuneric. Am crezut că poate sînt nopţile albe de la Sankt Petersburg. Sau că este iulie şi sînt în Danemarca. Poate că ar fi fost, dacă nu eram în Bucureşti, vorba discursului contrafactual.

Soarele a apus de mult, însă acum lumina vine de la două reflectoare montate la reclama Vodafone de pe blocul de vizavi. Este o reclamă uriaşă, de patru etaje, luminată de patru reflectoare.

Am văzut un scurt-metraj de Florin Piersic Junior, Adveritsing, în care o pensionară îşi număra banii punîndu-i pe căprării, pentru întreţinere, lumină, telefon şi care în socotelile ei este întreruptă de lăsarea bruscă a întunericului in plina zi. Situaţia se clarifică atunci cînd femeia face lumină cu o foarfecă, tăind reclama uriaşă care îi astupase geamul.

Eu mă găsesc într-un caz mai nefericit. Mi-ar trebui o armă, ca să pot sparge reflectoarele. Cu praştia nu mă descurc, sînt montate prea sus. Ştim cu toţii apriori că în România nu se rezolvă nimic prin petiţii. Societatea civilă nu există. Nimic, niciodată, nu a putut fi deturnat de la finalizare, nici un proiect imobiliar aberant, nici o crimă ecologică, nici o schingiuire de copaci, nici un gard, nimic. Pe deasupra, cred că este legal să instalezi reflectoare în ochii oamenilor. Dacă un avocat citeşte aceste rînduri, poate îmi spune dacă am dreptate sau nu.

Eu voi face reclamaţie, totuşi…

PS Apropo de Vodafone, am o listă mare cu mizeriile pe care mi le-au făcut de-a lungul timpului, pentru care am plătit cu bani şi cu peri albi. Ultima datează de azi, cînd casieriţa de la centrul de pe Bd. Ion Mihalache mi-a dat rest la 50 de lei, cînd eu îi dădusem 100 de lei. Da, acea metodă ieftină de furt, the classic one.

Si iar şi iar dispreţ faţă de cumpărători

Incredibil, neverosimil, inexplicabil, revoltător. Am fost aproape dată afară dintr-un magazin Plafar pentru că nu am avut mărunt la cumpărarea unui ceai de levănţică. La Plafar MV, aflat pe bulevardul Ion Mihalache no. 38, vînzătoarea mi-a arătat încă o dată dispreţul rezervat clienţilor în Romania. De fiecare dată cînd am cumpărat de la acest Plafar MV, mi s-a solicitat pe un ton acru “mărunt că nu am să vă dau rest”. În trecut am făcut rost de mărunt, însă astăzi n-am mai avut puterea de a accepta această obrăznicie prezentă în 99% din magazinele din România, chiar şi în cele cu dever enorm, respectiv Mega Image sau Angst.
Ceaiul costa 3 lei. La vederea bancnotei de 100 de lei pe care i-am întins-o, vînzătoarea s-a simţit ofensată şi fără putinţă de negociere a zis că nu are rest. Mi-a zis să mă duc la Mega Image să schimb, în timp ce punea ceaiul la loc în raft (nici nu apucasem să zic ceva). I-am răspuns că nu schimb şi că nu mai cumpăr nimic. “Nu mai cumpăraţi”, a zis cu dispreţ. “Dacă stau la fiecare client pentru 3 lei să”…Mi s-a făcut rău. I-am spus să pună un afiş la intrare, prin care clienţii care nu au mărunt sau care cumpără doar ceaiuri de 3 lei sînt rugaţi să plece şi i-am spus că nu mai calc niciodată în magazin. Mi-a strigat cu scîrbă că n-am decît să nu mai vin. Celelalte două vînzătoare prezente în magazin nu au avut nici o reacţie.

Unde trăiesc? Este o farsă sinistră? Sînt oamenii atacaţi de o ciupercă otrăvitoare în ţara asta, un parazit care le macină creierul şi orice urmă de umanitate? Vînzătoarea îmi dispreţuieşte banii şi o doare fix în cur dacă mă jigneşte sau dacă vinde sau nu ceva.

Nu ştiu ce hram poartă acel Plafar, dacă e un butic privat sau unul în regie autonomă, şi nu are nici prea mare importanţă, pentru că scene asemănătoare am trăit atît în mici magazine private, unde patronul personal s-a răţoit la mine, cît şi în supermarketuri, unde vînzătorul este un fel de piuliţă într-o maşinărie îngrozitoare de dispreţuit oameni.

Fashion trends in Mărţişor

Să nu credeţi că tradiţia mărţişorului a curs mereu la fel neabătută, precum Dunărea. Ea avut momente de moarte clinică şi a fost resuscitată şi re-făţuită.

Prin anii ’30 ai secolului trecut acest obicei se pierduse, astfel încît redactorul unei reviste mondene putea să se lamenteze în faţa ignoranţei concetăţenilor săi, care nu mai ştiau nici măcar ce înseamnă Mărţişori, darămite să mai ofere unul. El îşi face cu evlavie datoria faţă de tradiţia pierdută, amintind cititorilor explicaţia dată termenului la 1872, în Curierul de Iaşi: “Mărţişorul era un dar ce-şi trimiteau românii unul altuia în ziua de întîi martie. El consta într-un bănuţ de aur spînzurat de un găitan de mătasă împletit cu fire albe şi roşii pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gît pînă cînd întîlnea cel dintîi trandafir înflorit, pe crengile căruia depunea apoi darul primit. Bănuţul însemna îmbelşugare, firele albe şi roşii ale găitanului însemnau faţa albă ca crinul şi rumenă ca trandafirul, iar jertfa făcută crăiesei florilor era o salutare poetică adresată primăverii.”

Avînd în vedere că şi bulgarii au Mărteniţe, care constau în fire albe şi roşii de lînă, şi care sînt purtate la încheietura mîinii şi ulterior agăţate prin pomi fructiferi, se poate ca explicaţia romantică dată în Curierul de Iaşi să fi fost la rîndul ei o remaniere. Dacă mergeţi în Bulgaria în martie, veţi observa că atît bărbţii cît şi femeile poartă şnururi ingenios şi variat împletite. Pe la sfîrşitul lunii veţi vedea o grămadă de şnururi agăţate prin corcoduşi.

Îmi place să observ moda la mărţişoare. Cînd eram în şcoala generală se ofereau flori imense de pînză în cuburi de plastic şi inimioare cu cheiţe. Prin anii ’90 erau în vogă lebedele şi peştişorii de sticlă. Acum cîţiva ani argintul şi aurul au transformat mărţişoarele în bijuterii care se oferă cu şnur la 1 martie, dar se poartă în tot anul.

Anul acesta observ o autenticizare a mărţişorului, poate sub influenţa articolelor care scot din praful negurii vremii “adevărata tradiţie”, sau poate mulţumită inspiraţiei oferite de bulgari. Acest fenomen constă în purtarea mărţşorului la mînă şi nu în piept, ca tovarăşa învăţătoare. Vă mai amintiţi colecţia de mărţişoare purtate de-a valma la rever? De asemenea, se vînd brăţări făcute din fire albe şi roşii.

Vă urez să găsiţi cel mai frumos cireş înflorit, în care să vă agăţaţi mărţişorul.

Mica rabufnire de 1 martie

Scena azi la lift: eu veneam carind o masa plianta grea, iar liftul sosea, fiind chemat de presedintele asociatiei de locatari si de inca un vecin, barbati la 50-60 de ani. Un baiat de liceu soseste si el la lift si ma intreaba daca stiu unde sta administratorul, ca are ceva sa-l intrebe. Imi dau seama ca nu stiu, deoarece intretinerea se plateste pe palier si ma uit spre presedinte, crezind ca el ii va raspunde tinarului, deoarece stia precis raspunsul. Insa atit presedintele cit si celalalt vecin se suie in lift, se uita suspicios la baiat si tac. Dupa un penibil de 4 secunde, presedintele ii face semn celui de-al treilea sa se urce un lift, cu complicitatea pe care ti-o afiseaza un portar de minister cind se hotaraste sa te ajute. Cei trei barbati romani imi inchid usa in nas, liftul se pune in miscare, iar eu ramin tinind masa cu greu.

Daca nu s-ar fi intimplat aceasta sceneta chiar azi de 1 martie as fi uitat, dar asa ma intreb o intrebare mai veche: ce fel de barbat este acela care nu e in stare sa se tina pe picioare in metrou, tramvai sau autobuz si sta pe scaun cind in fata lui stau o duzina de femei in picioare? Egalitate intre sexe prost inteleasa, pretentii prea mari, numiti cum vreti aceasta atitudine, insa nimic nu ma va face sa cred ca un barbat caruia ii trece prin cap sa stea jos este capabil de compasiune, de eleganta, de generozitate, de frumusete, de inteligenta, de vreun efort sau de vreun sacrificiu. In afara de cei care sint slabiti de virsta sau de boala, a caror dorinta de se aseza o inteleg, pe toti ceilalti barbati care sed in mijloacele de transport in comun ii incadrez in categoria "buni de nimic".

Citate de aur

L-am vazut la H. Putnam si m-am indragostit pe loc de el: "Pe termen lung, toti vom fi morti". Bineinteles ca umorul delicios si siajul filosofic se datoreaza scoaterii din context, dar nu asta presupune metoda obtinerii citatelor de aur? L-a spus John Maynard Keynes, acest mare om, singurul care mi-a ramas la suflet de la teorie economica. De fapt, el a spus "The long run is a misleading guide to current affairs. In the long run we are all dead", in Tratat despre reforma monetara din 1923 si se referea la faptul ca inflatia nu se poate autoregla fara interventia guvernamentala.
Odata cu criza prezenta, se constata o resurgenta a principiilor keynesiene, care propovaduiesc interventia statului in economie.

Două reţete interbelice

Sos remuladă

Într-o sosieră pui 2 gălbenuşuri de ou crud, torni în ele sare, piper, ceapă, tarhon, un căţel de usturoi, toate tăiate mărunt.
Adaugi, mestecînd mereu, mai întîi cu picătura apoi mai mult, aproape 4 linguri de untdelemn. Faci deoparte o amestecătură de muştar cu castraveciori muraţi în oţet, tăiaţi mărunt, şi de oţet (o lingură) şi o torni în sos mestecînd mereu.

Tort de castane

Fierbeţi 1 kg de castane întregi, le curăţaţi apoi de coajă. Le tocaţi mărunt (cu maşina de tocat sau le treceţi prin sită) cînd sînt încă calde.
Luaţi trei batoane de ciocolată pe care le fierbeţi cu puţină apă. Topiţi 100 g de unt proaspăt şi amestecaţi ciocolata şi castanele la care adăugaţi 4 linguri de zahăr. Luaţi 3 gălbenuşuri de ouă şi un mic pahar cu coniac.
Faceţi puţin caramel într-o formă, puneţi amestecul şi-l ţineţi la răcoare.

Miss Europa 1929 - episodul 3

Au mai rămas de prezentat zece concurente, însă nu am găsit fotografii pentru două dintre ele. Îmi lipsesc Olanda şi Luxemburg. Pastrez pentru ultimul episod raspunsul la intrebarea "cine a cistigat". Iata azi Missele din Bulgaria, Anglia, Franta si Romania. Desi este vorba de un concurs si intra in functiune automatismele gindirii selective, nu pot sa nu ma opun acestui proces. Toate sint frumoase, alegind doar una, "cea mai", parca le stric si ruinez misterul care le da consistenta.

Lumina unei zile gri

Astăzi zi cîinoasă, întunecoasă, inutilă, care nu lasă urme în memorie. O zi gri, în care ninsoarea apoasă nu s-a oprit nici un moment, iar lipsa de lumină a apăsat pe buna-dispoziţie şi a topit-o. Mi-am pus bocancii ca să pot să navighez în lacurile de la traversări.
Prinţesa era în staţie la autobuz, cu o ţinută sumbră. Un fel de pufoaică bleumarin murdară, pantaloni gri uzi pînă la genunchi, o căciulă îndesată pe ochi şi urme de tăieturi pe faţă. Însă chiar şi într-o astfel de zi de iarnă nenorocită, prin care probabil trece cu greu, într-o stare atît de jalnică şi diferită de cea uzuala inzorzonata din zilele frumoase, în care eleganţa ei de o imaginaţie nelimitată îmi provoacă un zîmbet admirativ, Prinţesa avea un accesoriu şic: învîrtea în mînă o legătură de fundiţe de panglică portocalie. Va supravieţui, deci!

The Imaginarium of Doctor Parnassus

Încă de pe vremea cînd era în producţie, The Imaginarium of Doctor Parnassus mi-a sunat teribil de familiar cu un film mut german. După ce l-am văzut la Patria – ce bine că n-a trebuit să mă duc la vreun mall – mi-am dat seama că în afară de atmosfera de foire aux monstres, The Imaginarium... nu prea are multe în comun cu acel film german al cărui titlu nu mi-l amintesc (ma poate ajuta cineva?), în schimb are multe cu cel puţin alte două filme, care se află sigur în cultura cinematografică a realizatorilor săi.

Primul film inspirativ este The Neverending Story sau Die unendliche Geschichte, din 1984, o coproducţie germano-americană, după romanul lui Michael Ende şi regizat de Wolfgang Petersen. Probabil nu multă lume a văzut acest film minunat, pentru toate vîrstele, de o frumuseţe a mesajului, ideilor şi realizării de nivelul memorabilului ET. În această poveste fără sfîrşit, un băieţel reuşeşte să salveze Fantasia, lumea imaginaţiei omeneşti, compusă din visele şi speranţele tuturor, ameninţată să fie înghiţită de Nimic, citind un roman şi dedublîndu-se în eroul din carte, Atreyu. La fel ca Doctorul Parnassus, care trebuia să povestească mereu pentru a susţine lumea, (dupa cum aflam în scena în care levita împreună cu nişte personaje pseudo-călugări-budişti), băieţelul Bastien trebuie să citească şi să creadă în personajele poveştii, pentru ca imaginaţia să existe mai departe, să nu fie nimicită de răul care vrea să controleze oamenii anihilîndu-le puterea de a visa, de a spera, de a idealiza. În Neverending Story forţa răului nu are chip şi nume, ci doar un reprezentant, felina îngrozitoare G’mork. În The Imaginarium.. răul este Diavolul, în outfit clasic, frac negru, mănuşi albe, floare roşie la butonieră.

Doctor Parnassus este o replică din alte materiale, mai high-tech şi mai înzorzonată cu diverse ramuri eteroclite de la filme adunate, a clasicului Doctor Faustus.

The Eternal Sunshine of a Spotless Mind din 2004, cu Kate Winslet şi Jim Carey, este celălalt film din care au germinat unele idei din Imaginarium... Cei doi eroi reuşesc să intre şi să se întîlnească pe teritoriul memoriei, tot un spaţiu virtual unde este posibil să iei diferite înfăţişări, care nu sînt altceva decît propriile amintiri. M-am gîndit la acest film în momentul în care personajul Anton din The Imaginarium... apare în imaginarium deghizat în pitic, adică în imaginea unui alt personaj din film, prezentă şi ea probabil în memoria lui dr. Parnassus. Altă coincidenţă este pătrunderea realităţii din starea de veghe în poveştile derulate în visul Dr. Parnassus, exact ca în Eternal Sunshine.... De fapt ceea ce se întimplă dincolo de oglinda prin care clienţii circului lui Dr. Parnassus trebuie să treacă pentru a trăi clipe minunate este mai mult un vis al Dr. Parnassus, care se modifică în funcţie de stimulii exteriori. (De exemplu, ca atunci cînd e frig in dormitor si visăm că ninge).

Am simţit nevoia să fac analogia cu celelalte filme, din obişnuinţă sau deformaţie profesională, dar şi pentru că Neverending Story e un film excepţional, cu mai puţină publicitate decît Imaginarium.... Mai bine să zic ce rău ne-a părut tuturor ca Heath Ledger a murit, era aşa de drăguţ! Nu-mi vine să cred că nu mai există şi nu mai poate să se transforme, că o să rămînă mereu un tînăr de 28 de ani, captiv în personajele pe care a apucat să le joace. Nici nu ştii pe care să-l preferi, pe el, pe Johnny Depp (care joacă excepţional) sau pe Jude Law? Iar top-modelul Lily Cole este atît de frumoasă, că nici nu mai poate fi sexy, din prea multă perfecţiune.Pe scurt, un film nu prea original, însă decorativ, excepţional vizual şi cu actori frumoşi.

Miss Europa 1929 - episodul 2

7 februarie 1929. Prima editie a concursului Miss Europa, imaginat in decembrie 1928 de catre Maurice de Waleffe, se desfasoara la Opera din Paris. Participa 18 concurente. Din cele 21 de tari invitate, doar trei au respins invitatia de a participa. Astazi continui prezentarea portretelor candidatelor din Rusia, Germania, Iugoslavia si Danemarca.

Miss Europa 1929 - episodul 1

Azi, candidatele Spaniei, Italiei, Austriei si Elvetiei:

Candidate la Miss Europa ieri, azi oale si ulcele. Ce destin or fi avut? Cum au trecut ele oare prin al doilea razboi mondial, cum s-au descurcat cu gospodaria lor, au avut nepoti, au fost iubite? Ma fascineaza aceste biete portrete pe hirtia scorojita a unei publicatii de femei, mai putin efemere totusi decit frumusetea acestor domnisoare surprinse pozind fara pic de zimbet (cind s-o fi inventat surisul in fotografii?) si pline de o naturalete care in ziua de azi le-ar expedia direct la respinse.

Parca ma uit printr-un ochean la secretul universului.

Dogville

Dogville at last, and what a blow. Maybe it’s better to write a comment after 6 years from the release of the film, because there are more averted readers in the public and therefore the opinions can be shared without a preliminary description of the plot, set and characters.

The set the film is famous for, beside other merits, is analytic, with the houses and landmarks drawn on the floor or written next to the objects. Things have either a basic definition, such as door and medicine box for the doctor’s house, a few scaffolding for the mine shaft, or a textual definition, such as Old Lady’s Bench, Elm Street. This choice is leaving room for the imagination and readily reminds a theatre representation. There is difference though between theater and film, the later being suggested, as a commentator on imdb.com remarked, by the quick cut frames, a tribute to Godard and a reminder of the typical film flow of the narrative, made up of pieces mounted together and not one trait of life, as in a live theatre representation.
In the end I realized that even if the film was made on a real set, as a “normal” film, the viewer would have retained the same details – some pieces of furniture, the light through the windows, Nicole Kidman’s eyes.

One day, in a remote village from Colorado, a girl named Grace arrives and changes the lives of the entire community. Divine Grace is apparently trying to escape some gangsters, who later are searching for her, while the locals are hiding the fugitive. The price Grace has to pay for protection sought from Dogville is rising day by day, as the danger is rising as well. Grace is so kind, she is not human. Every misery from the part of the citizens, from the injustice of the women to rape and abuse could break her, but she is enduring all with stoicism.
Al this scenario can be interpreted as a metaphor. Dogville is the humanity and Grace is the Christian God’s son. The entire plot reveals its allegory only in the end, when the gangsters called by the traitor Tom Edison to be delivered Grace turn out to be her father and his bodyguards.
Jesus is all too kind and his mercy has no limits. But his Father is the God of the revenge. Eye for eye and tooth for tooth, the opponents are crashed. His Son came to bring the new Law, to “make the world a better place”, as Grace at one moment wants to achieve with the power accepted from her father. But as she hesitates between staying in Dogville and rejoining her father in the gangster’s merciless world, the light changes. The moon is rising and shading light on nature and people, and all their wrongs done cannot be forgiven. “They could do more” reckons Grace, and they didn’t. They were only human, and the human nature is so low and Grace might have done the same in their situation, she herself being a human. But the contract was broken, they had a chance and they didn’t do anything.

Many commentators debate Tom’s punishment in the end, and if he deserved to die. He was good with Grace; he tried to help her and took her side in front of the community. It is true, he didn’t do anything when she was abused and his plans were all wretched. His love is questionable. Why did he deserve the worst, to be killed by Grace itself?
The answer might be the symbol Tom is standing for, that of the intellectual, the moralist, the one who pretended to love God’s son, played by Grace in the metaphor. Because God is tougher with those he loves more. One pretends more from where there is more– “those who have will be given and it will be taken from those who don’t have”. His love was all theoretical, and he was not sincere. He proved to have back-thoughts, by keeping the visit card received from the gangster and not destroying it as he promised to Grace. If I don’t go too far, it was him who demanded Grace and waiting for “a gift” to convince the others, maybe to manipulate them. God invented by the moralist.

The punishment of the entire population is shocking and questionable. Even the children are shut. But this is only the normal way expected in the Judgment Day. I see here the malicious revenge of Lars von Trier, against the expectations of the viewers, who might have thought that Grace will forgive again.

Grace is very badly treated by the Dogville population, but what is forgotten is that at the beginning they didn’t expect her and when she asks if they need any help with their lives, as she was ready to help them in exchange for their hospitality, their answer is negative.

After all, people’s needs are not necessary moral. Chuck is frustrated and his wife is frigid, Ben is alone and is going to the whorehouse, Jason wants to be hit. Humans are not good and when they are, it is due to fear – for the police, for the community. Grace is not protected, as she is not a citizen. Her only protection could be people’s goodness and gratitude. But goodness doesn’t buy goodness, as it turns out in the final. When they gather in the town’s meeting hall to decide if Grace is allowed to stay with the community, she remarks in fact that they might or might not trust her. Why would they trust her? Mrs. Henson is reluctant to hide the fugitive and is mentioning the need to respect the law, especially when announces for police searching Grace are posted in the town. She seems mean, but in fact she had a reason. Moral against pity. The debates touched by this film and its interpretations are endless. That’s why Dogville is a chef d’oeuvre.

Sofismul zilei

Plecind urechea la ce se mai discuta in tramvai linga tine, afli cum evolueaza moda si predarea francezei prin licee, ultimele expresii cool a employer, drame pe care nu le va eterniza nici un roman, sau maxime de neuitat.
Ieri, un grup de fete discuta cu nerabdarea data de foame despre pofta de sarmale si faptul ca s-au imbracat prea gros, deoarece previziunile meteo au fost incorecte. In concluzie, o fata spune: "nici Dumnezeu nu poate sti viitorul, altfel nu l-ar mai fi creat pe om."