Meniul de iarna

Azi piaţa Domenii arăta ca un set pentru un film de epocă. Pe tarabele pustii era zăpadă, iar cei cîţiva comersanţi curajoşi vindeau bunătăţi de sezon rece temperat-continental. Varză murată, borş, murături de mai multe feluri, unele expuse în borcane mari, foarte frumos combinate şi colorate. Cel care conţinea conopidă într-o saramură roşie mi-a plăcut cel mai mult.
Nici o legumă mediteraneeană sau fructă tropicală nu strica autenticitatea meniului. Merele şi dovleacul erau singurele fructe vindute. Nu lipseau brînza şi ouăle. O tarabă avea fasole uscată, frunze de viţă murate, prune uscate fără fum, cimbru şi nuci din “Vrancea, regina nucilor”.
Ca hrană pentru ochi se vindeau coroniţe de brad şi brazi.
Chiar mă gîndeam zilele trecute cum supravieţuia lumea înainte iernii fără broccoli, roşii sau portocale. Ce bune sînt prunele uscate!

O zi de iarna

Azi dimineata am vazut un grup de colindatori cu ursul. Erau frumos imbracati si mergeau prin Pantelimon, pe o alee dintre blocuri plina inca de zapada nemurdarita. Blana de urs era decorata cu ciucuri mari de lina foarte rosie, la fel si toiegele colindatorilor. Pentru citeva clipe, a fost lumina in cartier. M-am inchipuit la tara, undeva in Nasaud. Rosul vibreaza si alunga tristetea masiva gri a blocurilor si oamenilor. Noi traim fara culori. Inainte se purtau haine cu puteri. Clopoteii, ciucurii rosii sau colorati strident, oglinzile, fardurile, schimbau vibratiile energetice nefaste. Cadelnitarea in biserica este un exemplu minunat. Combinatia de clinchet si tamiie alunga si cel mai uricios duh.
Am mers mult pe jos prin mahalaua unde am crescut. Unele case au ramas in picioare. Dintr-un cos al unei astfel de casute soldane cu marchiza iesea fum! Zapada nu se topise, era ca pe vremuri cind ieseam cu sania. Un zimbet a venit singur si mi-a ramas pe buze fara sa-l oblig, pina acum.

"Fie piinea cit de rea...

tot mai bine-n tara ta". Asa zice proverbul. Cred ca proverbului ii plac exagerarile si ca nu include in multimea tara ta orasul Bucuresti. Ia sa vina proverbul si sa incerce sa manince piinea pe care o ofera la vinzare brutariile din Bucuresti, apoi sa stabileasca o limita inferioara a calitatii "cit de rea". Vreau sa stiu daca ceea ce mincam noi aici - piine cu mai multi afinatori decit faina in compozitie, sau piine care se intinde ca o guma, de nu poti musca din ea, piine care in loc de miez are niste cocoloase care se destrama cind o tai felii (ca in imagine), piine acra sau care se usuca dupa citeva ore - nu cumva impune proverbului o reformulare. De exemplu, "Fie piinea cit de rea, dar nu chiar atit de rea ca in Bucuresti, tot mai bine in tara ta".
Proverbul este dator cetatenilor care n-au emigrat inca si care, crezind in onestitatea proverbului, maninca piinea mizerabila din Bucuresti.

LATER EDIT: In consecinta, am vrut sa-mi fac propria piine. Am cautat pe net retete de piine, pentru ca in cartea de bucate nu am gasit asemenea fleac. Cu ocazia asta iterez si maxima urmatoare: cu cit un lucru este mai des folosit si ma simplu, cu atit habar nu avem sa il descriem sau sa il facem. Am gasit numeroase retete de piine pe net, completate cu observatii despre binefacerile consumului de piine sau cu definitii ale piinii. Insa nici o reteta nu continea doar ingredientele binecunoscute odinioara, faina, drojdie, apa si sare. Miere, zahar, ulei, oua, lapte, erau incluse inevitabil. Fara zahar se pare ca nici nu putem vorbi serios de piine. Ajutor, trebuie sa o sun pe bunica.

Urna tripartită

În gara Sinaia am văzut pentru prima oară aplicarea principiilor deşeurilor selective. Punerea în practică a sortării ecologice se făcuse prin reprezentarea unor coşuri de gunoi compartimentate în trei şi vopsite tricolor, corespunzător secţiilor de plastic, sticlă şi menajere. Era scris frumos la exterior, în dreptul fiecărui compartiment, ce material trebuie să fie conţinut acolo. Îndreptîndu-te mîndru că poţi alege grîul de neghină şi reda pe A lui A şi pe B lui B, constatai prin afundarea privirii spre adîncul coşului că la final tot ce arunci se duce în acelaşi sac. Părea să fi fost creat de creierul din filmul Solaris, acea entitate care crea lucruri asemănătoare realităţii, însă impraticabile. Creierul era binevoitor şi cu bune intenţii făcea oameni şi lucruri, însă nepricepîndu-se, acestea erau o virtualizare nereuşită a ideilor cosmonauţilor.

Mie mi-a plăcut morala metafizică a coşurilor de gunoi tripartite. Şi presupun că meşterii creatori erau suporterii lui Platon pînă în consecinţele ultime cele mai deranjante pentru lumea umbrelor. Deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune în acelaşi coş.

De alminteri, după ce am votat mai acum zece zile, m-am simţit aşa ca în gară la Sinaia, cînd am pufnit rîzînd de mine însămi şi de pretenţiile mele ecologiste, faţă cu simplitatea practică a coşului de gunoi, care combina elegant ideile şi cerinţele civilizaţiei cu practica şi obiceiul locului. Păi cum am putut să cred că aleg şi că rezultatul votului se separă calitativ de rezultatele altor tipuri de voturi? Orice orientare are votul, tot în acelaşi sac se duce, de unde la final iese acelaşi gunoi, de compoziţie mixtă, normală.

Partea bună a lucrurilor sînt trenurile, în care te poţi urca la Sinaia şi coborî la Viena şi hăt mai departe, oriunde altundeva.

Sărbătorind Ziua naţională

2009

2008

Şi anul acesta a venit 1 decembrie, ziua naţională a României. Programul e ştiut: la 4 jumătate dimineaţa, pe data de 29 noiembrie, o duminică anul acesta, echipamentul militar care urmează să defileze este scos la repetiţii şi un vuiet de şenile şi motoare diesel transformă visele cetăţenilor care locuiesc pe bulevardele de manevră în coşmare şi aduce în cele din urmă trezirea. Deşteaptă-te române.... Trec tancuri şi lansatoare de rachete. Fumului de eşapament îi trebuie un lung timp să se ridice dintre blocuri. Ritualul se repetă bineînţeles şi în ziua de sărbătoare.
Am făcut poze de la balcon vreo cinci ani consecutiv. Dacă nu aş preciza data, toate ar putea părea din aceeaşi zi. O zi naţională continuă. Steaguri tricolore atîrnate de balcoane, mulţimi de oameni negri ca furnicile revărsaţi de la defilare, vecini adunaţi să se uite pe geam, vreme caldă şi cer mohorît. Militarii flutură salutul către oamenii din staţia de tramvai, oamenii le răspund la fel la salut. Poliţia fluieră, tramvaiele trec cu un zgomot îngrozitor prin intersecţie, ca de obicei, autobuzele din 1969 se screm să înainteze cu militarii. „Trecutul care nu trece”, o vorbă scrisă de Daniel Barbu în Republica absentă, la adresa caracteristicii istorice româneşti fundamentale. Îmi place mult vorba asta.

Lucruri marunte

Papaver somniferum dragut vopsiti ca o pagoda. Cine ar fi banuit ca o sa-i intilnesc la Tirgu Secuiesc? Acesta este un oras tare deosebit si frumusel, si chiar daca nu e inclus in obiectivele turistice consacrate, merita vizitat.

Schimb de parfumuri

Prin dulap aveţi vreun parfum care zace acolo de cînd l-aţi primit de la o persoană bine intenţionată dar care nu v-a ghicit gusturile? (suppose you are a secretary). V-aţi cumpărat o cantitate colosală din parfumul iubit, dar sticla este atît de mare că ar mai ajunge la trei doritori, care v-ar putea da o părticică din alte sticle imense, pe care la rîndul lor se chinuie să le consume? V-aţi plictisit de vreun ruj sau parfum pe care nu le mei iubiţi ca la început? Eu am trecut prin aceste situaţii şi credeam că nu au rezolvare în lumea noastră în care trocul nu mai e posibil, iar cadourile trebuie să fie în ţiplă, altminteri valoarea lor reducîndu-se abrupt la zero.
Dar… după mulţi ani…tot din America a venit punerea în practică a unei idei care încolţise în multe capete de posesori de lucruri valoroase dar inutile, care nu făceau decît să mediteze la dezechilibrele din lumea posesiunilor.
Site-ul makeupalley este soluţia. Aici poţi să-ţi faci cont şi să ai două liste, una cu cosmeticele dorite (parfumuri, rujuri, farduri, chiar şi genţi) şi alta cu ceea ce ai dar eşti gata să dai. Prin intermediul site-ului sute de mii de persoane din toată lumea pot face schimb de parfumuri, fie sticle pline sau pe jumătate pline, fie eşantioane, fie decanturi. Să decantezi înseamnă să pui din sticla de parfum într-un recipient mai mic, în acest fel păstrîndu-ţi parfumul şi făcînd şi altora parte din el. Ceea ce obţii este un decant. Cuvîntul e un barbarism, să-i urăm bun-venit în limbă.

Schimbul se face prin poştă şi merge, mie mi-a reuşit de fiecare dată pînă acum. Trocul pe site nu prezintă decît un risc: contactul cu Poşta română este dur şi traumatizant. Unii nu îşi revin niciodată şi se jură că nu mai trimit şi nu mai primesc pachete. Dar cu puţin antrenament se poate dovedi şi instituţia asta, care este un indicator de precizie al nivelului de dezvoltare a României.

Azi avem închis

Bucureştiul ar trebui închis pe perioada lunilor iulie şi august. Ca o instituţie cu funcţionari isterici şi coridoare năclăite de prea dese drumuri obositoare făcute de cetăţeni împovăraţi de obligaţii, sleiţi din cauza aerului îmbîcsit şi a cozilor. La intrarea în oraş ar trebui agăţat un anunţ scris cu pixul, la fel ca cele de pe uşile murdare din policlinici şi oficiile poştale, prin care să aflăm:

În perioada 1.07 – 30.08 Bucureştiul este ÎNCHIS
pentru remedierea unor defecţiuni la sistemul de susţinere a vieţii.
Oraşe apropiate: Ploieşti, Braşov, Giurgiu.

Rubrică de rarităţi pe piaţă

Ce-ar fi, mi-am zis, să deschid o rubrică specială unde să împărtăşesc cititorilor diverse ponturi. Tot umblînd aşa prin oraş de-a lungul timpului şi prin butice am întîlnit mărfuri rare sau asociaţii şi uniuni nebănuite, care merită mai multă vizibilitate. Nu vreau să creez nevoi artificiale; mă gîndesc la mine, ca de obicei, şi la faptul că mi-ar plăcea să citesc pe undeva pe largul net indicii despre unde pot găsi în Bucureşti apă de trandafiri, planta Trachelospermum jasminoides şi apa medicinală Hunyadi Janos. Pînă în ziua aceea extraordinară voi face altuia ce mie-mi place, adică voi scrie ce am găsit eu şi unde.

Primul articol nesperat: sana ca pe vremuri, făcută, ce chestie, din lapte de vacă. Am găsit-o la un magazinaş alimentar de vizavi de Grădina botanică. Mai precis, la 100 de m de cinematograful Cotroceni. Se prezintă într-o sticlă de un litru de plastic şi e făcută în comuna Putinelu, judeţul Teleorman. Şi are gust de sana şi tot ce poţi să vrei este o japoneză de mîncare alături sau un covrig cald.

LE: am găsit apă de trandafiri, pentru uz alimentar, ce-i drept, la măcelăria libaneză Abu Bakri de pe strada Berzei nr. 60. De fapt în micul magazin nu se vinde numai carne delicioasă ci şi alte rarităţi libaneze şi siriene. Supravieţuirea acestor magazine cu faţă umană mi se pare un miracol. Atîta timp cît vor mai exista nu am murit de tot ca oameni pe format vechi.

Hic Bucureşti, hic salta

Am crescut vieţuind în Bucureşti ca un zombie, pe cind adevărata mea fiinţă se afla pe alte meleaguri, acolo unde aerul e plăcut de respirat. Nu m-am revendicat niciodată de la acest oraş fără personalitate folclorică. Aşteptam vacanţele pentru a pleca la Braşov sau la ţară şi acum aştept weekendurile pentru a pleca oriunde în afara municipiului.
Cînd mă întorceam în Bucureşti la începutul lui septembrie, după trei luni de vacanţă sosită cu trenul de Franţă, mi se părea neverosimil că vecinii mei de la etaj rămăseseră tot acest timp în căldura sălcie, în lumina cu sclipiri bolnave de febră, respirînd aerul fad şi prăfuit lipsit de oxigen ca florile olandeze de miros, transpirînd noaptea din cauza zăpuşelii emanate de betoane şi asfalt şi zgîndăriţi de zgomotul neîntrerupt al maşinilor. Ei nu aveau “ţară” şi nici nevoi de călătorie. Lăsasem în urmă pădurile de stejar şi găseam acasă amărîţii de arbori urbani galbeni de praf şi tristeţe.
De la o vreme vacanţele s-au transformat în concedii şi trebuie să rămîn în Bucureşti mai tot timpul. Am văzut că există viaţă şi aici, că unii bucureşteni au activităţi sociale şi inclinatii activiste interesante, alţii au bloguri şi fac fotografii, am început să deschid ochii pentru lumea imediată. Urmînd principiile “hic et nunc” şi învăţată minte de răspunsul “hic Rhodos, hic salta”, m-am avîntat în viaţa bucureşteană, căutînd concerte, conferinţe, cafenele şi cunoştinţe. Mi-am făcut şi blog. Implicarea părea să şteargă nostalgia locurilor cu aer.
Două lovituri au subminat săritul aici şi acum. Prima a fost un weekend prelungit de 1 mai la Criţ şi Viscri. După satele din săsime n-am mai putut deschide obloanele o săptămînă, ca să nu mai văd bulevardul şi blocurile. A doua a fost o periculoasă excursie la Roma, în urma căreia n-am mai scris pe blog o lună.
În momentul în care scriu, tot edificiul şubred al implicării se află dezmembrat, paianta curge şi bîrnele s-au prăbuşit. Am fost o săptămînă în satul vacanţelor.

Dicţionar de intrări 5

E ceva, un microclimat în intrările astea care favorizează apariţia unei faune endemice de pisici de balcon (o vedeţi?). Poate e întuneceala şi lipsa curenţilor de aer, specifică coridoarelor cu un capăt înfundat. Nu mai zic de bulina roşie, deloc liniştitoare. Căci şi pe intrarea pictor Nicolae Vermont am gasit cam acelaşi tip de arhitectură antebelică gri.

Bucarest 05.05 - un nou parfum

Industria parfumurilor foloseşte mult exoticul voiajelor şi destinaţiilor cu reputaţie olfactivă. Anul acesta parcă trendul a prins avînt mai mare. Dior a lansat Escale à Pondichéry, un parfum inspirat de aromele fostei colonii franceze în India. Guerlain, imersat în spiritul unor mari oraşe, a creat în primăvară o serie de trei parfumuri, numită Les Voyages Olfactifs: 01 Paris-Moscou, 02 Paris – New York şi 03 Paris –Tokyo. Kenzo- Tokyo este un parfum cunoscut deja, iar New York a inspirat o multime de creatori: Eau de New York, New York - Parfums de Nicolaï, etcetera. Mai sînt şi inspiraţii stradale, care se laudă în (de exemplu) Guerlain - Champs Elysées, Hermés - 24 Faubourg, Elisabeth Arden - Fifth Avenue, Yves Saint Laurent- Paris Rive Gauche si Carolina Herrera - 212.
Bucureşti va fi vreodată inspiraţie pentru un parfum? Ia să vedem cum s-ar numi. Escale à Bucarest? Calea Victoriei 30? Été bucarestoise? Sînt critică mereu cu bietul oraş capitalizat la întîmplare şi dezruralizat fără voia lui, dar de data asta îi recunosc meritul de a mirosi foarte bine primăvara şi toamna. Un parfum Bucarest 05.05 ar conţine în notele de vîrf caprifoi, tei, acord de apă de baltă cu nuferi, în notele de mijloc trandafiri căţărători, fîn, căpşuni, pătrunjel, leuştean şi salcîm, iar în notele de bază benzoin, vanilie şi muşchi de stejar.

Dicţionar de intrări 4

Din întîmplare am ajuns să bifez ca văzute două intrări rurale din Bucureşti, sectorul 4. Iniţial aşa vroiam să realizez tot dicţionarul, dar pentru întîmplare e nevoie de timp. De aceea cînd cineva mă va mai întreaba "ce faci?” de-acum o să răspund că secret timp, ca să obţin întîmplări.
Prima străduţă e intrarea Ciurului. Înainte se numea drumul Ciurului. Oricum, e un caz de ambiguitate aici, pentru că intrarea nu se înfundă cum scrie la definiţie, ci dă în Drumul Gilăului, unde nişte băieţi jucau fotbal cînd am trecut eu pe acolo. Cireşele se coceau, curticelele dormitau sub vegetaţia de mahala şi iarba creştea frumos în lipsa nesuferitului de asfalt.

Paralelă cu Ciurului este intrarea Gilăului, tot o impostoare, cu ambele capete conectate la alte străzi. Deşi pe marginea ei supravieţuiesc căsuţe tipice pentru suburbiile de odinioară ale Bucureştiului, intrarea Gilăului este asfaltată. O curte simbol: viţă de vie pe boltă, căsuţă minusculă şoldană, cişmea, flori şi o băbuţă care nu se vede în poză, dar era în curte.

La Poşta română se fură

Cei care mai au naivitatea să creadă că serviciile Poştei române prezintă vreo garanţie pot constata că se înşeală cu preţul unor pierderi materiale sau intelectuale foarte usturătoare. Nu există nici un contract între cetăţean şi această instituţie, care să intre în vigoare prin timbrul aplicat pe un plic. Aşa numitele „trimiteri simple” sînt trimise „pe riscul dumneavoastră”, vorba preferată a funcţionarilor de la poştă. Într-adevăr, avem posibilitatea trimiterii de recomandate. Dar dacă cei care ne trimit scrisorile sau pachetele sînt cetăţeni ai unor ţări unde nu se practică furtul din corespondenţa clienţilor, riscul e foarte mare. Ei nu au crescut cu maxime de descurcare în viaţă cum am crescut noi, auzind de la bunici şi mame “cine nu cască ochii cască buzunarele” şi "hoţul nedovedit e negustor cinstit”.

Mie mi s-a întîmplat de mai multe ori să aştept pachete ca pe Godot. Un prieten din Anglia mi-a trimis un dvd cu filmul indian Devdas, în plic cu bule timbrat. Mare greşeală. Cine s-o uita acum la un film de Bollywood? Poate o nouă pasiune s-a născut undeva, prin aria de influenţă a unui oficiu poştal român. O rudă din Franţa mi-a trimis un cec într-o felicitare de Crăciun. Mare greşeală. Nu voi afla niciodată ce a făcut hoţul cu cecul. O cunoştinţă mi-a trimis din Belgia un sutien foarte scump, într-un plic cu bule timbrat. Cine l-o purta acum, oare îi vine bine? Să mă consolez cu gîndul pozitiv că datorită acestei întîmplări o funcţionară de la Poşta română sau vreo rudă de-a ei are un sutien La Perla pe care altminteri nu l-ar fi putut cumpăra niciodată? Aşa ar fi creştinesc. Cînd am întrebat la poştă ce aş putea face în acest caz, funcţionara mi-a răspuns că singura acţiune de care dispun este să-mi iau gîndul de la pachet.
O prietenă care lucrează în Botswana m-a avertizat să nu îi trimit scrisori în plicuri prea ademenitoare, că nu vor ajunge niciodată la ea. Ce departe e Africa şi totuşi ce aproape de noi!

Groapa de gunoi a locurilor de joacă

Am descoperit unde a ajuns mobilierul din locurile de joacă socialiste. Pe un maidan din strada Turnu Măgurele, colţ cu strada Drumul Jilavei. Fierotaniile de care ne-am agăţat copilăria nu mai sînt bune. Barele cu tendinţă de ruginire au fost înlocuite acum cu nişte decoruri securizate, cu risc mic de accidentare, dar şi cu potenţial germinativ de idei de scenarii şi de gimnastică foarte mic. (La LEGO se observă o evoluţie asemănătoare, de la cuburile care puteau fi combinate in mii de feluri, la obiectele gata făcute, pentru care există o schemă prestabilită, fie aceasta o maşinuţă, un tren sau un aeroplan.)

Aceste jucării periculoase au fost suportul multor după-amieze de joacă şi au servit instinctului de maimuţică din fiecare copil, care doar stînd atîrnat îşi trecea orele infinite. Nişte bare asemănătoare au stat la baza antrenării unui mare artist al zilelor noastre, Oleg Vorslav. La Dvinsk, în Letonia, aceleaşi bare ca în tot lagărul sovietic. Iată şi filmuleţul lui Oleg . Parcă simt mirosul metalic al palmelor.

Simpaticul urban

Am mai scris despre simpaticul urban. Asa ii zic eu, ca nu-i stiu numele si nici galaxia de unde vine. Il regasesc in cele mai dosnice locatii. Ma intimpina cu optimismul caracteristic si ma ajuta la buna dispozitie cu generozitatea-i binecunoscuta.

E cineva aici?

Viaţa subversivă a obiectelor trece în plante şi locuitorii bănuiţi ai undergroundului respiră şi stau la pîndă. Opriţi-vă un moment şi puteţi surprinde cele ce nu sînt ce par a fi observîndu-ne. Parcă se aude un zgomot ca o respiraţie. Simt în ceafă o privire. E cineva?

Ion Creangă, nepotul lui Ion Creangă şi Horia Creangă, fratele lui Ion Creangă şi nepotul lui Ion Creangă

Trecînd pe Schitu Măgureanu, îmi sună cunoscut numele de pe pereţi. Recunosc, şi soarele e implicat, că mi-a atras atenţia. Horia Creangă, un mare arhitect, reprezentant al stilului modernist la Bucureşti. A realizat imobilele Cinema Patria, fost ARO şi ARO Palace de pe calea Victoriei. Chiar are legătură cu Ion Creangă scriitorul, era nepotul lui.

Celălalt arhitect gravat în marmură, Ion Creangă, este fratele lui Horia, şi totodată nepotul lui Ion Creangă. Hm, parcă vorbim de Bobby Watson a la Eugen Ionesco.

Seară la teatru

Vineri la Metropolis la piesa Buzunarul cu pîine, de Matei Vişniec. Cînd am ajuns în sală habar nu aveam la ce piesă mă uit, pentru că am întîrziat, iar cu prietenii mei, care luaseră biletele, nu am mai avut ocazia să discut în prealabil.

Decorul şi dialogul celor două personaje refac destul de repede cadrul foarte vag localizat, atemporal şi predispus la disecarea unui dialog pînă la a-i descoperi indexicalitatea, din piesele lui Samuel Beckett. Limbajul, ca un anorexic, se apropie de sfîrşit. Draperii negre, un puţ gri în mijloc şi Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu în fracuri negre, cu pălării melon negre. O variantă a vagabonzilor lui Beckett, mai stilată şi prin asta şi mai ruptă de realitate. Dialogul începe savuros şi amuzant şi se continuă cu fine glume susţinute de comicul revelaţiilor logice. Cele două personaje descoperă un cîine aruncat într-un puţ şi se lamentează pe marginea acestei situaţii, comentînd gestul, căutînd soluţii, aruncînd pîine în puţ, divagînd şi, într-un final, după apusul soarelui, culcîndu-se lîngă puţ cu speranţa că a doua zi vor scoate cîinele şi se vor plimba cu el pe malul lacului. Cînd lumina se stinge, cei doi sînt loviţi de ceva în cădere. Surpriza: un morman de pîini proaspete le-a fost aruncat, de cineva acolo sus. Spectatorii au şi ei partea lor de pîine. Mi-era o poftă grozavă, ce bună e pîinea cînd ţi-e foame!

Deşi dialogul absurd este incitant, la un moment dat m-am sufocat. Aşteptam să mai vină un personaj sau să ies din discuţie prin iesirea din sala. Am văzut cum te poţi sufoca într-o conversaţie. Cred că asta a fost performanţa neitentionata a textului lui Vişniec, pe lîngă revelaţia de la sfîrşit de tipul galaxie într-un colier, adică indicarea relativităţii dimensionale a universurilor. La Beckett nu m-am sufocat niciodata.

Nu pot să mă laud că am ghicit autorul, dar din performanţele limbii mi-am dat seama că piesa e scrisă de un român, şi unul contemporan, după stil şi subiect. Unele replici din piesă mi-au amintit de Cîntăreaţa cheală, de Eugen Ionescu. Nu vreau să trag vreo concluzie, ci doar să spun că vreau să mai văd piese de Vişniec.

Sephora pe româneşte

Vechea poveste a globalizării se spune în fiecare clipă şi la Sephora-pe-romîneşte, marcă franţuzească crescută în bătătură la noi.

A apărut un nou parfum Guerlain, Aqua Allegoria Tiaré-Mimosa, pe care l-am încercat acum o lună. Regula simplă a achiziţionării unui parfum nou spune să nu-l cumperi decît după ce l-ai purtat cel puţin o zi întreagă. Ca să respecţi regula, magazinele de parfumuri oferă eşantione gratuite sau pun la dispoziţia publicului testere. Nu şi în Ro. În cazul cel mai generos, Sephora-pe-româneşte, mai scapă cîteva eşantioane, printre degetele vînzătoarelor şi numeroaselor lor rude şi prietene. Chiar am văzut pe viu cum o vînzătoare distribuia eşantioane la lansarea lui Kelly Calèche – a dat un snop unei alte vînzătoare care i-a cerut înfrigurată pentru nişte prietene, iar mie mi-a dat unul cu inima strînsă, doar la cererea mea expresă. Testere sînt, dar îşi mai iau şi ele liber, chiar cînd vrei să le pui la încercare. (mai sînt magazine de parfumuri, cum e cel de la Unirea, unde testerele sînt încuiate, iar dacă ai răbdare vreo zece minute să vină una din ocupatele vînzătoare să „te ajute”, obţii de la ea cantitatea de parfum pe care consideră că poate să ţi-o ofere. Adica eu tin mina intinsa si ele fac fis. Dar nu e vina lor, e politica firmei.)

Am încercat noua ojă Givenchy nuanţa roz la Sephora-pe–româneşte de pe Magheru, dar cînd am vrut să încerc şi nuanţa tangerine, de data asta la Sephora-pe–româneşte Plaza Romania, vînzătoarea mi-a spus cu profesionalism că ambele testere s-au spart. Era la două săptămîni de la lansarea pe piaţă a colecţiei. Sticluţele de ojă sînt foarte rezistente, fiind mici şi făcute din sticlă groasă. Nu se sparg nici dacă sînt aruncate pe jos de vreun cetăţean experimental la cap. Cred că aveam pe faţă o chestie de rînjet îngreţoşat.

Ieri am vrut să mai încerc o dată parfumul Guerlain. La Sephora-pe-româneşte Magheru mai aveau vreo cinci tipuri de Aqua Allegoria, numai Tiaré-Mimosa nu. Chiar cînd mă nedumeream în sinea mea, în dreptul meu au venit două responsabile din magazin, au deschis sertarul de sub rafturi, unde am putut să văd testerul de Tiaré-Mimosa. Am întrebat dacă mai au parfumul, iar una din fete mi-a răspuns că nu ştie. A apărut o altă responsabilă, care părea mai în temă, după cum s-a postat între mine şi standul de parfumuri, cu spatele la acesta, poziţie adoptată cu binecunoscutul de acum profesionalism de vînzătoarele de la Sephora-pe–româneşte. Am întrebat dacă mai au ştiţi voi ce şi mi-a zis că s-a terminat, deoarece a avut mare succes. Am mers mai departe cu testul şi am întrebat-o dacă mai au măcar testerul. Mi-a răspuns cu mare regret că nu îl mai au. Presupun că pe faţă aveam un fel de grimasă de rînjet scîrbit. Dar nu e vina lor, e politica firmei.

O mică cireaşă pe tortuleţul Sephorei-pe-româneşte: nu-i aşa că e foarte plăcut să încerci un ruj sau un parfum cînd doi bodyguarzi îmbrăcaţi foarte discret, în uniformă de atac, se holbează la tine de la jumătate de metru sau îţi urmăresc fiecare mişcare de parcă sînt siguri că momentul în care vei îmbarca într-o sacoşă jumătate de raion va veni negreşit?

Parcul Izvor

Azi am văzut ce potenţial duminical are parcul Izvor. Cînd am stat pe iarbă, m-am uitat la Casa poporului prin vălătucii fierbinţi de fum de la grătare şi am colindat cele cîteva tîrguri care se desfăşurau pe acolo în prima zi de căldură văratică din anul ăsta, al boului de pămînt. Acum vreo lună am plecat din Bucureşti pentru o sîmbătă doar ca să pot să mă întind pe iarbă în voie şi să zac aşa în linişte un timp. Acum n-am mai avut mijloace din acelea financiare şi am rămas în oraş, dar şi ograda noastră din plin centru a fost de dispoziţie cîmpenească şi populară. Am trecut rar prin acest parc, de fapt un teren viran obţinut prin desfiinţarea unei bucăţi din vechiul Bucureşti de către Ceauşescu, prin reprezentanţii săi. Nu este atractiv decît primăvara, cînd iarba creşte înaltă şi nu are nici o noimă sau vreo intenţie de parc. Cîţiva copaci se chinuie să crească de aproape treizeci de ani, sub apăsarea blestemului, căci se zice că acest loc e blestemat de proprietarii care şi-au văzut casele spulberate.

Azi însă nenorocirile erau departe de amintire, căci şi pe un cîmp de bătălie se aştern peste fostele tranşee şi cadavre flori multe de aprilie.
În soare artizanii populari vindeau de toate oalele şi brînzele, copiii înroşiţi de soare cereau sucuri, pe scenă se strigau premiile la secţiunea ceaun şi la secţiunea grătar, urmate de secţiunea plită şi creaţie. L-am văzut şi pe Şoni de la Papa la Şoni din Vama Veche. A luat premiul doi la secţiunea ceaun din cadrul categoriei gătit în aer liber.

Stînd pe iarbă şi auzind prin zumzăitul înfierbîntat pregătirea voluntarilor pentru concertul Depeche Mode, văzînd multă lume cu emoţia esenţială şi originară a statului pe iarbă, mîncatului şi adăpatului, somnul liber şi eliberator ca moartea al unui cerşetor, trecerea hippioatelor sau a unui domn în costum, trebuia să-mi precizez mereu că sînt în centrul capitalei. La mesele lungi pentru mici şi bere cetăţenii se înghesuiau fără animozităţi.

Cîmpia Bucureştilor îşi arăta faţa ascunsă ceva timp sub spoiala urbanismului. Nemuritoare, însorită şi prăfoasă, roditoare şi iubitoare de tîrguri.

Dicţionar de intrări 3

Intrarea Argeaua este de tip bloc retras, anii’30. Sînt multe intrări la fel în Bucureşti, o să vedeţi. A cui o fi fost ideea mă întreb. Nu au lumină şi induc tristeţe. Pe Argeaua nişte clopoţei de vînt murmurau la un balcon şi creşteau de mici trei mesteceni. Must find what Argeaua means. Intrarea Securei se remarcă prin linişte şi o remorcă, o bunică şi un nepoţel la poartă.

În acelaşi cartier adorabil am văzut intrarea prof. Iuliu Valaori, unde am păţit privirea aceea mirată pe care o primeşti cînd mergi pe drumuri private. Un localnic venind acasă s-a uitat întrebător la mine. Valaori e o străduţă ca un cîrcel de viţă-de-vie, de nu-i poţi vedea capătul, aflat în unghi drept vest faţă de cercetătorul din priviri.
În liniştea tipică, trăsătură de caracter a intrărilor, se auzea doar zgomotul de pămînt căzînd în ploaie de la un balcon. O mîţă, sătulă de ghivece, le distrugea golindu-le cu spor. Cine a fost domnul Valaori vă spun îndată: lingvist şi filolog, profesor universitar, ministru al instrucţiunii publice, specialist în indo-europenistică şi limbi clasice. Bănuiesc că era om. Viaţa lui a fost între 1867 şi 1936.
Ultima intrare din episodul acesta este una mai cunoscută, intrarea Italiană. Se termină cu o instituţie. Aici l-am reîntîlnit pe simpaticul urban, care e prietenos cu oamenii, stă pe ziduri şi transmite mesaje ingenue. Odată zicea "dă-mă jos", altădată se bucura că a venit pe planeta noastră. Dansati?

Expoziţii bucureştene

Astăzi mai este deschisă expozitia Comorile timpului. Civilizaţii din epoca pietrei. Este o impresionantă adunare de obiecte de la 26 de muzee din ţară, două universităţi (Alba-Iulia şi Iaşi) şi de la Institutul de arheologie din Iaşi. În general este vorba de mascotele exponatelor arheologice, în sensul că sînt piese faimoase şi spectaculoase, precum „Gînditorul de la Hamangia”, „Madonna de la Rast”, "bocitoarea de la Parţa", cel mai vechi vas de lemn din Europa, cele mai spectaculoase vase Cucuteni.

Exponatele sînt grupate tematic: metalurgia cuprului şi aurului acum 6000 de ani, gospodăria, locuinţele, vînătoarea sau „spiritualitatea”. Totul este bine luminat şi expus, cu orientare spre publicul neavizat, lipsind de exemplu detaliile vehiculate în limbajul arheologic, cum ar fi provenienţa fiecărui obiect sau apartenenţa lui la o cultură.

Am impresia că încă o expoziţie de anvergură, interesantă şi irepetabilă a tecut neobservată. Ar fi trebuit să fie deschisă cel puţin trei luni. Poate o mai prindeţi, e deschis pînă la ora 18, la Muzeul national de istorie.

La ora 11:00 pe Bd. Regina Elisabeta 49, la Arhivele Naţionale ale României, se vernisează azi expoziţia "1939 - Zile de pace, Zile de Razboi". După cum deducem uşor, ora şi ziua limitează participarea salariaţilor la vernisaj, dar expoziţia este deschisă pînă pe 29 mai. Citez din prezentarea compusa de organizatori: "Publicul interesat mai degrabă de aspectele politice şi economice interne şi internationale este invitat să vizualizeze ilustrarea evenimentelor anului 1939: succedări de guverne, alegeri parlamentare conform constituţiei carliste, asasinarea premierului Armand Călinescu…” şi, mai jos: "publicul larg ar putea fi atras de secţiunea de viaţă culturală şi cotidian: petrecerea timpului liber, serbări populare, serbări naţionale, turnee ale marilor teatre şi marilor artişti prin ţară, viaţa asociativă, sport, viaţa rurală, modă, eforturi de urbanizare a diferitelor localităţi din provincie, chestiuni şcolare şi religioase, prezenţa României la Expoziţia Internaţională de la New York şi multe altele". Vorba lui Moromete după citirea ziarului: adică mintea ta, Cocoşilă, e la alte prostii. Oricum, sună promiţător.

Am văzut din întîmplare, trecînd prin staţia de metrou Dristor 1, expoziţia de fotografie Cele două lacuri, care s-a terminat pe 26 aprilie. Treceam pe acolo, nu aşteptam metroul şi nu mi-am dat seama de expoziţie decît atunci cînd privirea mea rătăcind peste oameni şi ziduri a întîlnit ritmul scaunelor din fotografia Anelisei Salan. Mi-am dat seama că nu era un afiş publicitar, mi-am moderat graba şi m-am uitat la toate fotografiile făcute în jurul lacurilor Morii şi Fundeni, remarcabile cu toatele şi reuşind să dea o alură de mister şi un alt unghi de vedere acestui oraş strîns în clişee.

Cetăţenii care aşteptau metroul erau nepăsători. O doamnă stătea cu spatele la o fotografie şi nu s-a dat la o parte nici cînd eu îmi lungeam gîtul să văd îndărătul ei. Am remarcat cu ocazia asta ce sală nimerită pentru expoziţii este Dristor 1, cu peronul ei unic, flancat de coloane late de susţinere şi cu un trafic moderat. Un fel de bazilică modernă, în care se poate îmbina pasajul cotidian funcţional cu admirarea unor creaţii artistice.

Fante de Obor

Mai există fanţi de Obor. Chiar dacă definiţia lor, denumirea ştiinţifică şi pozele semnificative nu se găsesc fixate prin dicţionare, ei sînt uşor de recunoscut. E ca atunci cînd întrebi unde e şi cum arată craximada, iar vînzătorul de lumînări şi flori pentru cimitir îţi răspunde să mergi mai departe, că o s-o recunoşti.

S-au suit în 335 pe la Ştefan cel Mare şi nu erau doi la metru, ci trei la 1,50. Pe la 16 ani, în ultimul răcnet de cămaşă neagră, gecuţă de piele neagră, pantaloni albi, ochelari D&G, diamante zirconice, tenişi sclipicioşi de muşama bleumarin preţioasă, freze aricioase multidirecţionale fixativate. Ochii strălucitori, tenul smead, reflexe de bucle negre, agitaţie, importanţă şi lănţişoare.

Nişte drăguţi, mici bijuterii precum colecţia specială de parfumuri miniaturale.

Dicţionar de intrări 2

Despre intrări o veste şocantă. Am aflat numărul intrărilor din Bucureşti. Acesta este 862. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că sînt aşa de multe.

Calculînd sumar şi neţinînd cont de vreme, de timp şi de dispoziţie, voi avea nevoie de cel putin doi ani să completez colectia proiectată de mine cu atîta entuziasm.

Nu voi abandona însă, pentru că în aceste momente, cînd ni se relevă enormitatea sarcinii pe care o avem de îndeplinit, sau înălţimea muntelui pe care îl avem de urcat, ne confruntăm cu lenea noastră fundamentală, iar rezultatul este o curiozitate.

Îmi place să fac această colecţie şi pentru că este inutilă. De fapt credinţa mea este că totul este inutil pe lume, dar unele lucruri sînt vădit inutile în accepţiune publică, pe cînd altele sînt inutile ca un măr frumos în care locuieşte un vierme.

Prin urmare, nu ştiu încă în ce ritm se vor succeda intrările, dar deocamdată continui azi cu intrarea Mr. Alexandru Câmpeanu. Dacă pătrunzi pe această străduţă dintr-un cartier neumblat din zona pieţei 1 Mai, eşti recompensat cu o broscuţă fistichie.

Dicţionar de intrări 1

Corolar la „nu e om să nu fi scris o poezie” dau acum „nu e om să nu fi colecţionat ceva”. Uite, şi cei care scriu pe bloguri colecţionează zile şi idei.

Am colecţionat gimbuşlucării, comicării şi marţafoaie, ciuble, chietroaie şi panarame şi mi-a venit ideea să public acum colecţia completă a fundăturilor din Bucureşti, numite administrativ intrări. Sînt străzi intrările astea şi totuşi nu sînt, cu ele începe şi se termină o lume, de multe ori parcă nu fac parte din oraşul nostru. E suspect să mergi pe aceste străzi, pentru că te transformă din trecător în vizitator. Pot face şi lege a intrărilor: persoana care apucă pe o intrare, va merge întotdeauna dublul distanţei parcurse.

Episodul întîi vorbeşte despre Intrarea Margareta, din zona Foişorului de foc.

Descoperire întîmplătoare

Citesc în acest moment Studii folclorice, de Lazăr Şăineanu. Şi aruncîndu-mi ochii pe biografia lui, am observat că s-a născut acum 150 de ani. 23 aprilie 1859. Asta ar putea fi prilej de comemorare, dar nu vorbim de vreun cărturar sau poet naţional, ci de un lingvist şi folclorist evreu, născut Lazăr Schein la Ploieşti, şi ca atare neavînd cetăţenie română. Prezentînd prin urmare această lipsă, nu a putut fi angajat în sistemul de învăţămînt românesc. Concomitent cu eforturile sale de a obţine cetăţenia, care au durat doisprezece ani şi s-au soldat cu un eşec, a avut de îndurat mizeriile făcute de colegii V.A.Urechia, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Sturza, Iacob Negruzzi, precum şi de alţii, mai puţin cunoscuţi.

Deşi a scris mult depre limba română, despre folclorul şi basmele românilor, deşi s-a zbătut să facă tot ce a putut pentru a se integra, inclusiv a adoptat religia creştină ortodoxă şi deşi a luptat împotriva răutăţii semenilor, cariera i-a fost compromisă fatal. De aceea s-a cărat la Paris. Cu această frază se încheie atîtea cariere şi destine începute în România, încît mi se pare deja o locuţiune verbală, o gradaţie, un fel de diplomă de marcă românească.

De unde toată viaţa studiase folclorul românesc, s-a apucat să studieze folclorul franţuzesc. Mărturisesc, nu auzisem de acest om pînă nu am cumpărat cartea, şi aceea pentru că mă interesează subiectul. Dar mă opresc aici, recomandînd recenzia lui Laszlo Alexandru.

Povestea lui Lazăr Şăineanu este una exemplară. Semnificaţia ei anti-semitistă este contextuală cred, pentru că aparţine de fapt spiritului distrugător al românilor, acest mitic instinct de a nivela, de a nu primi nimic din afară, de a pune sub oboroc lumina, de a-şi promova doar membrii cercului de opinie cît mai conformistă. De el s-au lovit în trecut, acum şi pururea oameni de toate etniile şi naţionalităţile. Explicaţia acestui spirit rămîne deocamdată nestudiată.

Prinţesa

Prinţesa e persoana cea mai pedantă din cartier. În fiecare zi găseşte un nou detaliu de eleganţă şi împopoţonare. Azi avea o baretă de plastic verzuie peste părul sîrmos ca de arici, fixat natural, prin nespălare. Doar un inel pe inelar. Şi două pungi cu căpătuieli de Paşti. Zi minimalistă.
Prinţesa este un băiat de la casa de copii, care are de-acum poate optişpe ani şi care trăieşte în perimetrul nostru cu caracter marcat de răspîntie. (Tot am aflat de curînd din cartea „Străzi vechi din Bucureştiul de azi” că trăiesc în fosta mahala a dracului. Noroc să hie.) Ea se întreţine cu vînzătoarele cele mai cumsecade şi în contact direct cu cetăţenii, respectiv cele de la pîine şi de la covrigi. De la ele am auzit că îl strigau Prinţesa. Mereu mă uimesc toaletele ei, dar n-am ştiut niciodată, de cel puţin patru ani de cînd a apărut pe aici, cine e şi ce poveste are. Se îmbracă girlish. Nu cerşeşte niciodată explicit. Întreţine o conversaţie cu fetele de la patiserie şi stă prin preajmă, ba mai comentează şi diverse evenimente. Azi însă, cînd să plătesc covrigii, mi-a arătat nişte bacnote de un leu, „din ăştia, din ăştia”. I-am dat şi eu un din ăla.Despre ea sau el o să mai scriu.

Ultimii cozonaci

La patiseria cu covrigi erau azi numai cozonaci. Coadă nene, dar stau, că aveau şi rămăşiţe din vremurile seculare, croisanţi cu finetti. În faţa mea un domn ia zece cozonaci. El îi ia unul cîte unul şi îi pasează soţiei, avînd timp să schimbe o glumă cu vînzătoarea, căreia îi semnalează pe această cale că va avea vînzări memorabile. În acest răstimp soţia dumisale se afla mai grea cu zece cozonaci şi aştepta. Ulterior, i-am văzut depărtîndu-se. Ea cu trei pungi şi el cu două.

Cozonacii se duc cete cete. O doamnă, după aşteptarea de rigoare, cere UN cozonac. Este întrebată dacă are comandă, iar neavînd este refuzată. Momentul adevărului: vînzătoarea, după acest caz unic dar tulburător, se apleacă pe geam şi strigă ca un megafon răblăit că nu se dau decît pe comandă cozonacii. O tanti de peste opt decenii în etate nu a înţeles mesajul. Crede că nu se mai dau nici ăia pe comandă. Cu panică, prezintă dovada comenzii, bonul cu numărul, sperînd că va mai apuca totuşi cozonaci, pe vremurile astea grele.

Ajung la geam şi cer cei doi croisanţi. Un pensionar din spate mă jeluieşte, că am stat la tot codoiul pentru amărîţii de croisanţi nepascali. El n-ar fi stat, sau...?
Ehei, spre cafeluţă, înainte!

Pentru minte, bilă şi literatură

Trebuie să iau o reţetă de la policlinica Centrul Medical Batiştei. Pentru o mătuşă în etate. Zi cu soare, o băbuţă vorbeşte cu jandarmii de la ambasada Americii – „pe tine nu te-am mai văzut pe aici, frumosule!”

Înăuntru, după prima senzaţie de acomodare a pupilei, văd că o tanti spală pe jos. Mereu am avut convingerea că spălatul pe jos este esenţa profilaxiei tuturor boalelor. Spălatul pe jos a fost şi este obsesiv în şcoli, spitale şi policlinici, scări de bloc şi McDonaldsuri. De la pătura de culoarea canalului, pusă pe teu, care mi-a infestat copilăria cu mirosul de clor, pînă la mopul care freacă neîncetat muşamaua de la Mac, aceşti agenţi ai curăţeniei au adus mereu mai aproape icterul de ficatul meu. Pereţii se pot coşcovi, mirosurile stătute pot staţiona, clanţele se pot năclăi, dar pardoseala va rămîne pururea un bastion apărat de femeile de serviciu cu găleata şi mopul/teul şi cu sentimentul sarcinii bine duse la capăt.


În Centrul Batiştei carevasăzică se amestecă un miros de clor, praf umed şi diaree, căci toaleta de la parter are mereu uşa larg deschisă. Mi se întoarce stomacul pe dos. Mă uit şi eu aşa prin jur cînd trec rapid spre etajul şase. Pe o uşă scrie „Accesul interzis. Sterilizare”. Uşa e lăsată, formînd în consecinţă o fantă în partea de sus. La fiecare etaj oferta de cabinete şi specializări variază, odată cu gresia de pe jos şi de pe sus, zugrăveala, mobilierul paradit, grilajele sau grafitti-urile.

Bine că am scăpat, rău că n-am rezolvat. Doctoriţa nu este pentru moment în cabinet, a ieşit puţin, după cum îmi zice doamna de la fişiere, care totuşi nu ştie de cînd şi pentru cît timp va mai lipsi doctoriţa – „n-am urmărit, că mă chinui să citesc aici o revistă, e scris cu litere aşa mici!”. Mă duc să mănînc ceva, că poate apare între timp. Am ochit un fast-food verde, Frufru, tot pe Batiştei, unde au paste şi salate şi pernuţe verzi.

Intru în local, îmi iau salata mediteraneeană şi mă instalez. Ce bine că aici sînt departe de policlinica de tristă moştenire. Vizavi de mine, o fată impecabilă are nişte veşti misterioase, pe care le promite la telefon tatălui, mai pe seară cînd se vor întîlni – „hai că o să-ţi povestesc cum am ajuns eu ieri la spital pe perfuzii.” Ce rău îmi pare că nu pot să o rog să-mi povestească şi mie.
Dar ce se întîmplă? Una din fetele de la contoar începe să măture. Nu, sper că nu va veni şi în dreptul meu. Dar ea vine, ba chiar insistă şi sub picioarele mele. Mi se întoarce stomacul pe dos. S-a dus naibii plăcerea de a mînca. Mă uit afară pe geam, aştept să termine odată. Cum am putut să uit? Fata continuă cu esenţialul, spală pe jos cu mopul. Abandonez salata şi din puţ mă întorc la lac. Doctoriţa nu a revenit. Plec. De afară mai fac două poze cu Centrul medical, care are un etaj superior fascinant pentru Bucureşti. O loggie cum mai vezi prin Italia doar, sau poate prin Caracal sau aiurea prin fostul judeţ Romanaţi, care mă face să mă întreb din ce perioadă datează clădirea. Asta mă costă o interpelare din partea agentului de pază de la ambasada Americii. Mă strigă de la colţul străzii de unde făceam pozele şi mă roagă să i le arăt. Mă duc şi îi arăt pozele. Îmi mulţumeşte şi mă lasă să plec.

După aşa o după-amiază cred că doar ceaiul de curcubeţea mă mai poate mulţumi. Alerg spre tine, ceaiule!